Sursa: New Europe
Matei Blănaru*
În ultima noastră abordare a unor dimensiuni ale Turciei moderne ne vom îndrepta atenția spre cea care este probabil cea mai sensibilă și cea mai puțin înțeleasă dintre toate – de ce se întâmplă ceea ce se întâmplă? Ce este în spatele acestor evoluții și narațiuni de la Ankara lui Erdogan? În ciuda măsurilor și discursurilor populiste ale lui Erdogan, în ciuda controlului aproape complet asupra mass-media, dincolo de epurările din universități, din aparatul de stat, dincolo de amenințări cu moartea sau asasinate, dincolo de încarcerările opozanților, totuși de ce Erdogan reușește să câștige alegeri după alegeri, alături de aliații săi islamiști și ultra-naționaliști? Dincolo de educația impusă în școlile din Turcia și dincolo de narațiunile oficiale atotprezente, de ce totuși peste 50% dintre cetățenii Turciei cred în continuare în narațiuni care se încadrează în așa-zisul sindrom Sevres, conform căruia statul turc este înconjurat de dușmani, care abia așteaptă să destrame Turcia, la fel cum ar fi făcut cu Imperiul Otoman?
După cum am arătat în analiza precedentă, avem de a face actualmente în Turcia cu o nouă fațetă a aceluiași curent neo-otomanist, „patria albastră”, noua doctrina de la Ankara, ce urmează același scop al „profunzimii strategice” a lui Ahmet Davutoglu, doar că mijloacele sunt diferite. Dacă prima variantă a neo-otomanismului s-a axat pe o expansiune soft power, această a doua variantă folosește din plin mijloacele hard power, ca militarizarea, agresiunea armată, șantajul și folosirea aviației și a marinei militare pentru a invada spațiul aerian al altor țări sau pentru a-și securiza zone maritime contestate sau care chiar încalcă legea mărilor, după cum s-a spus deseori. Dar ce se află și în spatele acestei creșteri a neo-otomanismului din Turcia? Să fie vorba doar despre narațiunea unor elite pe care acestea o impregnă și societății? Sau este ceva mai mult, mai complex, poate chiar mai dramatic la mijloc? Un istoric și sociolog turc, Altuğ Taner Akçam, este de părere că da, după cum vom detalia mai jos.
Sursa: UGA Research
Narațiuni ale imperiului „fără nicio pată”
Pentru început, vom cita o declarație a lui Erdogan din 2018 de pe site-ul președinției turce, care ni se pare extrem de elocventă atât pentru motivațiile din spatele unor acțiuni sau narațiuni de la Ankara, ce încearcă să catalizeze societatea în sensul dorit de partidul lui Erdogan și de islamiști și ultra-naționaliști, dar ne aruncă o lumină și asupra intențiilor neo-otomaniste de la Ankara: „Dacă astăzi nu există nici cea mai mică pată care ar putea să ne facă să ne rușinăm sau să ne facă să ne plecăm capul în privința Imperiului Otoman, care a stăpânit timp de 600 de ani peste o zonă vastă, motivul este pentru că administrația de stat era bazată pe justiție. Suferința, opresiunea, masacrele și crimele împotriva umanității care au loc astăzi în regiunile de unde s-a retras statul otoman sunt cu toate produsul injustiției.”
Declarație extrem de interesantă, care abordează mai multe mesaje-cheie ale narațiunii neo-otomaniste, toate de egală importanță covârșitoare pentru Ankara lui Erdogan:
1. Imperiul Otoman nu a avut nicio pată în istorie, nu a răpit copii de la populațiile cucerite și nu i-a transformat în sclavi sau soldați, nu a comis masacre, nu a tratat prost femeile și, mai ales, nu a comis Genocidul Armean, în urma căruia se estimează că au fost în jur de 1,2 milioane de morți și 500.000 de refugiați în toate colțurile lumii (conform Encyclopedia of Genocide and Crimes Against Humanity, vol. 1, pag. 75). Vom vedea în continuare că acest genocid este perceput într-un fel ca fiind drept piatra de boltă a construcției Turciei moderne – dacă turcii îl vor recunoaște că a existat ca atare, atunci există temerea că întreaga construcție a identității lor statale, a Turciei moderne, se va prăbuși. Dacă, dimpotrivă, așa cum îi încurajează Erdogan și alții, vor considera că nu s-a întâmplat nimic, că nu a existat, că imperiul lor este „fără nicio pată”, atunci ei au impresia că acesta este singurul mod în care Republica Turcia va supraviețui. Paradoxul de tristă ironie este că, pentru a supraviețui, tot mai multe voci, în frunte cu șeful statului, le spun cetățenilor turci că trebuie să se întoarcă la politica de agresiune a Imperiului Otoman, adică cel care a generat în primul rând propria sa prăbușire și Genocidul Armean. Un fel de cerc vicios.
Genocidul Armean. Sursa: vox
2. Statul Otoman „s-a retras”, deci nu a fost înfrânt sau alungat de către națiunile pe care le cucerise și care ulterior s-au eliberat singure sau ajutate. Narațiune în contradicție cu o altă narațiune oficială tot de la Ankara conform căreia „statele europene au distrus Imperiul Otoman, au fost aproape să distrugă Turcia o dată și abia așteaptă ocazia să o distrugă din nou”.
3. Iar ultimul mesaj-cheie este cât de bun și de just a fost statul otoman, iar toată „Suferința, opresiunea, masacrele și crimele împotriva umanității care au loc astăzi în regiunile de unde s-a retras statul otoman sunt cu toate produsul injustiției.” În concluzie, cât de bine ar fi ca toate aceste zone să reintre sub ocupația statului (neo)otoman ca să le fie bine din nou și să beneficieze de „justiție” otomană ca la carte. În continuare, nu ne este clar dacă justiția otomană „ca la carte” ar fi egală sau nu cu legea „Sharia”, cea pe care o aplică astăzi talibanii în Afganistan, dar probabil nici nu am afla până când nu ar fi cazul.
Apropo de justiție otomană și de injustiție sau de „dușmani ai poporului”, astăzi în Turcia ar fi în jur de 40.000-60.000 de deținuți pe motive politice. Deși cifrele pot fi mult mai mari, în 2020 aproape 200.000 de cetățeni turci erau în proces, sub investigații sau închiși pentru acuzația de „terorism” în cazuri legate de mișcarea Gülen. Deci nu vorbim și despre cei acuzați că au legături cu PKK sau alte probleme.
Două realități diferite și ireconciliabile
Sursa: iStock via alarabiya
Analiza de față pornește de la două realități sociale extrem de diferite, dar ambele raportate la același spațiu. Adică la realitatea socială a unui imperiu „fără nicio pată”, după cum declara mai sus bombastic președintele Turciei, Recep Tayyip Erdogan, despre Imperiul Otoman, realitate socială în care trăiesc foarte mulți turci, și realitatea zguduitoare a Genocidului Armean, realitate în care încă trăiesc alți mulți cetățeni armeni, turci și nu numai. Cum se pot împăca cele două realități și ce se află în spatele lor?
Fundalul sociologic. În abordarea directă a celei mai importante dimensiuni a prezentei analize, ar fi necesare pe scurt câteva precizări de natură sociologică ce ne-ar fi de mare folos în a ne ajuta să înțelegem fundalul propagării acestui curent neo-otomanist. Acest fundal sociologic îl punctăm pe scurt din punctul de vedere al pan-ideilor, al pan-regiunilor, pan-turcismului, pan-turanismului, dar mai ales al „violenței ascunse”, care poate că ne oferă în mare parte explicația pentru toate cele de mai sus, dar și pentru starea de iritare, de agitație, de disconfort din societatea turcă de după 1990. Despre „spațiul vital” sau lebensraum năzuit, visat cu insistență la Ankara lui Erdogan, am vorbit pe scurt în analiza precedentă.
Pan-ideea. Conform gândirii geopolitice a lui Karl Haushofer, neo-otomanismul ar fi o pan-idee. Ea înflăcărează o întreagă societate, îi canalizează energiile și, poate chiar mai important, din punctul de vedere al politicienilor, îi canalizează și atenția unei întregi societăți într-o anumită direcție.
În paranteză fie spus, un lucru extrem de avantajos atunci când scazi în sondaje sau nu reușești să obții în alegeri scorul necesar, ca din întâmplare nu se poate forma guvernul, le anulezi, iar apoi ca din întâmplare reizbucnește un conflict sângeros (în speță, cel cu PKK), cum s-a întâmplat în 2015 după alegerile parlamentare din iunie, iar apoi la alegerile reluate în noiembrie câștigi procentul dorit ca să poți face schimbările constituționale dorite. Ca din întâmplare, schimbări care îi acordă puteri sporite de președinte lui Erdogan și transformă Turcia într-o republică prezidențială.
Pan-ideea, aici neo-otomanismul, devine un fel de idol ideologic pe care nimeni nu îl poate nega în mod direct în societatea cuprinsă de această pan-idee. Cine face aceasta este „dușman” al statului sau „al poporului”. La fel cum a făcut și comunismul, la fel cum încearcă aproape orice ideologie să facă și astăzi, ori de stânga, ori de dreapta.
Pan-regiunea. O caracteristică a unei astfel de pan-idei este faptul că face referire la o pan-regiune. Această pan-regiune se poate spune că este, în mod real sau doar în mod imaginar, o zonă în afara granițelor unui stat care ar face parte din sfera sa de influență, culturală, economică, politică sau militară. Adică exact felul în care se raportează de multe ori discursul public din Turcia la zone aparținând fostului Imperiu Otoman și exact felul în care se raportează politica externă a Turciei la aceste zone. Nu vom detalia mai mult această noțiune, întrucât am abordat în articolul anterior dimensiunea geografică la care se raportează unele segmente ale societății turce actuale neo-otomaniste.
Pan-turcismul. Interesul Turciei în Afganistan menționat în analiza precedentă ne conduce la o altă pan-idee foarte îndrăgită la Ankara – și anume pan-turcismul. Consiliul Turcic, din care face parte ca membru observator și Ungaria, vorbea anul trecut despre „statele unite ale lumii turcice”. Mergând chiar și mai departe, unii mai înflăcărați sunt preocupați de pan-turanism.
Locurile unde o limbă turcică este oficială. Sursa: Boston University
„Violența ascunsă”. Despre aceasta vorbește pe scurt Altuğ Taner Akçam, istoric și sociolog, primul cercetător turc care a recunoscut public Genocidul Armean. În cuvânt-înainte la cartea Turcia și fantoma armeană, scrisă de Laure Marchand și Guillaume Perrier, Taner Akçam face următoarele afirmații care aruncă un pic de lumină asupra felului în care se poate sau nu se poate vorbi despre trecut într-o societate cuprinsă de o mare pan-idee, dar și de alte probleme. Deci aici nu este vorba doar despre o pan-idee, neo-otomanismul, aici este vorba despre o realitate extrem de complexă ce modelează societatea turcă și astăzi, la aproape 100 de ani de la fondarea Republicii Turce, iar neo-otomanismul este doar una dintre expresiile acesteia:
„Republica a fost creată de partidul Ittihat ve Terakki (unitate și progres), care a fost și artizanul principal al genocidului din 1915. Fondatorii tânărului stat turc erau, esențialmente, membri ai acestui partid. Ceea ce vrea să spună că o mare parte dintre fondatorii Turciei moderne fie au participat direct la genocidul armean, fie s-au îmbogățit în decursul acelei perioade, prădând bunurile armenilor. Pe de altă parte, noi consideram aceste persoane eroi naționali și părinți fondatori. Dacă am fi recunoscut genocidul, am fi fost constrânși să acceptăm că unele dintre marile noastre personalități naționale au fost niște ucigași și niște hoți, chiar dacă ne-au scos din neant întemeind statul.” (pag. 13-14)
Iată un paragraf extrem de dur, dar poate și revelator la adresa unor realități și stări de spirit de la Ankara, poate mai ales în contextul în care în anul 2023 se vor celebra 100 de ani de la întemeierea Republicii Turcia. Dar un lucru extrem de important pe care ni-l revelează respectivul paragraf este următorul: ne explică de unde această apetență pentru neo-otomanism atât în rândul unor elite, cât și al unor segmente din societate – pentru că este mult mai ușor să vorbești despre și să crezi într-un Imperiu Otoman fără „nici cea mai mică pată”, așa cum spunea ad literam Erdogan, să cataloghezi drept „dușman” pe oricine aduce vreo critică, decât să ai puterea de a vedea lucrurile așa cum au fost, de a le recunoaște și de a merge mai departe. Iar neo-otomanismul este și cel care le pune soluția la îndemână, chiar prin vocea celor mai importanți oameni din stat – „este foarte simplu, nu vă mai gândiți la asta, nu s-a întâmplat nimic, noi nu avem nicio pată!” Astfel că este de înțeles și din punct de vedere psihologic și sociologic de ce atât de mulți oameni aderă la aceste narațiuni. Este foarte greu să te rupi de o traumă (pe care ai suferit-o sau pe care ai provocat-o), iar unora li se pare mult mai ușor să o ascundă și să meargă înainte cu ea. De altfel, despre asta vorbește în continuare în același volum menționat mai sus (Turcia și fantoma armeană) Taner Akçam atunci când aduce în discuție „violența ascunsă” în ideile lui Jürgen Habermas:
„Marele gânditor german ne atrage atenția că există o violență latentă, ascunsă, care impregnează toate straturile societății și instituțiilor ei (…) violența ascunsă dă naștere unui mod de comunicare adoptat de întreaga societate (…) Odată cu trecerea timpului, se naște un soi de consens tacit care se organizează în jurul „modului de comunicare” dominant din societate. Datorită acestui „mod de comunicare”, pe care Habermas îl numește „violență ascunsă”, nu ne mulțumim doar cu a trimite în trecut faptele de care vrem să protejăm societatea, dar, în egală măsură, construim un consens în legătură cu ceea ce ar fi bine să fi uitat de-a lungul timpului.” (pag. 15)
Adică exact ceea ce face narațiunea neo-otomanistă a Imperiului Otoman fără „nici cea mai mică pată”. Exact în privința acestei „coaliții a tăcerii” din societatea turcă raportat la unele realități, cercetătorul turc amintește despre populația creștină care reprezenta aproape 30% din societatea Imperiului Otoman la un moment dat (pag. 17) și este totuși total ignorată inclusiv în unele analize economice, sociale și politice raportate la acest imperiu. Iar astăzi, conform datelor statistice dintr-un sondaj din 2020 (pag. 22), 96,9% ar fi musulmani (musulmani+sunniți+aleviți), așa cum s-au declarat ei înșiși, deși conform datelor guvernamentale ar fi 99%, astfel încât Taner Akçam concluzionează:
„Republica se întemeiază, de fapt, pe dispariția populației creștine trăitoare în Turcia (n.r. nu toți creștinii erau armeni), cu alte cuvinte, pe spulberarea unei entități existente. De vreme ce ne-am întemeiat existența pe dispariția unei alte entități, orice discuție asupra acestei entități ne provoacă frică și spaimă. În țara noastră, dificultatea de a aborda problema armeană se explică prin această dialectică a ființei și a neantului.” (pag. 18)
În acest context începem să privim altfel și retransformarea Catedralei Sfânta Sofia din Istanbul în moschee de către Erdogan în 2020, iar la o lună după aceea retransformarea din muzeu în moschee a încă unei alte foste biserici ortodoxe bizantine – nu mai este doar retrăirea simbolică a cuceririi Constantinopolului de către Mahomed al II-lea în 1453, nu mai este doar un simplu gest populist, așa cum a crezut în mod greșit multă lume, ci este și „curățarea” Turciei de simboluri creștine și de locuitori creștini, după cum arată Taner Akçam mai sus atunci când spune că „ne-am întemeiat existența pe dispariția unei alte entități (n.r. creștine)”.
Sursa: Asia News
Iată, deci, că tot ceea ce face Erdogan este bazat nu numai pe discursurile populiste, bombastice, instigatoare, cu care ne-am obișnuit, ci este bazat și pe o cunoaștere științifică profundă, foarte bună din punct de vedere sociologic a temerilor, frustrărilor și năzuințelor din societatea turcă și exploatarea lor.
În continuare, în același volum menționat mai sus, Taner Akçam arată cum aceste reamintiri ale modului în care s-a întemeiat republica Turcia irită și enervează pentru că societatea turcă nu știe ce să facă: „1915 (n.r. anul de referință al Genocidului Armean) reprezintă secretul comun al societății turce.” Iar diagnosticul este la fel de dur și de realist: „atâta timp cât nu ne eliberăm de realitatea comunicațională, de acest chioșc feeric în care suntem prizonieri ai propriilor halucinații și vise, nu vom avea puterea de a ne găsi pacea și calmul.” (pag. 18)
Iar din păcate regimul lui Erdogan exact aceasta pare să construiască prin neo-otomanism pentru proprii cetățeni: un chioș feeric, unde oamenii devin prizonieri ai propriilor halucinații și vise. Mai ales atunci când le spui că Imperiul Otoman nu a avut nicio pată. Este limpede că aceasta este o narațiune conștientă care se adresează exact acestor frustrări și temeri din societatea turcă, însă nu pentru a le vindeca, nu pentru o reconciliere, ci pentru a o face să se afunde și mai mult în „halucinații și vise”. Lucru extrem de periculos și dăunător atât pentru cetățenii turci, cât și pentru cei ai altor state. Trauma nevindecată poate duce la expresii dramatice pentru toată lumea.
Sursa: reuters, via Egypt Today
Genocidul Armean și adevărata spaimă a societății turce
În concluziile la volumul intitulat The Young Turks’ Crime Against Humanity. The Armenian Genocide and Ethnic Cleansing in the Ottoman Empire, același autor turc menționat mai sus, Taner Akçam, ne arată din nou cum „Genocidul Armean, primul masacru la scară largă din secolul XX, trebuie plasat într-un nou context: începutul porționării Imperiului Otoman în state-națiune. Departe de a fi fost o campanie izolată împotriva unui singur grup etno-religios, anihilarea armenilor a fost parte a unei operațiuni foarte extinse care a fost întreprinsă pentru a salva imperiul.” (pag. 449)
Așadar, iată că imperiul nu a murit de fapt niciodată, în conștiința unei mari părți a societății turce. El a fost nevoit doar să își schimbe înfățișarea din „imperiu” în „republică” și aici este marea problemă și spaimă – dacă va fi nevoie să se recunoască faptul că pentru a „salva” imperiul s-a recurs la genocid, atunci imperiul „fără nicio pată” de la Ankara nu ar mai fi fără nicio pată, nu? Ba, mai mult, apare teama ca nu cumva cineva ar putea să nege chiar fundamentele și dreptul la existență al statului turc, nu? Iată, deci, că problema este chiar mai complexă și mai profundă decât vreun anumit tip de ură inter-etnică sau inter-religioasă.
Imperiul „fără nicio pată” și Genocidul Armean par să fie două interpretări ale istoriei între care nu poate fi niciun compromis. Dar, dincolo de interpretări, rămân faptele. Iar faptele nu sunt între „turci” și „creștini”, așa cum deseori sugerează interpretările tenedențioase de la Ankara, nici măcar între „turci” și „armeni”, ci problema este între statul otoman, ulterior turc, și creștini, armeni etc. Pentru că genocidul a fost o politică de stat ce a stârnit ura, crima, masacrul, hoția, genocidul, nu a fost invers. Exact asta ne spune Taner Akçam în continuare în volumul menționat mai sus, The Young Turks’ Crime Against Humanity. The Armenian Genocide and Ethnic Cleansing in the Ottoman Empire:
„Genocidul Armean trebuie înțeles și interpretat drept o problemă între statul otoman și supușii săi, problemă care a apărut ca un rezultat al unor politici specifice urmate de regim. Conducătorii imperiului au văzut un grup de cetățeni otomani, din cauza compoziției lor etnice și religioase, drept sursa problemelor, într-adevăr, drept o amenințare. Astfel, ei au intenționat să alunge acest grup din Anatolia, iar pentru că nu au reușit asta, să îi ucidă.
Chiar dacă încă de dinainte de Războaiele Balcanice din 1912-1913 a existat ca idee, omogenizarea etnico-religioasă a Anatoliei a reieșit drept o politică de partid și de stat concretă din cenușa înfrângerilor militare. Am numit aceasta o politică demografică, iar scopul său, care a fost gradual sistematizat și pus în practică, a fost să se creeze o majoritate turcică musulmană în Anatolia. Obiectivele operaționale ale acestui uriaș proiect de inginerie socială au fost să se asimileze (temsil sau temessul) musulmanii de origine non-turcică și să se reducă populația creștină la nu mai mult de 5-10% din procentul populației musulmane.” (pag. 449)
Pe de o parte, statul otoman a fost, pe bună dreptate, pus în antiteză cu unele populații din interiorul său pentru simplul motiv că era un imperiu multi-etnic și era normal să se prăbușească atunci când s-au prăbușit toate celelalte imperii europene, atunci când națiunile din interiorul său își cereau drepturile, dar pe de altă parte nu toate aceste națiuni și-au cerut drepturile naționale (de exemplu, armenii din cadrul Imperiului Otoman înclinau mai mult spre cererea unor reforme ale imperiului, nu către independență directă) și nu aceste națiuni au fost vinovate de eșecurile militare ale imperiului (a căror realitate am arătat mai sus că este respinsă în continuare de narațiunea actuală a lui Erdogan, care spune că statul otoman „s-a retras” din posesiunile sale, de parcă ar fi fost o acțiune umanitară și conștientă, nu drept rezultatul unor înfrângeri militare). Atunci s-a prăbușit și Imperiul Austro-Ungar, atât de regretat la Budapesta și uneori la Viena, atunci s-a prăbușit parțial și Imperiul Țarist și cel German, a început căderea tuturor imperiilor. Dar problema apare atunci când tu vrei să salvezi statul cu absolut orice preț, așa cum este el, atunci când o graniță este mai importantă decât cine trăiește înăuntrul ei. Atunci ce faci, când ai o populație uriașă de armeni creștini, de greci creștini în Tracia, Anatolia ș.a.m.d.? Din păcate, răspunsul a fost un genocid deghizat în deportare, în urma căruia populația armeană creștină nu mai trebuia să rămână mai mult de 5% în zonele de unde se deporta și nu trebuia să reprezinte mai mult de 10% din populația musulmană din zonele unde ajungeau deportații. Adică practic exterminarea lor, după cum arată același autor Taner Akçam: „În plus, documentele otomane demonstrează că genocidul a fost implementat ca o politică demografică. Principiul ca armenii rămași să nu depășească 5% din populația musulmană în unele provincii din vestul Anatoliei, în timp ce cei deportați nu trebuiau să depășească 10% din populația musulmană de la locurile lor de destinație, înseamnă un ordin de anihilare aproape totală a armenilor.” (pag. 450) Pe de altă parte, o narațiune oficială a guvernului actual al Turciei pe tema Genocidului Armean, denaturând și minimalizând multe aspecte, poate fi citită aici.
Deși am spus că pare că între cele două abordări nu poate fi niciun compromis, asta nu înseamnă totuși că nu s-a încercat. Turgut Özal, probabil unul dintre cei mai, dacă nu cel mai influent președinte al Turciei după Mustafa Kemal Atatürk, a fost cel care a încercat cel mai mult un compromis real pe tema genocidului armean, chiar spunând în fața unor reporteri cu o anumită ocazie în 1991: „Ce se întâmplă dacă facem un compromis cu armenii și terminăm odată cu această problemă?” Așadar, a luat serios în considerare recunoașterea Genocidului Armean, pentru a rezolva această problemă odată pentru totdeauna, cum spunea chiar el. Ba, chiar mai mult, a luat în considerare ceea ce astăzi, în contextul politicilor expansioniste ale lui Erdogan, ar părea inimaginabil – să returneze Armeniei câteva teritorii în zona Van, o zonă extrem de importantă pentru identitatea armeană, mai mult ca un gest de împăcare și de bunăvoință.
Înainte să reușească să termine anumite negocieri și cu PKK, după ce inflamase o bună parte a societății turce și a ultra-naționaliștilor din politica de atunci, a murit în mod suspect de un atac de cord. După ce probe de sânge au dispărut în mod misterios, după ce nu s-a efectuat o autopsie, la o deshumare 10 ani mai târziu s-au găsit niveluri de DDT și DDE de 10 ori mai mari decât cele admise, împreună cu metalul toxic cadmiu, dar și elementele radioactive americiu și poloniu, ceea ce a alimentat din nou suspiciunile că ar fi fost ucis de „statul din adânc”, un complex de organizații și personaje din interiorul statului cu vederi ultra-naționaliste și cu legături cu mafia turcească.
Concluzii. Societățile captive
Din simplu punct de vedere psihologic, dar și sociologic, fără o înfruntare a traumei comise, care a generat la rândul ei și încă generează actuale traume trăite de mare parte a societății turce, captivă a unor spaime de genul sindromului Sevres, nu se poate realiza o soluție benefică atât pentru societatea turcă în ansamblul ei, dar și pentru națiunile vecine. Societatea turcă suferă și ea, în mod real. Dar fără o soluționare a acestor traume, există riscul perpetuării unor stări de angoasă, de iritare, de izolare, care conduc la agresiune și la interpretări greșite ale unor evenimente internaționale, lucruri care pot degenera și ne pot îndrepta pe toți spre noi tragedii.
Sursa: 123RF Stock Photo via saltwire
Desigur, există și se pot vedea limpede narațiuni și personaje care au foarte mult de profitat de pe urma acestor societăți captive, pentru că societatea turcă nu este singura. Alături, se poate menționa societate rusă, captivă a unor narațiuni de idealizare a epocii comuniste, aceeași care a încarcerat și ucis zeci de milioane dintre propriile lor rude. Alături, se poate menționa societatea ungară, captivă a unei narațiuni de traumatizare de pe urma Trianonului, unde la fel există anumite elite (analiză LARICS aici) care profită de pe urma acestei narațiuni, cu prețul suferinței induse artificial, în mod conștient, dar cât se poate de reală, unor întregi generații. Chiar și în Occident există actualmente elite, narațiuni sau grupuri care profită de pe urma unor societăți captive a unor alte tipuri de narațiuni, dar care profită de pe urma exact acelorași sentimente de traumatizare sau traumatizare prin culpabilizare generalizată – iar dacă în Turcia soluția este să se spună că imperiul a fost „fără nicio pată”, dimpotrivă, soluția găsită în unele locuri din Occident este să se insiste pe narațiunea potrivit căreia suntem cu toții în mod indiscriminatoriu vinovați, anumite segmente uriașe din societate, că „nimeni nu este fără pată”. Două versiuni radicale, la fel de false, care profită de pe urma unor societăți ținute captive prin traumă sau traumatizare.
Dar, revenind la Turcia, mai ales în contextul aniversării a 100 de ani de la fondarea Republicii Turcia anul viitor, în 2023, s-ar putea probabil argumenta că Republica Turcia și cetățenii ei ar merita un nou început sau un „fresh start”, așa cum se spune în limba engleză. Unul liber de traume și trăit cu optimism și curaj, care să pună în valoare tot potențialul extrem de valoros pe care îl are nu doar societatea turcă, ci și oricare alta de pe glob. Dar pentru asta trebuia mai întâi să se elibereze de încărcăturile problematice vechi care atârnă asupra sa. Pentru că, deși narațiunea oficială este a imperiului „fără nicio pată”, societatea turcă resimte profund greutatea și gravitatea unor evenimente trecute care îi înlănțuiesc, pe anumite coordonate, viitorul și prezentul. Din multe puncte de vedere, aici, când vorbim despre traume, faimoasele cuvinte adevărul vă va face liberi sunt mai adevărate decât niciodată.
*Matei Blănaru este doctorand al Universității din București și cercetător asociat la CSSR din cadrul ISPRI al Academiei Române.
