Foto: Erdogan, 2019 – „Turcia nu poate să nu aibă arme nucleare”. Sursa: express.
Matei Blănaru*
Cu siguranță, toată lumea astăzi a auzit deja de faimoasele drone Bayraktar care și-au făcut deja un renume în Siria, Nagorno-Karabach și, mai ales, Ucraina. Dar ceea ce poate că a observat mai puțină lume este că respectivele drone fac parte dintr-un proiect mult mai larg, dintr-un întreg proces aflat în desfășurare la Ankara și dintr-o întreagă doctrină.
Un alt lucru poate tot atât de puțin observat este și faptul că una dintre pretențiile principale ale Turciei adresate Suediei și Finlandei, pentru a le accepta aderarea la NATO, face parte exact din același proiect, din același proces și din aceeași doctrină – adică pretenția ca Suedia și Finlanda să renunțe la embargoul neoficial asupra exportului de arme și muniții către Turcia.
Această cerință a fost poate cea mai neglijată dintre toate cerințele Turciei, iar inclusiv Suedia a transmis diverse mesaje că ar fi gata să o îndeplinească destul de rapid și fără prea mari probleme.
Dar nouă ni se pare poate drept cea mai importantă dintre toate – dincolo de mesajele intense pentru publicul intern, legate din nou de dușmanii interni sau externi, imaginari sau reali ai Turciei, de kurzi și de „teroriști” etc., dincolo de declarațiile înflăcărate ale lui Erdogan, această cerință care viza reluarea exporturilor de arme din Suedia și Finlanda către Turcia, mult dincolo de jocurile de imagine cu care ne-a obișnuit Erdogan, ne apare extrem de pragmatică și orientată spre viitor. Pentru că Turcia exact asta face pe această dimensiune militară deja de cel puțin 10 ani – se pregătește intens pentru viitor. Pentru ce viitor? Vom vedea.
Desigur, astăzi, în contextul războiului din Ucraina, când toată Europa crește cheltuielile și bugetele militare, dacă vorbim despre înarmare sau militarizare, acest lucru nu surprinde pe nimeni. Chiar și România a anunțat creșterea bugetului pentru apărare, ceea ce este cât se poate de normal în astfel de circumstanțe, deși achizițiile trebuie să fie și ele de calitate, nu doar bugetul. Dar problema este că Turcia deja face aceste lucruri de cel puțin 10 ani.
Introducere
Sigur, la modul teoretic, astăzi, orice strategie sau doctrină, chiar și a Federației Ruse, cea care a invadat Ucraina, se preocupă de „apărare”. Doar că, în unele locuri de pe glob, această „apărare” este extrem de periculoasă pentru vecini, chiar și pentru cei care nu au de gând să atace pe nimeni. La fel cum a fost și cazul URSS înaintea celui de-Al Doilea Război Mondial, când a invocat dorința de „apărare” atunci când a ocupat Statele Baltice sau părți din România, Polonia sau Finlanda, după cum am arătat într-o analiză LARICS aici. Iar un caz de discurs asemănător poate fi și cel al Turciei, care este articulat în două strategii, doctrine, care sunt de fapt cele două fețe ale aceleiași monede, adică ale neo-otomanismului. Iar cele două doctrine sunt „profunzimea strategică” și „patria albastră”.
Sursa: defensenews
Dacă despre prima fațetă a neo-otomanismului, despre „profunzimea strategică”, am vorbit într-o analiză precedentă aici, despre geopolitica Turciei aici și despre cum se simte neo-otomanismul în societatea turcă am vorbit aici, acum vom atinge câteva aspecte ale celeilalte fațete a neo-otomanismului, adică ale doctrinei mai noi numită „patria albastră”.
Exact acest aspect pare deseori prea puțin observat în atitudinilie și strategiile statelor din zonă – Turcia lui Erdogan după 2016 nu mai este deloc Turcia lui Ahmet Davutoğlu sau Turcia kemalistă și trebuie să nu o mai privim ca și când ar fi. Desigur, putem spera că va redeveni odată cum a fost, dar până atunci trebuie să ne adaptăm la realitate. Doctrina neo-otomanistă a Turciei a suferit modificări – de la „profunzimea strategică” a lui Davutoğlu, la „patria albastră” a lui Erdoğan. În ciuda sonorității un pic poetice a numelui acestei strategii, realitatea din spatele său este una cât se poate de dură – înarmare, militarism, agresiune.
Neo-otomanismul soft power – „profunzimea strategică”
În mod inițial, neo-otomanismul lui Turgut Özal (care a șocat Turcia când a recunoscut public că are un părinte kurd, într-o societate unde este aproape tabu să se vorbească despre armeni sau kurzi) sau al lui Ahmet Davutoğlu susținea implicarea activă, mai ales diplomatică și economică, culturală, în fostele zone ale Imperiului Otoman, unde Turcia actuală beneficia de perspective de „profunzime strategică istorică și geografică”.
Neo-otomanismul hard power – Strategia „patria albastră” (Blue Homeland)
Sursa: raillynews
Dar toate cele de mai sus, care fac obiectul cu precădere al unui tip de soft power, nu au mai fost îndeajuns la Ankara. Adevărul este că și-au dovedit pe alocuri și limitele, dar practic din anii Primăverii Arabe, mai accentuat din anii 2012-2016 am început să vedem o schimbare de la strategia neo-otomanistă soft power a „profunzimii strategice” a lui Ahmet Davutoğlu, cu accent pe colaborări economice și diplomatice intense, la strategia tot neo-otomanistă de „iubita singurătate” („precious loneliness”, unde Turcia se victimizează, văzându-se înconjurată de dușmani, deși pe unii îi stârnesc chiar politicile sale) sau „patria albastră” (mavi vatan, în turcă) a lui Erdogan, cu accentul pe militarism, agresivitate în Mediterana în special, intervenții armate în țările vecine, șantaje dese, retorică tot mai anti-Occidentală și islamistă ș.a.m.d. S-a trecut de la un neo-otomanism de tipul soft power la un otomanism de tipul hard power și noi trebui să fim perfect conștienți de această schimbare.
Sursa: warontherocks
Strategia „patria albastră” a Turciei, așa cum este numită această schimbare dramatică nu a scopurilor de la Ankara, ci doar a mijloacelor folosite pentru a le atinge, își are originile în planurile unui amiral turc, Cem Gurdeniz, în 2006, care insista că Turcia trebuie să fie mai agresivă în Mediterana de Est. În 2019, acest amiral turc scria într-o publicație online ultra-naționalistă din Turcia că doctrina se concentra pe „o luptă geopolitică pe seama intereselor navale… cu aspecte militare, economice, politice, tehnologice, socio-culturale și legate de mediul înconjurător”. Iată așadar cum această doctrină vizează mult mai mult decât simple aspecte de securitate. În martie 2019, Turcia a organizat un amplu exercițiu militar naval în Marea Neagră, Mediterană și Egee, denumit chiar astfel, „Patria albastră”.
Se merită observat un mic paradox legat de această denumire a doctrinei, respectiv „patria albastră” – probabil involuntar, dar denumirea acestei doctrine agresive face referire tot la o cucerire. Pentru că, în mod istoric, patria turcilor nu era deloc albastră. Patria turcilor era undeva în Asia Centrală (chiar Munții Altai, se pare, la origine), alături de celelalte neamuri turcice. Patria turcilor își are originea deci în Heartlandul lui Mackinder, prin definiție o zonă de civilizație telurocratică (continentală), iar Mackinder considera istoria drept o lungă confruntare între puterile telurocratice și cele talasocratice. Turcii, treptat, au reușit să cucerească civilizația talasocratică (maritimă) a Bizanțului, luându-i locul acestuia și îmbinând caracteristicile lor istorice de civilizație telurocratică a Heartlandului cu cele talasocratice ale Bizanțului.
Astfel încât, luând în considerare elementele de geopolitică de mai sus, deși fără îndoială că patria actuală a turcilor ar fi de neconceput fără albastrul Mărilor Mediterană, Egee, Neagră, totuși nu putem să nu observăm ironia ascunsă cu siguranță involuntar în această denumire – o civilizație în mod istoric telurocratică, ce a cucerit o civilizație maritimă, talasocratică, își denumește astăzi o doctrină agresivă „patria albastră” după ce a cucerit acest „albastru”. Deci, deși doctrina este teoretic „de apărare”, ea este denumită după o cucerire și are în vizor negreșit alte cuceriri. După cum o arată noile achiziții din Mediterana, prin acordul semnat în 2019 cu GNA din Libia, când Turcia lui Erdogan a reușit să mai cucerească încă un pic de „albastru”, pe care, să nu ne facem iluzii, nu îl va da prea repede înapoi nimănui. După cum nici Rusia nu va returna Ucrainei nimic din ce a cucerit, dacă nu va fi silită, bineînțeles. Ipoteză un pic îndoielnică cel puțin în acest moment.
Ilhan Uzgel, un profesor turc de la Facultatea de Științe Politice din cadrul Universității din Ankara, ce a fost demis de regimul Erdogan în 2019, într-un val de epurări, analizează câteva aspecte ale acestei doctrine „patria albastră”. El arată cum această doctrină este produsul militarilor kemaliști naționaliști, aliați cu islamiștii. Și, cu toții, sub aripa lui Erdogan.
Astfel, s-au aliat pentru punerea în aplicare a acestei doctrine ultra-naționaliștii din MHP, islamiștii și exponenții curentului eurasianist, incluzând Partidul Vatan, „reflectând cele mai puternice curente ideologice din istoria Turciei”. El continuă, arătând că acest parteneriat a influențat politica externă a Turciei, „ceea ce se reflectă în militarizarea aproape fără precedent a țării și în apariția doctrinei de „apărare avansată.””
Ceea ce a fost, ca să facem o paralelă în istorie, după cum am mai spus, exact justificarea lui Stalin pentru Pactul Ribbentrop-Molotov și anexarea Țărilor Baltice, a unor părți din România, Finlanda și Polonia. Nu numai pentru Stalin, dar aceasta este o scuză preferată a tuturor mentalităților imperialiste, pe care o vedem pusă în aplicare inclusiv astăzi în invadarea Ucrainei de către Rusia. Exact același pretext – ne apărăm invadând pe altcineva.
Profesorul Ilhan Uzgel continuă arătând că această politică de „apărare avansată” reprezintă un adevărat raison d’état al Turciei și se bazează pe trei piloni:
– primul pilon este militarizarea excesivă a politicii externe a Turciei. Turcia și-a desfășurat prezență militară în toate zonele de criză dimprejur– în Libia, Irak, Siria, Cipru, Estul Mediteranei, și-a deschis baze militare în Qatar și Somalia. Marina militară a Turciei se lăudase (în 2020, de atunci cu siguranță au fost mai multe cazuri) că a împiedicat 20 de foraje maritime ale altor țări și a alungat navele de foraj din zonele maritime contestate;
– al doilea argument al doctrinei este că apărarea Turciei trebuie să înceapă chiar în zonele de dincolo de graniță. Adică pe teritoriul teoretic suveran al celorlalte state dimprejur. În Siria, Turcia nu doar că are sub control o zonă dincolo de granițele ei, dar chiar a înființat o structură administrativă acolo. De asemenea, Turcia are prezență militară, cum am arătat mai sus, și în Irak, Cipru, Somalia, Libia, Qatar;
– iar al treilea pilon este faptul că Turcia a investit sume uriașe în industria sa militară, astfel încât „a ajuns la nivelul unui complex militar-industrial care implică atât sectoare de afaceri pro-AKP, cât și seculare, dar și întreprinderi publice. Turcia produce acum drone militare, propriul său sistem de rachete, co-produce elicoptere de atac, tancuri și vase de război prin proiectul său MILGEM. De asemenea, construiește acum și un portavion în șantierele sale navale.” Între timp, trebuie să menționăm că TCG Anadolu, portavionul turcesc, a fost deja lansat în 2022 la apă.
Cheltuielile militare
Ca să sprijinim afirmațiile de mai sus și pe cifre, de exemplu în 2018 Turcia a avut, cu 24% mai mult față de anul precedent, cea mai mare creștere a cheltuielilor militare dintre primele 15 state care cheltuiesc cel mai mult în această direcție. Ajunsese atunci la 19 miliarde de dolari cheltuieli militare, de la „doar” 12 miliarde în 2015. O creștere cu 7 miliarde de dolari a cheltuielilor militare în doar 3 ani. Iar planurile Turciei de creștere a acestor cheltuieli se întind pe mai mulți ani și se preconizează că vor ocupa tot mai mult din totalul cheltuielilor bugetare ale statului, prevăzând o creștere de la circa 5,05% în 2022 la 5,14% în 2024. Deși cheltuielile militare ale Turciei au scăzut și în 2020 și în 2021, afectate cu siguranță de pandemie și de dificultățile crescânde ale economiei turcești, dar și de reducerea importurilor (pe măsură ce au crescut capacitățile interne de producție de armament și muniție), aceste cheltuieli militare ale Turciei au urcat cu 63% între 2012-2021. Adică exact în perioada pe care noi am luat-o drept referință la schimbarea de strategie la Ankara de la „profunzimea strategică” la „patria albastră” a lui Erdogan.
Foto: Cheltuieli militare Turcia 2012-2020. Sursa: Trading Economics
Trupe peste hotare
Un ziar pro-guvernamental din 2018 se lăuda că Turcia avea atunci soldați staționați în peste 10 țări, iar titlul articolului era „Turcia se reîntoarce în teritoriile sale otomane”.
În această idee, conform unor analize din 2021, Turcia se pare că avea circa 30.000-40.000 soldați în nordul Ciprului, între 3.000 și 5.000 de soldați la baza sa din Qatar și în jur de 2.000 în Somalia. Are tratate de cooperare militară cu Albania, unde are dreptul să folosească baza militară navală de la Vlorë, cu Azerbaidjan și Sudan.
De asemenea, are zeci de baze militare neoficiale în nordul Irakului, unde are între 5.000 și 10.000 de militari și, în ciuda protestelor de la Baghdad, nu și-a suspendat deloc activitatea militară pe teritoriul Irakului.
Foto: Turcia în nordul Irakului, noiembrie 2020. Sursa: Centre for Applied Turkey Studies
În Siria are tot în jur de 10.000 de militari, iar numărul celor din Libia nu este cunoscut, deși de curând parlamentul de la Ankara a aprobat prelungirea misiunii miliare turcești acolo cu încă 18 luni. Are trupe (unele sub mandat NATO, ONU sau UE) și în Kosovo, Bosnia-Herțegovina, Liban, Sudanul de Sud, Congo, Mali, Darfur.
Foto: Turcia în nordul Libiei, noiembrie 2020. Sursa: Centre for Applied Turkey Studies
Foto: Turcia în nordul Siriei, noiembrie 2020. Sursa: Centre for Applied Turkey Studies
A avut militari și în Afganistan, iar acum, deși interesele militare nu mai pot fi servite direct acolo, interesele economice, politice și strategice ale Turciei în Afganistan rămân la cote înalte. Deși Turcia a pierdut contractul pentru operarea și întreținerea Aeroportului Internațional din Kabul în favoarea Emiratelor Arabe Unite, rămân interesele în mari proiecte industriale aflate în desfășurare, iar încercările Turciei de a se implica în gestionarea aeroportului din Kabul și a altora din Afganistan nu a încetat deloc. Semn că este un lucru foarte important pentru Erdogan. Practic, dar și ideologic, pentru că Erdogan se visează „cel dintâi dintre egali” al unei lumi pan-turcice eurasiatice.
Armele nucleare
În ceea ce privește armele nucleare din Turcia, deocamdată se pare că doar SUA adăpostește câteva focoase nucleare la baza sa aeriană de la Incirlik, după cum se spune într-o analiză de aici: „dintre cele 5 locații de depozitare de arme nucleare în Europa, baza aeriană de la Incirlik adăpostește cele mai multe – circa 50 sau o treime din armele nucleare (n.r. ale SUA) din Europa, deși au existat zvonuri neconfirmate că armele este posibil să fi fost retrase.”
Deși Turcia a semnat Tratatul de neproliferare nucleară în 1980, a semnat în 1996 și Tratatul privind interzicerea totală a testelor nucleare, în mai multe ocazii, una dintre ele aici în 2019, Erdogan a declarat că nu poate accepta ca Turcia să nu aibă arme nucleare. Ce face el în legătură cu asta?
Acum ceva vreme o știre a părut să iasă un pic în evidență față de celelalte din aceeași perioadă – și anume că Federația Rusă, aflată în mijlocul unui război extrem de costisitor, găsește totuși destule resurse ca să investească în continuare 5 miliarde de dolari în construcția facilităților pentru energie nucleară pe care le dezvoltă în Turcia, împreună cu aceasta, iar alte două transferuri similare ar urma să aibă loc în curând. Acest proiect pentru Centrala Nucleară Akkuyu ar urma să aibă 4 reactoare și va fi unul dintre cele mai mari proiecte de acest tip, construit de compania rusească Rosatom. Aceeași care dezvoltă un alt proiect pentru energie nucleară în Ungaria.
Dar problema este că, în opinia unui expert în non-proliferare nucleară, John Spacapan, este posibil ca Turcia să fi început deja să dezvolte armele nucleare, iar acest proiect să fie și o acoperire pentru obținerea acestor arme. Iată trei motive pentru care acest expert susține cele de mai sus:
– primul motiv ar fi faptul că Erdogan a declarat explicit că nu acceptă ca Turcia să nu dețină arme nucleare. Am arătat mai sus declarația lui Erdogan din 2019;
– al doilea motiv ar fi că, spune expertul, deși Erdogan face deseori declarații bombastice, pe tema energiei nucleare a fost foarte serios – rușii construiesc acum 4 reactoare masive la Centrala Nucleară Akkuyu, pe malul Mediteranei, despre care am arătat și noi mai sus. Iar pretextul Turciei, că dorește această centrală pentru a reduce dependența Turciei de importurile de gaze și de puteri străine nu ar sta în picioare – pentru că centrala nucleară va fi deținută și operată de Rusia și se știe cum Rusia folosește în propriul interes resursele energetice pe care le deține. În plus, notează același expert, din punctul de vedere al pieței, gazele și resursele regenerabile de energie sunt mai avantajoase decât energia nucleară. Mai mult, Turcia tocmai și-a asigurat prin acordul semnat cu GNA din Libia acces sporit la zăcăminte de gaz. Iar, de fapt, Turcia ar putea foarte ușor să folosească energia nucleară drept o acoperire pentru dezvoltarea armei nucleare. Acest expert susține că transferul de tehnologie pentru ceea ce este teoretic energie nucleară deja a început și, de când a început proiectul Akkuyu, inginerii studenți din Turcia au devenit al doilea cel mai mare grup național care studiază științele atomice în Rusia, unde înaintea turcilor veniseră și sute de studenți iranieni și nord-coreeni;
– iar al treilea motiv este colaborarea militară tot mai strânsă între Pakistan, care deține deja arme nucleare, și Turcia. Turcia livrează deja arme sofisticate Pakistanului, a câștigat un contract uriaș să construiască 4 nave mari pentru marina pakistaneză, o firmă din Turcia construia cea mai mare navă de război construită în Pakistan până atunci, tot Turcia moderniza submarinele Pakistanului, îi vindea acestuia elicoptere de atac turcești și îi întreținea avioanele F-16. Doar China depășea Turcia în privința exporturilor militare către Pakistan. În plus, notează John Spacapan, Pakistanul a ajutat deja și Iranul și Coreea de Nord în privința armelor nucleare.
Foto: Fostul Prim-ministru al Pakistanului, Imran Khan, și Recep Tayyip Erdogan, președintele Turciei. Sursa: defense.info
John Spacapan încheia astfel: „de vreme ce energia nucleară oferă mare parte din tehnologia necesară fabricării unei bombe nucleare, iar în cazul Turciei energia nucleară nu prea are sens din punct de vedere economic, SUA ar trebui să încerce să îndrepte Turcia departe de energia nucleară.” Același expert arată cum în 2021 a avut loc o explozie curioasă la locul de construcție al centralei Akkuyu, pe seama căreia s-a păstrat destul de multă tăcere.
Cu siguranță că deocamdată nu se știe ce va fi în privința dezvoltării armelor nucleare de către Turcia, dar avem destule indicii ca să ne imaginăm. Și, din nou, ceea ce poate aduce viitorul nu este deloc liniștitor.
Dar în această notă a înarmării este obligatoriu să citim și proaspetele pretenții de la Ankara ca Suedia și Finlanda să dea liber din nou la exportul de arme către Turcia, care fusese oprit din 2019, de când Turcia invadase nordul Siriei. Iar dacă noi ne imaginăm că Turcia dorește această înarmare, aceste tehnologii militare de top inclusiv din Suedia și Finlanda, inclusiv proiectarea faimoaselor drone Bayraktar, inclusiv reprimirea în programul F35 al SUA, inclusiv un portavion, doar pentru a lupta împotriva PKK sau YPG, împotriva „terorismului”, ne înșelăm foarte tare. Aceste aspecte au devenit parte intrinsecă a strategiei Turciei, a felului în care aceasta își privește și dorește să își proiecteze puterea pe plan regional și în lume. Cu orice preț. Un lucru într-adevăr periculos, neîndeajuns de mult accentuat.
Expansiunea soft și hard
Revenind la doctrinele Turciei, din toate cele de mai sus putem observa destul de limpede cum „profunzimea strategică” a lui Ahmet Davutoğlu a fost doar un pas intermediar între strategiile kemaliste de dinainte de anii 90, aducătoare de stabilitate în zonă, și strategiile actuale ale lui Erdogan, care, în ciuda faptului că mizează pe statutul de „mediator” și de „pace” sau „campion al donațiilor umanitare” în narațiunile publice, au o dimensiune militaristă amenințătoare evidentă.
Practic, această schimbare a dovedit că scopul principal din spatele oricăreia dintre aceste două strategii este neo-otomanismul, expansiunea, doar mijloacele expansiunii sunt diferite. Atunci când mijloacele soft economice, culturale, diplomatice nu au mai funcționat sau/și atunci când Erdogan și acoliții și-au pierdut calmul și răbdarea, lucrurile au început să se precipite. Ambiții expansioniste foarte mari, de orice natură, culturală, economică, teritorială, dublate de lipsă de mijloace sau de abordarea greșită a unor evenimente neprevăzute (ca de exemplu căderea Frăției Musulmane din lumea arabă și ne-căderea lui Assad în Siria – împreună cu care, trebuie menționat, Erdogan chiar își făcea vacanțele într-o anumită perioadă), au declanșat foarte multă frustrare la Ankara. Frustrare care, după cum este cât se poate de limpede, a luat deseori calea armelor. A înarmării și a intervențiilor armate.
Am arătat înr-o analiză precedentă cum în Turcia se vehiculează public hărți despre cum ar trebui să arate astăzi granițele acesteia în detrimentul statelor învecinate, cu Mosul, Kirkuk din Irak aparținând Turciei, la fel insule grecești și alte teritorii ale Greciei, Bulgariei, Siriei, chiar Iranului, Georgiei etc., adică teritorii în plus de la fiecare vecin al său. Deși din punct de vedere militar sau politic nu poate să întreprindă acțiuni hard power împotriva tuturor celor de mai sus, totuși Turcia conduce o expansiune soft economică și culturală deosebită în privința tuturor acestora. Și nu numai în privința lor – ca să dăm un exemplu autohton, zecile de seriale turcești care au invadat televiziunile românești de câțiva ani exact aceasta sunt – o dimensiune a unei expansiuni culturale și economice deopotrivă.
Revenind la concepțiile de la Ankara, un analist pe politică externă de la Hürriyet, Sinan Baykent, într-o analiză din 2016, speriat de un „Lebensraum șiit” (ad literam lebensraum, în text), spunea că ceea ce face președintele Erdogan este foarte bine, pentru că „Republica Turcă ori își va lărgi influența, ori o va pierde complet. De aceea Mosul și Alep sunt de o importanță critică”. Adică două centre importante din fostul Imperiu Otoman, aflate însă astăzi în Irak și Siria. Iată astfel mai sus o definiție foarte exactă a ceea ce înseamnă „lebensraum” în accepțiunea geopolitică, iar inclusiv faptul că acest cuvânt „lebensraum” apare ca atare în text ne arată că multă lume în Turcia gândește exact în acești termeni.
După cum am spus, dacă în privința unor state de mai sus, care sunt în NATO, deocamdată Turcia nu poate face nimic în privința unei expansiuni hard, în privința Siriei și Irakului deja a făcut pași în acest sens din punct de vedere terestru, iar în ceea ce privește Cipru și Libia, chiar și Grecia, expansiunea Turciei a avut loc aici în privința Zonei Economice Exclusive. Practic, deși nu se spune acest lucru, cu mercenarii săi aduși din Siria, multe acuze arătându-i pe aceștia drept membri ai ISIS sau al-Qaeda, cu suportul militar acordat GNA în Libia (de curând reînnoit de la Ankara), Turcia și-a „cumpărat” o porțiune largă de Zonă Economică Exclusivă (EEZ) de la Libia, guvernul GNA recunoscându-i Turciei o Zonă Economică Exclusivă mult extinsă, ceea ce a adus Turcia în conflict direct cu Zonele Economice Exclusive ale Greciei, Ciprului, Egiptului. Semnat în 2019, acest memorandum a fost criticat și de Uniunea Europeană, de Egipt, Israel, Cipru, Grecia, SUA, Rusia, state arabe ș.a.m.d. De asemenea, s-a declarat de către unele state europene că acest memorandum încalcă legea mărilor și este ilegal și lipsit de forță juridică. Însă acestea nu au împiedicat Turcia să înceapă explorări și să alunge chiar vase din alte state care făceau explorări în unele zone.
Foto: Sursa: Anadolu Agency
Concluzii. De la stabilitate la instabilitate și politica pașilor înapoi
Militarizarea excesivă din Turcia observată chiar și de către analiștii de pe plan intern, inconstanțele politicii externe neo-otomaniste de la Ankara, lipsa încrederii pe care o inspiră Erdoğan, iritarea generală trezită de unele acțiuni ale acestuia, ne dau destule indicii la ce să ne așteptăm în continuare. Cine crede că ne putem aștepta la altceva atât timp cât la putere este regimul Erdogan sau poate chiar urmașii acestuia, pentru că felul în care AKP-ul lui Erdogan a schimbat societatea turcă de 20 de ani este dramatic, face abstracție de evidențe și se înșală. Iar noi, în România, nu putem să ne prefacem că nu ne interesează, că Turcia nu ar fi în zona noastră și că de fapt nu ne privește în mod direct tot ce se întâmplă acolo.
Turcia poate că a devenit un jucător strategic, așa cum ar fi spus Zbigniew Brzeziński, însă nu generator de stabilitate, cum a fost în perioada kemalistă, ci, cel puțin până acum, de instabilitate și nu sunt semne că s-ar opri. Singura limită a politicii actuale neo-otomaniste de la Ankara este până unde își poate permite. Iar apoi mai face un pas înainte.
Iar în ceea ce privește politica pașilor înapoi din partea Occidentului, a Europei, a SUA, a statelor vecine Turciei, cu cât va continua mai mult acum, cu atât va fi mai dureros pentru toate părțile atunci când, dintr-un motiv sau altul, va trebui să se oprească la un moment dat. Vedem ce s-a întâmplat și cu Federația Rusă. Pentru că aici tot experiența și, din păcate, chiar și actualitatea ne arată cu prisosință că pretențiile imperialiste nu sunt niciodată satisfăcute pe deplin și nu se opresc niciodată cu adevărat făcând mereu pași înapoi. Desigur, nu trebuie făcuți nici pași înainte, mereu trebuie să fim la masa negocierilor, în mod cert nu trebuie nici provocări și nu trebuie nici să cădem în capcana doctrinei „patriei albastre” a lui Erdogan și a politicii lor de „apărare avansată” în accepțiunea dată de aceștia noțiunii, adică atacând, dar cu siguranță va veni și un moment când nu vom mai putea face pași înapoi sau, cine știe, cuiva la Ankara sau în altă parte i s-ar putea părea că nu facem pașii înapoi îndeajuns de repede și de departe. S-a mai întâmplat în istorie.
Iar astăzi, ca de obicei în momentele grele, în crize, trebuie deopotrivă cumpătare, însă și hotărâre de a privi lucrurile așa cum sunt și de a le aborda corespunzător. Din păcate, însă, începând din România și până în alte state, lipsesc ori una dintre cele două, ori ambele. Ceea ce înseamnă că terenul este propice în continuare pentru proliferarea de amenințări.
*Matei Blănaru este cercetător asociat la Centrul de studii sino-ruse (CSSR) din cadrul Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I. C. Brătianu” al Universității din București (ISPRI).
