Sursa: isdp.eu

Organizatorii dezbaterii de joi, 30 iunie, au fost LARICS (Laborator pentru Analiza Războiului Informațional și Comunicare Strategică), Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale al Academiei Române și German Marshall Fund România.

Au participat dl Prof. Dan Dungaciu, Director ISPRI – Academia Română și Radu Magdin, Director Smartlink Communications. Moderatorul dezbaterii a fost Claudiu Lucaci, expert în comunicare strategică. Dezbaterea poate fi urmărită AICI.

Claudiu Lucaci: Vom vorbi astăzi și despre comunicare strategică, nu numai relații internaționale și politică externă. Jocul de cuvinte din titlu „NATO – cu ochii la Rusia, dar cu gândul la China” rezumă totuși destul de bine ce s-a întâmplat în această săptămână. NATO de astăzi se transformă, dar subiectul fierbinte care preocupă toată lumea astăzi este dacă ceea ce vedem la NATO este o transformare ireversibilă, de lungă durată prin deciziile pe care le ia și dacă sunt identificate amenințările. Pentru că vechiul concept nu vorbea explicit despre asta. Iată deci că Federația Rusă devine o amenințare semnificativă, iar China este și ea văzută ca un „potențial” adversar. Deci, ce s-a întâmplat mai exact la Madrid?

Miza Summitului NATO a fost poziționarea Occidentului în lume

Dan Dungaciu: Dacă nu aș locui pe Flancul Estic al NATO, ca să zic așa, probabil că cea mai importantă formulare din noul concept strategic ține de îngrijorarea NATO pentru parteneriatul dintre China și Federația Rusă, care schimbă aproape radical datele problemei: „Aprofundarea strategică parteneriatul dintre Republica Populară Chineză și Federația Rusă și încercările lor care se consolidează reciproc de a submina ordinea internațională bazată pe reguli intră în contradicție cu valorile și interesele noastre”. Axest tip de mențiune din viziunea strategică – inclusiv reflectarea importanței spațiului „Indo-Pacific” așează summitul de la Madrid pe harta mare a lumii, nu doar pe harta NATO sau a spațiului euro-atlantic. Asta cred că este marea modificare, dincolo de menționarea Mării Neagră – alături de Balcanii de Vest – ca regiune de „importanță strategică”.

Dacă privim pe scara globală vedem un NATO care se redimensionează, se reașează practic alături de practic toate instituțiile Occidentului și se pune în serviciul celei mai importante mize pe care o are Vestul în actuala reconfigurare a lumii globale: menținerea statutului său de actor important, decisiv în configurarea ordinii mondiale. Vedem un NATO cu mesaj aproape sincron cu ce spunea și G7, vorbim despre UE, instituții care se reașează, pentru că Occidentul trebuie să își regăsească locul în această lume globală. NATO, G7, UE etc. – toate acestea trebuie să fie văzute ca instrumente în definirea acestui rol.

Sursa: NATO

Vorbim despre un Occident care, dacă ne uităm strict la războiul din Ucraina, a fost într-o paradigmă de genul „Vestul și restul”, „restul” neținând partea Vestului, Occidentul fiind aproape singurul explicit în această chestiune. Problemele Vestului – cum a avertizat iritiat dar foarte semnificativ ministrul de externe al Indiei, nu sunt „problemele globale”.

Prin urmare, pentru a rămâne „global”, Occidentul trebuie să se replieze nu numai în raport cu Rusia sau China, ci cu aproape tot globul, trebuie să își găsească o nouă poziționare, iar semnalul apropo de China este foarte important, pentru că ne sugerează că episodul Ucraina și relația cu Rusia sunt doar o parte – pentru noi cea mai importantă și dramatică – a acestei reamenajări globale a Occidentului în perspectiva unor confruntări posibil chiar mai profunde pe viitor.

Suntem la momentul unei reevaluări profunde. Și este vorba nu doar despre dimensiunea militară, este vorba despre dimensiunea politică, strategică, economică, socială, energetică. Totul trebuie regândit, reașezat. Dacă ne uităm și la alte mesaje vedem că și ceilalți gândesc din aceeași perspectivă – Federația Rusă care se întoarce spre China, China care protejează oarecum Rusia este o schimbare profundă a datelor problemei. La Moscova această idee de ruptură devine prezentă. Îl auzim pe monistrul Lavrov vorbind despre „o nouă cortină de fier”, adică despre o ruptură de Vest a Rusie și o recablare a acesteia la lumea asiatică, cu consecințe majore nu doar pentru Rusia, dar și pentru Vest…

Astăzi suntem într-o situație oarecum diametral opusă cu ce se întâmpla în anii 60-70, când Occidentul s-a decuplat de la sursa de energie din Orientul Mijlociu și s-a cuplat la sursa de energie rusească, atunci sovietică, la care astăzi se cuplează cei din Asia. Spațiul Occidental își caută poziționarea, Rusia își caută și ea poziția, iar China își recalibrează viitoarele strategiile. Deci cam totul se schimbă – summitul NATO este doar unul dintre elemente. NATO este doar unul dintre instrumentele care se repoziționează, aici vorbim și despre G7 și Uniunea Europeană.

Iar dacă va fi o pace în Ucraina, s-a tot vorbit despre o pace asemănătoare celei din Coreea, este posibil să avem urmări asemănătoare acelei păci coreene când am asistat repoziționarea strategică inclusiv a SUA raportat la Războiul Rece. După armistițiul din Coreea s-a redesenat totul, NATO și America și-au schimbat atitudinea atunci, au devenit „globale” în sensul redescoperii strategice a Asiei și a Pacificului, și este posibil să fim într-o fază asemănătoare și trebuie să ne gândim care vor fi consecințele acestui pivot spre Asia și să ne gândim cine se duce spre Asia? Întrebare crucială pentru noi. Se duce tot NATO, se duce doar SUA, se duce împreună cu europenii spre Asia sau încearcă să coopereze și își distribuie sarcinile de genul „europenii rămân aici și americanii se duc mai degrabă spre Asia”? Pentru că toate aceste lucruri vor avea consecințe posibil și pe politica internă a României pe termen scurt și pe termen mediu.

Foto: Claudiu Lucaci (expert comunciare strategică), Dan Dungaciu (Director ISPRI), Radu Magdin (Director Smartlink Communications)

Claudiu Lucaci: Toate aceste imagini pe care le avem de la G7 încoace de întâlniri „frățești” am senzația că au vrut să arate restului lumii, printre altele, la nivelul imaginii, diferența între organizațiile occidentale, deschise, prietenoase, unite, și BRICS, de exemplu, sau întâlnirea țărilor riverane Mării Caspice. Simbolistica parcă începe să joace un rol tot mai important.

Radu Magdin: Deși am vorbit despre una dintre probleme, respectiv Rusia, senzația rămâne că problema mare tot China rămâne. Apropo de competiție și reprezentare, uitându-ne la calendarul pe anul acesta și anul viitor la organizații-cheie observăm o Germanie foarte activă în G7, o Indonezie care nu este încă la fel de activă și va fi foarte interesant de privit președinția indiană a G20 de anul viitor, pentru că India a dat o supapă Rusiei.

Impresia pe care a dat-o lumea în dezvoltare a fost că nu se bagă, poate oarecum la fel cum am privit și noi diferite crize în lume, ca cea din Myanmar. Există acolo poate și frustrări sau amintiri istorice negative raportate la țări din G7 sau din clubul euro-atlantic. Pentru astfel de țări poate fi o oportunitate din punct de vedere energetic. Pe de o parte este foarte bine că noi am dat acest semnal de unitate, dar să nu uităm că în funcție de fiecare cultură în parte simbolistica de putere și de interpretare a familiarității, a căldurii, ca element de leadership este diferită.

Din perspectiva interesului românesc, avem măsuri asiguratorii, ne-am bifat obiectivele de interes, iar dincolo de alte discuții cuplul nostru prezidențial arată bine, este prezentabil, iar lumea a redescoperit România ca locație de vizită, dar dincolo de comunicare trebuie să aranjăm și logistica – de exemplu la Constanța este o diferență între oportunitate și blocaj.

Claudiu Lucaci: Federația Rusă defilează cu propaganda – de exemplu rușii pretind că ar fi plecat de pe Insula Șerpilor ca un act de bunăvoință. Dar vorbim despre imagini și despre decizii. Ce s-a întâmplat pentru România la aceste decizii luate de NATO? Creșterea prezenței militare NATO este una, dar noi am auzit despre creșterea prezenței americane din partea președintelui Biden. Vorbim despre 3.000 de militari și 2.000 de civili.

Câtă Europă și câtă Americă pe flancul estic?

Dan Dungaciu: Dacă ne uităm la declarațiile României după fiecare summit, toate au fost cam în acest ton – că ne-am îndeplinit toate obiectivele, chiar dacă Marea Neagră nu era menționată cum am fi vrut noi în documentele finale, chiar dacă prezența era „tailord” la noi și „enhanced” la alții – noi am fost fericiți cu toate deciziile NATO. De data aceasta este însă un motiv de satisfacție și cred că este justificată – câte războaie mai trebuie să facă rușii în Marea Neagră ca să se înțeleagă că războiul se întâmplă aici, în Marea Neagră, nu în Marea Baltică, deci e foarte bine că Marea Neagră este menționată în concept, fie și după Balcanii de Vest, și că Flancul Estic beneficiază de o prezență mai substanțială. Deși, în România, prezența americană rămâne tot rotațională, nu s-a mers mai departe spre crearea unor veritabile „baze militare” în regiune, pe Flancul Estic. Este în Polonia mai degrabă o prezență permanentă decât pe restul Flancului Estic. Deocamdată  u știm însă care va fi prezența reală, câte brigăzi și câți militari vor fi realmente prezenți, se vorbește despre brigăzi „alocate” Estului, dar nu neapărat trimise acolo – deci vor rămâne în Vest dar vor face exercițiile pe Frantul Estic.

S-a trecut într-adevăr la o nouă filosofie de apărare în postura de descurajare, acum se vor putea mobiliza zeci de mii de trupe., cel puțin teoretic. Numărul forțelor NATO va crește de la 40.000 la peste 300.000. O parte din aceasta va fi gata în zece zile, iar restul în 30. Anumite unități vor fi prealocate unor potențiale zone fierbinți, deci vot fi trupe pregătite să intre în luptă dacă e cazul. Unele țări își angajează deja forțe. Altele promit, oricum totul trebuie discutat și negociat anul care vine. Poate nu toți din estul Europei vor fi foarte fericiți apropo de prezența militară efectivă pe teritoriul lor. Diferena dintre trupe „deidcate” Estului și cele „relocate” acolo există. Deci încă nu avem toate detaliile și la modul concret este posibil să nu avem o prezență fizică decisivă, important este însă că s-a schimbat filosofia, lucru de salutat, chiar dacă încă nu avem cifrele concrete.

A doua chestiune importantă legată de ce se va întâmpla cu România este întrebarea la care încă nu avem un răspuns: care va fi ponderea de prezență aliată în România și pe Flancul Estic? Câți americani și câți europeni vor fi? Noul șef de stat major al Marii Britanii spunea foarte interesant într-o recentă intervenției publică că aliații trebuie să-și distribuie sarcinile, adică noi, europenii, să ne ocupăm de Flancul Estic și de relația cu Federația Rusă pentru ca americanii să poată face pivotul spre Asia. Dacă se întâmplă așa, atunci ar trebui să fim pregătiți, pentru că lucrurile se vor schimba în spațiul nostru – mai multă prezență europeană, mai puțină prezență americană probabil, pentru că interesul american se va duce spre Pacific. Dar noi încă nu avem răspunsul la această chestiune. Dar opțiunea este clară – ori euro-atlanticii rămân împreună și la Marea Neagră și se duc împreună spre Pacific, ori își distribuie sarcinile. Nu este vorba despre o dispariție totală a americanilor, dar o chestiune de accent este importantă. Germania și Franța s-ar putea să fie mai active în zona noastră și în zona Flancului Estic, cel puțin pentru Franța ar fi o premieră. Aici deci va fi o provocare – nu neapărat în sensul rău – la care va trebui să găsim cel mai potrivit răspuns.

Radu Magdin: De foarte multe ori raportat la „secolul asiatic” noi am înțeles doar China, dar în estul Europei probabil că în următorul deceniu vom redescoperi Japonia, dar trebuie să vorbim din timp și despre India. Este o competiție între China – Japonia – India, competiție care ar urma să se intensifice, pentru că sunt aliate de cauză când vine vorba despre importanța continentului lor, dar asta nu înseamnă că au aceleași interese.

Deși se vorbește despre Obama ca cel care ar fi început pivotul spre Asia, se pare totuși că încă din 2005-2006 în al doilea mandat al lui Bush în SUA se pregătea de facto tranziția spre Asia.

Noi, în schimb, am funcționat în termeni simpli în spațiul public, inclusiv ca semnal al leadership-ului. De exemplu, în interbelic eram cuplați economic la Germania, dar politic la Franța și la Marea Britanie. Acum, pe top 5 investitori în România avem Germania, Austria (care probabil dacă nu ar avea Petrom ar fi mai jos în clasament), Franța, Italia și SUA pe 5. Percepția uneori în politica românească a fost că, da, suntem parteneri strategici cu americanii și jucăm cu americanii în regiune, dar a existat sentimentul că lucram cu SUA și Germania, acum este sentimentul în creștere poate de SUA și Franța.

Noi vom rămâne în zona americană, dar pe viitor este posibil să apară lucruri care vor părea ciudate pe piața economică, pentru motivul că economia regională, reconstrucția Ucrainei vor pune probleme, lucrurile se reconstruiesc. Ucrainenii spun clar că ei sunt în triunghiul cu Marea Britanie și Polonia, noi dăm semnale că suntem în dreptunghi cu Germania, Franța și Italia.

Aceste lucruri nu sunt simple detalii, dacă ne uităm cu atenție la fluxurile financiare, la investiții, la felul cum ne înțelegem noi interesul național, acestea sunt lucruri care vor trebui clarificate. Putem face cu anglo-saxonii ceea a făcut Ungaria cu rușii și cu chinezii, adică să fie hub de fluxuri financiare în regiune. Dacă facem asta putem avea și capacități industriale și lucra cu germanii, francezii și italienii, dar ne putem și capitaliza pentru anumite proiecte. Dar aici este nevoie de o viziune pe care din păcate nu o vede la noi.

Dan Dungaciu: Este chestiunea aceasta în România pe care noi vrem să o evităm mereu, de genul „pe cine iubești mai mult, pe mama sau pe tata”, adică pe America sau pe Europa. Dincolo de discursul politic, la nivelul percepției s-au schimbat anumite chestiuni – dacă în anii 90, pe bună dreptate, problema securității era prevalentă, iar opțiunea pro-americană era mai mare decât cea pro-europeană, acum vedem că se schimbă lucrurile, mai ales atunci când vorbim despre „gulerele albe” și „gulerele albastre”. „Gulerele albe”, cei implicați activ în lumea financiară, corporații, business, tind să fie mai pro-europeni decât pro-americani. Mai pro-americani sunt categoriile „gulere albastre” și populația mai în vârstă. Se întâmplă o mutație în societatea românească în funcție de unde se întâlnesc banii în economie – „gulerele albe” se întâlnesc cu banii europeni, nu cu banii americani. Lipsa prezenței americane în business este o consecință pe care o vedem inclusiv la nivelul percepției publice.

În al doilea rând, problematica de securitate, până la războiul din Ucraina, nu mai punea o presiune atât de mare, oamenii credeau că securitatea e de la sine înțeleasă. Cum mai stau lucrurile acum, dacă securitatea schimbă optica despre Europa și SUA, vom vedea în Barometrul de Securitate pe care ISPRI și LARICS îl vor prezenta în septembrie-octombrie.

Dacă America în cele din urmă face pivotul spre Asia, aceasta va fi o decizie strategică globală cu consecințe inclusiv asupra noastră. Plecarea americană nu va fi „de tot”, nu va semăna cu o nu vorbim despre o „retragerea aureliană”, dar probabil un loc gol tot va rămâne, care va trebui umplut de cineva. Iar actorii aceștia cu prezență economică este posibil să își întărească prezența strategică, politică sau alte tipuri de prezențe. Iar societatea românească și leadership-ul politic vor trebui să fie pregătite pentru asta. Inclusiv aici summitul NATO poate fi o provocare interesantă nu doar pe dimensiunea de securitate, ci pe dimensiunea societal-politic. În ceea ce privește legăturile cu lumea anglo-saxonă, dacă noi nu am reușit să articulăm mai bine dimesniunea economică a parteneriatului strategic cu America, va fi foarte greu acum, chiar dacă energetic sunt ceva semne bune. Va fi foarte bine dacă vom reuși să fim acel hub despre care vorbea dl Magdin, dar puțin probabil la felul cum se mișcă lucrurile.

Managmentul atenției și problema riscului

Radu Magdin: Este vorba și despre managementul atenției. Trebuie să înțelegem că în capitalele importante se plătește pentru atenție, așa cum au făcut și Polonia și Ungaria la Washington, iar marja de manevră pentru atenția lor este foarte scăzută, cu cât ești mai important cu atât mai mulți oameni îți bat la ușă. Atunci este vorba și despre o chestiune de importanță, dar și de limbaj – ce cer eu în acele 5 minute pe care le am la dispoziție? Nu trebuie să vin doar să salut importanța întâlnirii, trebuie să vin cu un draft, o propunere efectivă. Noi am putea face foarte multe lucruri pe baza naturii noastre tactice, dar este nevoie de sofisticare și de obiective.

Claudiu Lucaci: Dintr-un sondaj recent a reieșit că mulți manageri la nivel global investesc acum în managementul riscurilor. În România nu se pare să se pună accent pe acest tip de management prea mult. Să vedem ce riscuri sunt aici, nu vorbim despre cele comerciale sau economice, să ne uităm la chestiuni de ordin strategic – gaze naturale, energie, alimentație, militar, resurse de alte feluri (metale rare de exemplu).

Dan Dungaciu: Cuvântul risc este fundamental aici, trebuie să înțelegem că perioade ca aceasta de schimbare, de reașezare, sunt perioade mai mult cu întrebări decât cu răspunsuri. Noi nu avem răspunsuri la aceste întrebări, tocmai de aceea și obsesia riscului, dacă ne uităm de pildă și la reuniunea G7, a celor mai bogate democrații. Dar dacă tragem linie avem un moment de peplexitate, pentru că oamenilor acelora din G7 părea să nu le fie foarte clar ce au de făcut – vor să câștige războiul din Ucraina, dar nu participă nici unii în el, vor să facă capitalism, dar să pună taxe pe energie la nivel global, vor să încurajeze renunțarea la carburantul fosil, dar vor să plafoneze și să reducă prețul petrolului și gazelor. Cum poți avea ambele în acelați timp?

Un singur lucru au obținut acolo – să reducă exporturile de aur din Federația Rusă, care reprezenta doar circa 6% din suma petrolului și gazelor exportate de ei, iar 90% din acel aur mergea spre Marea Britanie. Deci practic, dacă se obține asta, se scoate Londra din piața aurului și o dai unui…asiatic. Deci nici măcar șa G7 nu au răspunsuri foarte limpezi, nici UE nu are răspunsuri ferme, nici liderii în ceea ce privește Ucraina etc.

Iar referitor la energie – Rusia acum vinde în Europa puțin, dar la prețuri mari și vinde în Asia mult și ieftin, aproape la prețuri de dumping, iar mulți din Asia revând în Europa petrol luat de la ruși. Rusia se recalibrează. Nu există acum conductele necesare dinspre Rusia spre Asia, dar asta nu înseamnă că nu se pot face. Nu spun că este bine sau rău, dar dacă renunțăm la asta noi recuplăm Asia la hidrocarburile Rusiei. Sigur, și Europa se poate recalibra la Africa, Orientul Mijlociu, dar nu va fi pe termen scurt. Până atunci dăm o șansă de dezvoltare Asiei care gândește în termeni de secolul XXI drept secolul asiatic, iar aici nu mai vorbim doar despre China, ci și despre India, Singapore, ASEAN, multe țări care vor să-și ia revanșa față de Occident – nu că îl urăsc, dar nu îl iubesc.

Sursa: yuantalks

Deci noi ajutăm toate acele țări să se cupleze la energie ieftină, tăiem exporturi din China care se vor duce spre Asia, facem ca Rusia să fie mai dependentă de China și de India și de Asia și în același timp spunem că Kissinger este un bătrân ramolit când spune să nu legăm Rusia de China prea tare, pentru că pe termen lung asta va fi problema noastră, pentru că Occidentul pierde bătălia asta. Noi spunem că el este ramolit, dar noi ce o să facem când acest colos asiatic precum ASEAN, care se poartă acum cam cum făceau Ucraina, Belarus și Republica Moldova – vițelul deștept mănâncă de la două vaci – , prins între securitatea dată de americani și bunăstarea dată de China, care deocamdată sunt în balans, ele cum vor decide până la urmă? Australia a decis – printr-un guvern care între timp a picat, în locul lui venind unul mai pragmatic – securitatea în locul bunăstării. ASEAN-ul nu vrea să fie nici cu China, nici cu SUA, dar noi îi ajutăm să se cupleze cu Rusia și China. Noi vom avea probleme politice foarte mari ca să ne recalibrăm economic, iar strategic vorbind avantajele vor fi de partea Asiei, a Chinei, Indiei, cei care cumpără acum hidrocarburile Rusiei, Rusia care va deveni tot mai dependentă de ei.

Asta este o decizie strategică și summitul NATO și G7 trebuie puse în acest context, pentru că riscurile acum sunt mari, nu știm unde ne ducem, dar există o confruntare de care trebuie să fim conștienți. Miza este poziția Vestului în lume.

Occidentul sperăm că rămâne la nivelul prezenței globale pe care o are în prezent, dar viitorul este incert, noi dăm muniției parteneriatului sino-rus, dăm carburant și energie unei Asii care devine din ce în ce mai orgolioasă și vrea să își ia revanșa – deci acesta este riscul mare pentru Occident, restul par detalii regionale.

Momentul anti-Kissinger: cuplarea Rusiei la China

Claudiu Lucaci: Deci China este principala amenințare sau țările din Asia sau Rusia?

Foto: Diplomatul american Henry Kissinger, alături de liderul chinez Mao, în timpul vizitei secrete în China în 1971.

Radu Magdin: Dacă privim lucrurile foarte realpolitik, dacă ne detașăm de ideologie, lumea se schimbă accelerat. Poate Putin ar fi sperat în analizele lui ca noi să îi dăm o șansă observând în analizele noastre că decuplându-ne de ei accelerăm exact ce încercăm să prevenim – secolul asiatic. Analiza lui a fost greșită însă, din cauza violenței invaziei se pare că celor din Occident care ar fi vrut încă să facă afaceri cu Putin nu li s-a dat șansa de a păstra aparențele. Și ei ne-au subestimat pe noi și noi i-am subestimat pe ei și suntem într-o situație în care, în funcție și de dinamica globală, poate se va căuta o soluție după vacanța de vară sau vor pierde toți. Este greu de crezut că cineva are un plan, temerea este că suntem într-o zonă de incertitudine prelungită.

Claudiu Lucaci: Poate toate ținutele de la summit, îmbrățișările și altele vreau de fapt să transmită asta – deocamdată nu putem să vă spunem cât de fermi suntem, dar putem să vă spunem cât de uniți suntem. După cum se spune aici, este posibil ca Rusia să fi fost deci ca un jucător de poker care vrea să blufeze, fiind conștientă că celălalt jucător nu vrea ca un al treilea să câștige partida, iar acum, din cauza violenței invaziei și a presiunii publice celălalt jucător nu are cum nici el să cedeze, iar acum ei pierd amândoi? Pentru că în realitate nici unul dintre ei nu ar fi vrut să se despartă de celălalt, nici Rusia de Europa, nici Europa de Rusia? Iar acum avem un alt câștigător, cel care stă pe margine, ca și China sau alte țări din Asia?

Dan Dungaciu: Există o carte remarcabilă a unui istoric australian, Cristopher Clark, numită „Somnambulii”, despre cum a intrat Europa în primul război mondial. Ea ne demonstrează că există precedente în istorie, când nici un lider nu a vrut să declanșeze războiul, dar toți au fost convinși că ceea ce fac este o fatalitate și au declanșat Primul Război Mondial. Acum ne-am dus un pic și noi ca somnambulii. Am sperat fiecare că raționalitatea celuilalt îl va opri – nu vezi că ne facem ambii rău? Dar problema este că de la un punct încolo nu te mai poți întoarce. Deci dacă lucrurile acestea merg până mai departe, cuplarea Rusiei de China, atunci nu te mai poți întoarce înapoi și când tragi linie nu știi cine este câștigătorul, în afară de Asia și în primul rând China.

Consecințele vor putea fi greu de gestionat. Și, întorcându-ne la Kissinger, care spunea că cel mai rău lucru ar fi un parteneriat între Rusia și China nu doar pe hârtie, ci la modul real, lucru care pune probleme de funcționare a Occidentului apropo de prezența lui în lumea globală. Noi trebui să conștientizăm că jucăm acum prezența Occidentului în lumea globală.

Sursa:foreign policy

Claudiu Lucaci: Să ne aducem aminte ce reprezintă BRICS și lumea mai dinspre estul nostru. Acea lume este cea care ne dă resursele, iar dacă ea ajunge să ne pună condiții, Occidentul ajunge să fie „chiriașul cuiva” pe ideea că stăpânul acelor resurse va dicta. Ne îndreptăm spre asta sau nu? Și care este acel „point of no return”?

Radu Magdin: O replică dintr-o carte, „Ghepardul”, spune că astfel încât lucrurile să rămână la fel, totul trebuie să se schimbe. Și Occidentul acum trebuie să se recalibreze. Avem ascendent moral, atunci plătim un preț și mergem până la capăt. Dacă asta este esența puterii mele, merg până la capăt. Rusia, mergând prea departe, nu ne-a dat de ales – fie eram slabi, fie ne pierdeam orice ascendent moral. Dar ce facem acum cu BRICS? Discutăm cu Bolsonaro sau nu? Discutăm cu saudiții sau nu?

Deci ori asta ori devenim pragmatici sau cinici, iar Kissinger știe ce vorbește când vorbește despre Rusia și China, pentru că el a contribuit la câștigarea Răzoiului Rece prin decuplarea celor două. Acum el spune – aveți grijă să nu faceți un reverse-Kissinger.

Intrăm într-o lume a griurilor unde avem șansa să jucăm

Dan Dungaciu: În această perioadă albul și negrul nu sunt culorile preferate nici pentru oamenii politici, nici pentru analiști. Ideea că lumea se împarte în democrații și non-democrații este o idee destul de riscantă și inoperabilă – de pildă, ca să scăpăm de dependența energetică de o „nedemocrație” preucm Rusia, soluția e să ne cuplăm la „democrații” preucum Venezuela sau Iran?! E doar un exempl. Deci albul și negru nu sunt operabile în lumea spre care ne îndreptăm.

Lumea intră într-un pragmatism al reașezării în care fiecare își face jocul. S-a evocat ideea că anumite state încearcă să devină huburi pentru altcineva, adică să își constuiască o valoare de întrebuințare. În această lume, jocul trebuie să vină inclusiv din această perspectivă – ce valoare de întrebuințare vei avea? Deși România pare prea mică pentru jocurile, exact în această perioadă trebuie să joci ca să îți găsești un rol de întrebuințare. Aducându-ne aminte de Kissinger, China și Rusia, oricât de mic rol a avut atunci România, ea l-a jucat atunci. Nixon în 1967 a fost în România, a revenit in 1969. Lui Ceaușescu, care a fost în SUA, în 1970 și 1973, i s-a mulțumit public pentru ce a făcut pentru relația dintre SUA și China. A fost un succes, dincolo de orice alt considerent.

Astăzi, teoretic, așa cum România poate să se poziționeze la distanță egală între americani și Europa și să fie credibilă, în viitor, cine știe, ar putea să se poziționeze la distanță egală între asiatici și europeni și să fie tot credibilă. Acesta este un joc pe care îl putem încerca – cu China și cu Occidentul, dacă îți propui asta, poți să fii la mijlocul drumului.

Claudiu Lucaci: Cu ghilimelele implicite, am putea spune că România este condamnată. Din punctul meu de vedere, într-un deceniu, această perspectivă pare imposibilă. Condamnarea noastră nu este de astăzi, ci de vreo 20 de ani. Suntem condamnați din perspectiva felului în care conducătorii au construit profilul de țară să fim într-o zonă a celor care îi urmează pe cei care iau decizii. Dacă vrem să comparăm lucrurile, putem să ne uităm la Ungaria – și ea ar putea să fie mai echilibrată între Vest și Est, dar stă mai prost cu Vestul. Această înțelepciune de a fi între doi nu prea funcționează. Ungaria demonstrează că este cam dificil. Și ea face asta cam de 10 ani, deci noi să ne apucăm acum să construim asta pare irealizabil.

Este evident că rolul nostru este minor în luarea deciziilor globale, dar cum ieșim în evidență astfel încât să fructificăm mai mult decât alții diferite oportunități, atâta timp cât politicienii români, conducătorii noștri sunt condamnați să gândească în paradigma pe care au primit-o fie prin alegeri, fie prin poziționarea lor ideologică în fața publicului?

Radu Magdin: Prin informații și idei. Informații deja dăm, prin diplomație, servicii și armată, și este bine, este un canal de credibilitate. Idei dacă ne asumăm. Este vorba de asumare aici, pentru că idei pot veni aici. Dar este loc de optimism aici. Dar semnalul vine de sus, dacă vine. Această țară s-ar putea să aibă resurse acasă și în diaspora nesperate. Ca și probabilitate, nu stăm bine. Ca și potențial, odată asumat un obiectiv, stăm bine, se poate.

Dan Dungaciu: Dacă ne uităm înapoi, sigur că performanța României a fost una nu foarte spectaculoasă. Dar suntem în altă logică. E ca scena din Nașul cu consilierii pe timp de pace și consilierii pe timp de război. „Pacea” s-a încheiat, e adevărat că România a fost medicră, nu a realizat nimic la adevăratele ei dimensiuni, nici măcar regional, dar acum a venit „războiul”, nu doar cel din Ucraina, se schimbă lumile. Când vine războiul, se gândește altfel, trebuie să gândești altfel. Nivelul pe termen scurt, intuiția, sunt calitățile acestui spațiu, care nu excelează în constanță, în proiecte pe termen lung. Deci, dacă se gândește altfel, oportunitatea este acolo. Este mult mai greu să ieși din rând când toate lucrurile sunt așezate, dar acum este o șansă, poți să joci o carte dacă vrei să o joci. Dar în primul rând trebuie să conștientizezi că lucrurile sunt un pic altfel și trebuie să ne mișcăm un pic altfel. Ultimele mișcări strategice au alimentat zona „griului”, care este o zonă de potențial.

Sursa: sof.news

Claudiu Lucaci: Zona gri este cea care aduce potențialul ridicat, care creează oportunități, dar noi parcă nu suntem speculativi. Nu sunt împotriva ideii de mai sus, o susțin, dar parcă noi, românii, nu am fost speculativi.

Dan Dungaciu: În această zonă, noi nu creăm contextul. Contextele le fac cei mari și, după cum spunea Mircea Malița, „noi trebuie să învățăm geopolitică asftel încât să înțelegem ce ni se poate întâmpla”. Statele mari fac geopolitica, noi o învățăm. Când se mișcă plăcile tectonice, depinde unde te așezi. România intră în acea perioadă. Sigur că Dumnezeu îți dă, dar nu îți bagă și-n traistă, trebuie să avem conștiința că ceva se schimbă și trebuie să ne schimbăm și noi.

Dl Claudiu Lucaci mulțumește organizatorilor, Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale al Academiei Române (ISPRI), Laboratorul pentru Analiza Războiului Informațional și Comunicare Strategică (LARICS) și German Marshall Fund România (GMF România).

Proiect LARICS susținut de GMF.