Foto: Președintele SUA, Joe Biden.
Organizatorii dezbaterii de marți, 14 iunie, au fost LARICS (Laborator pentru Analiza Războiului Informațional și Comunicare Strategică), Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale al Academiei Române și German Marshall Fund România. Au participat dna Alina Achim-Inayeh, Director German Marshall Fund România, dl Prof. Dan Dungaciu, Director ISPRI – Academia Română. Moderatorul dezbaterii a fost Claudiu Lucaci, expert în comunicare strategică. Dezbaterea poate fi urmărită AICI.
O America tensionată, care nu și-a ostoit polarizarea
Dl Claudiu Lucaci: Astăzi se va discuta despre SUA și provocările din jurul politicii sale interne și externe. Ca români, ca europeni sigur că pe noi ne interesează mai mult latura externă, dar putem observa cum politica externă a SUA este transformată în urma problemelor de politică internă de acolo. Acolo este un an electoral, avem acele „Midterm Elections”.
Dna Alina Achim-Inayeh: Ceea ce se întâmplă acum în SUA este aceeași istorie care se repetă, dar într-un fel nou. Mereu a fost o tensiune în SUA între politica internă și cea externă, deci nu este nimic nou că politica externă a SUA este influențată de ceea ce se întâmplă în mod intern acolo. Dar de această dată situația este și mai inedită, pentru că totul se întâmplă pe fondul unei crize financiare, economice care se prefigurează tot mai puternic.

Foto: Dl Claudiu Lucaci, dna Alina Achim-Inayeh (GMF) și dl prof. Dan Dungaciu (ISPRI/LARICS).
Lupta între republicani și democrați acum nu se mai dă între subiectele legate de Ucraina sau Rusia, ci lupta acum se dă pe probleme societale și probleme economice. La probleme societale ne referim la faptul că, pe fondul crizei menționată mai sus, prețul benzinei a ajuns la un maxim istoric, iar pentru americanul de rând benzina este foarte importantă, pentru că acolo distanțele sunt uriașe și oamenii depind de transportul cu autovehicule. Iar faptul că benzina a ajuns la acest maxim istoric influențează atitudinea oamenilor față de administrația Biden, administrație oricum percepută ca fiind slabă, poate chiar mai slabă decât este de fapt. Iar această atitudine se va acutiza pe măsură ce ne apropiem de aceste alegeri. Deci bătălia între republicani și democrați se dă acum pe plan societal și economic, iar bătălia externă, adică războiul din Ucraina, Rusia, Marea Neagră, lucruri care ne interesează și pe noi, nu sunt nici măcar pe planul secundar. Se vorbește tot mai puțin despre acest război, totul este dominat de criza financiară, deși este vorba și de o bătălie ideologică acolo, care se acutizează și ea pe măsură ce ne apropiem de alegeri.
Claudiu Lucaci: Deși nu intrăm în aceste probleme ideologice, totuși aceste lupte de acolo ajung și în Europa și modelează chiar și societatea noastră din Europa. De exemplu, avem acolo două politici, politica de libertate individuală care îți permite să ai arme acolo, iar de cealaltă parte libertatea susținută de democrați și liberali în care se pune problema cum apărăm viețile celorlalți care ajung victime ale atacurilor armate. Sigur, acesta nu este un subiect important pentru România, dar avem o problemă dacă întreaga politică americană acum se bazează pe probleme domestice. Deci ce se întâmplă acolo cu bătălia între cele două mari partide și ce se întâmplă cu mandatului dlui Biden, care deja a anunțat că vrea să candideze și la următoarele alegeri prezidențiale?
Din multe puncte de vedere, americanii și europenii se uită diferit la lume
Dl Dan Dungaciu: Începând cu prima chestiune, problema armelor, această problemă nu este străină doar României, ci și Europei în general. În America există ceea ce se numește politica celor 3G – Gay, Guns, God. Adică problema religioasă legată de Dumnezeu și invocarea creștinismului – este o miză politică în SUA, pe când în Europa, aproape deloc. Problema armelor este o miză majoră în SUA, în Europa, nu, iar problema „gay” – problema morală, în general, din nou este o miză mult mai mare în SUA decât în Europa, unde a fost probabil un pic acutizată în Polonia și Ungaria. Deci americanii se uită diferit și la lume și la politica internă față de cum se uită europenii. Asta e o realitate, dincolo de programele de asistență socială, taxare, „statul social”:
Pe acest fond de sensibilități diferite vine diferența structurală între europeni și americani, dar și diferența structurală între cele două partide tradiționale din SUA, care s-ar putea traduce într-un mod extrem de simplu în felul următor: aproximativ o jumătate de Americă vrea mai mult stat, cealaltă jumătate de America vrea mai puțin stat. De exemplu, republicanii vor mai puțin stat, adică mai puține puteri atribuite statului federal, pe când democrații vor mai multe puteri atribuite statului federal.
Practic în asta stă toată disputa filozofică atunci când vorbim și despre un tip de politică precum Obamacare, care nu ar fi o problemă în sine, dar devine o problemă când este pusă în seama statului federal. În viziunea republicanilor, trebuie lăsat la altitudinea statelor să decidă într-o problemă sau alta. La fel este și legat de problema avortului și disputa din jurul deciziei Roe vs. Wade care devine contondentă și se lasă cu amenințări cu moartea împotriva unor judecători de la Curtea Constituțională. Pe fond, este aceeași întrebare– unde trebuie făcută decizia legată de acesta? La nivelul federal al SUA sau la nivelul fiecărui stat în parte? Democrații vor la nivel federal, republicanii vor ca fiecare stat să decidă. Această dispută structurală este sunetul de fond al întregii dezbateri. Este celebră aici o vorbă a republicanului Ronald Reagan – „Cea mai proastă veste pe care poți s-o primești într-o dimineață este să îți bată cineva la ușă, deschizi ușa și să îți spună Eu sunt Statul și vreau să te-ajut.” Viziunea aceasta despre stat este foarte solidă în SUA, cel puțin la aproximativ jumătate din populație. Deci problema este că dacă ai un stat slab, puterea trebuie dată spre comunități, oamenii aceia se înarmează inclusiv ca să își apere proprietatea, casa, pentru că nu doar statul este obligat să îl protejeze pe fiecare în parte. În plus, cu armele oamenii se pot apăra inclusiv împotriva unui stat care devine opresor și încalcă libertățile! Deci în America, nu doar că există o cultură a armelor, există însă și o filosofie politică, dacă vreți, a accesuui la ele – Coltul nu doar că ne-a făcut pe toți egali, cum zice o butadă celebră, dar este și un instrument care ne prezervă libertatea. Pe de altă parte, dacă ai un stat mai puternic, mai „gras”, mai potent și intruziv, atunci puterea locală este diminuată, statul se ocupă de tot mai multe probleme – unde se va opri?
Un exemplu grăitor tradus în spațiul european este legat de o întâmplare din Marea Britanie, care a pus în încurcătură toată filozofia politică europeană – un profesor de educație fizică homosexual într-un sat din Scoția. Comunitatea locală îl respinge. Și a început o discuție enormă în legătură cu ce face statul cu el – comunitatea locală îl respinge, statul zice că nu pleacă, el trebuie să predea acolo, e dreptul lui. Cine decide acolo? Cum construiești filozofia politică a statului, unde dai puterea, cine decide până la urmă, comunitatea locală sau statul? Dezbaterea în termeni europeni care a urmat ar fi fost mult mai ușor tranșată în tipul de bătălie politică din SUA. Deci este aceeași dispută între câtă putere are statul, câtă putere are comunitatea locală. Dacă comunitatea locală nu vrea, și dacă există mai multe comunități locale care nu vor, trebuie să ai un stat suficient de puternic și capabil să poată impune deciziile peste tot, peste capul comunităților locale…
Dincolo de aceste dispute nou apărute, avem o tensionare profundă și unică a Americii, aș zice, care, prin intensitate, este o problemă relativ nouă, de la Obama încoace. Nu doar de la Trump, care a întărit-o, dar nu a inventat-o. Trump este și el produsul unei tensiuni mocnite dar profunde din timpul administrației Obama. Tensiune care în ultimii ani a ajuns la un asemenea nivel încât atunci când, de exemplu, te uiți la presa din SUA ai impresia că evenimentul este doar un pretext pentru exhibarea propriei agende politice. Deci tensiunea este atât de mare încât aproape nu mai găsești poziții neutre în SUA.
Președintele Biden ne-a anunțat că mandatul său politic este despre „unitatea americanilor”, el personal a avut de la început un mesaj prin care a încercat să unească America, acesta era primul lui mesaj, mandatul lui principal, pentru că Trump ar fi dezmembrat-o. Dar ce s-a ales din acel mesaj al lui Biden? Nu foarte multe. Iar acum acest mandat de unire al lui Biden pare tot mai puțin posibil pentru că percepția publică față de președinte, încrederea în acesta sunt și ele într-o criză aproape fără precedent. La nivelul gestiunii economice democrații au acum 36% acceptare, iar republicanii au 51-52%. Iar dl Biden stă la minus 26 nivel de acceptare și încredere, cam pe același nivel la care se situa fostul președinte Carter. Deci avem o situație politică extrem de complicată pentru actuala administrație. Deci rămânem într-o polarizare profundă, structurală de la Obama-Trump din care este greu să ieși pe termen scurt.
În America, deseori, evenimentul este pentru presă doar un prilej de a-și exihaba propria agendă politică
Dna Alina Achim-Inayeh: Totuși, această polarizare nu este specifică doar Americii, deși poate de acolo a început, de la Obama, după cum a spus și dl Dungaciu, dar aceeași polarizare o vedem astăzi și în Europa și în România, este un fenomen care se generalizează – extremă dreaptă, extremă stângă, iar la mijloc nu mai avem aproape nimic, vocile moderate nu se mai aud, poate de teamă, poate nu mai există, dar vocile extremiste se aud.

Sursa: wsj.
Revenind la anunțul lui Biden că va candida iarăși la președinție în 2024, totuși în tabăra democrată sunt tot mai multe voci care spun că prestația administrației actuale și a lui Biden sunt slabe, ca să nu mai vorbim de vârstă – dacă el candidează din nou și va câștiga al doilea mandat, când se va termina acest al doilea mandat el va avea aproape 90 de ani, lucru care dă de gândit. Nici vicepreședinta Kamala Harris nu a avut o prestație strălucită, nici ea nu este văzută prea bine drept o posibilă câștigătoare.
Dl Claudiu Lucaci: Pe partea cealaltă, nici la republicani lucrurile nu sunt hotărâte în vederea următoarelor alegeri prezidențiale, nici chiar Trump care are încă mulți suporteri nu a ieșit încă în față.
„Trumpismul” și „progresismul” nu mai sunt extreme, ci… mainstream electoral!
Dl Dan Dungaciu: Nici Partidele Republican și Democrat nu mai sunt cum erau odată. Deși mereu a existat o varietate de opinii și în unul și în celălalt, mereu era o linie roșie pe care o urmau membrii, iar diferențele erau cantitative mai mult decât calitative între diferitele grupuri din acestea. Dar astăzi am ajuns ca în ambele partide să avem un fel de două extreme, care prin cantitatea reprezentată cel puțin la nivelul discursului public aproape că nu mai sunt extreme, ci norma. În Partidul Republican susținătorii lui Trump sunt atât de puternici, încât nu cred că cineva ar putea să spună că sunt extremă. Republicanii tradiționali de tip Cheney au ajuns un fel de extremă! Iar în Partidul Democrat, bătălia de 2 ani împotriva lui Trump a generat un radicalism în tabăra democrată care a scos în prim-plan la alegerile preliminare candidați de tipul lui Sanders, mai la stânga, mult mai la stânga, nu de tipul lui Biden, care era pe unul dintre ultimele locuri. Așa se explică și apariția unei doamne care acum a dezamăgit, vice-președintele Kamala Harris. Ambele partide au suferit mutații aproape radicale.
Dar bazinul de selecție s-a lărgit la ambele partide – Partidul Democrat și-a extins și tipurile de selecție și electoratul ajungând să câștige prin Președintele Biden cu 10 milioane de voturi mai mult decât Obama – scor uluitor, pentru că Obama era considerat un zeu al politicii americane. Biden cu zece milionae de voturi mai mult decât Obama?! În paranteză fie spus, acest lucru pe care nu îl cred nici astăzi unii adepți ai teoriei conform căreia alegerile au fost fraudate, din păcate mult răspândită. Aici nu e vorba dacă e adevărată sau falsă, sociologic vorbind este irelevant – când zeci de milioane cred că sistemul electoral nu e in regulă, deja e o problemă în sine care trebuie urgent reparată. Aceste tipuri de sisteme se bazează în primul rând pe încredere, sunt ca sistemele financiare…
Iar Partidul Republican, pe de altă parte, a adus la vot populația lăsată mai pe dinafară de jocul globalizării, care votează cu Trump, care îl percep pe acesta ca pe un fel de erou indubitabil. Trump a fost vocea lor, adică a fost ȘI vocea lor, vocea celor fără de voce, a fost versiunea americană a „puterii celor fără de putere”, iar acest electorat îl adoră. Și acest electorat devine decisiv. Iar acum dacă republicanii nu iau în seamă acest tip de electorat riscă să iasă din scenă. Deci acum toată lumea așteaptă să vadă ce spune Trump – nici unii posibili contracandidați de-ai lui – Ron DeSanctis, Mike Pompeo, Mike Pence – nu și-au anunțat candidatura încă pentru că așteaptă să vadă și ei ce spune Trump. Mulți candidați susținuți de Trump au câștigat alegeri preliminare, ceea ce din nou spune ceva despre starea de fapt politică de acolo.
În opoziție virulentă cu Trump, la democrați a apărut stânga radicalizată anti-Trump, un progresism și mai acut, iar aceștia nu se simt foarte bine reprezentați de Biden, care este oarecum din vechea gardă, ca Liz Cheney de la republicani. Iar aceștia vor și ei mai mult radicalism, mai multă confruntare, nu doare pe teme economice, dar și morale și identitare.
Deci, din nou, nici republicanii, nici democrații nu mai sunt cei care au fost, iar bătălia care se va duce în perspectivă este o bătălie a noilor electorate care au apărut pe scena politică americană, electorate care vor alte personaje politice.


Sursa: dailyyonder
Dna Alina Achim-Inayeh: Ca să ducem lucrurile un pic mai departe, partidele nu mai sunt ceea ce au fost, candidații nu mai sunt ceea ce au fost, dar nici societatea americană nu mai este ceea ce a fost – începând de la structura demografică, deja este o schimbare față de primul mandat al lui Obama, polarizarea se simte tot mai acut, avem un „cancel culture” tot mai puternică dar și tot mai criticată, avem „political correctness” care este și ea tot mai puternică pe de o parte, dar și tot mai criticată pe de altă parte, deci este o societate americană schimbată chiar și față de acum 10-12 ani și este normal să avem candidați cu profiluri schimbate și partide schimbate.
Iar faptul că încă nu avem niciun candidat nici dintr-o parte, nici din cealaltă, este și pentru că avem un fel de tradiție nescrisă ca înainte de Midterm Elections să nu se vehiculeze niciun nume de candidat la prezidențiale.
Dl Claudiu Lucaci: Sigur, fiecare vrea să vadă cum se descurcă la aceste alegeri Midterm. Democrații sunt acum speriați să nu piardă alegerile și majoritatea în Camera Reprezentanților, ceea ce ar fi un dezastru pentru ei. Pornind de la ultima fractură din societatea americană, și anume riscul ca în cele două partide să apară curente extrem de opuse, spre extrema ideologiei, cum va afecta acest lucru, dacă se va întâmple, politica externă a SUA?
Rasismul… „e-n toate. E-n cele ce sunt/ Și-n cele ce mâine vor râde la soare”
Dl Dan Dungaciu: eu cred că aceste extreme au apărut deja, sunt o realitate care se întâmplă sub ochii noștri. În America dacă erai liberal, erai de stânga, asta era denumirea, în opoziție cu ce avem în Europa, dar acum apare acolo un soi de liberal-extrem, un întreg eșafodaj de noi strategii „culturale” puse sub egida lui „cancel culture”, care este expresia maximă a corectitudinii politice care s-a instituționalizat prin prin anii 2000. Dar iată că după 20 de ani avem o „cancel culture” care nu este doar o avertizare asupra greșelilor pe care le fac unii și alții, în general bărbații albi – „Me Too” este un derivat -, ci este mult mai mult, o tentativă de anihilare și o rescriere a întregii narațiuni identitare a SUA. Asta înseamnă „cancel culture” – rescrierea fundamentelor, punctelor de plecare, nimic nu mai funcționează, totul a fost imoral, trebui „purificat”, re-întemeiat! America a fost construită pe o Mare Minciună, și de acolo trebuie pornit! Dar aici este o mare nebunie. La un moment dat, chiar înainte de pandemie, urmăream la New York o dezbatere despre despăgubiri pentru sclavie disputată la CNN, unde doi afro-americani discutau problema, unul era „pentru”, unul „împotrivă”. La scară națională o astfel de dezbatere ar arunca în aer America! Bine că s-a oprit la timp!

Sursa: chiefexecutive
S-a ajuns la poziții extreme favorizate și de un curent utilizat de democrați în timpul administrației Trump, și anume ajungerea în spațiul public politic a zonei academice, un fenomen interesant și nou acolo. Această lume academică a fost foarte vocală în timpul administrației Trump și a ieșit pe scenă cu toate teoriile pe care acum le vedem asumate ca și ideologii politice – „critical race theory”, sau, chipurile, mai subtila „white fragility”, respectiv „rasismul” inerent societății americane care ar trebui deconstruit și nu doar teoretic – toate corporațiile ar trebui să facă pregătiri – și fac! – cu angajații lor ca să scoată „rasismul nemărturisit, nesesizat, neconștientizat” din sufletele albilor. Căci nimeni nu poate scăpa, conform acestei noi „teorii”, de rasismul inerent – nici măcar cei declarați antirasiști!
Toate aceste lucruri devin practici publice acum, unele asumate la nivel de stat.
Dna Alina Achim-Inayeh: Există chiar această „critical theory” în baza căreia se fac manuale, se predă istoria. Deci, plecând de la corectitudinea politică până la a-și asuma fiecare american la nivel individual o vină, este un curent atât de puternic, încât avem două zone academice acum – una care se adaptează acestui curent și o zonă academică mult mai mică, mai firavă, care se opune pe cât posibil acestui curent. Mainstreamul din păcate este prima și mainstreamul din păcate anihilează și sufocă orice încercare a profesorilor, a mediului academic de a spune că „ați mers prea departe, anihilați valorile!”.

Sursa: inventculture.
Când argumentele raționale dispar, totul se duce în politică, adică în jocurile de putere
Dl Dan Dungaciu: Iar singura șansă a celorlalți este să se ducă la vot. De aceea ajungem la situații paradoxale care par de neînțeles pentru mulți europeni – cum se face că pe un personaj ca Donald Trump îl susțin oameni care altminteri par oameni rezonabili, echilibrați etc.? Pentru că de foarte multe ori Donald Trump este singurul instrument pe care îl au ca să își poarte bătălia internă academică în fața căreia sunt altfel dezarmați, având presiuni și din partea studenților – a celor mai activi, revoluționari, un fel de 68 american – și din partea celeilalte zone mainstream.
Deci această bătălie pe care o avem sub ochii noștri nu pare să se apropie de sfârșit, ci, dimpotrivă, are aerul unui bulgăre care tot crește și atunci totul se politizează – pentru că atunci când argumentele raționale nu mai funcționează, când zona academică nu mai argumentează, totul se duce în politic. Pentru că nu ai cum să mai faci pe cineva să accepte că a greșit decât dacă îl scoți de acolo, decât dacă îl disloci politic. Când argumentele raționale dispar, totul se duce în politică, adică în jocurile de putere
Acum trebuie putere politică ca să poți argumenta cu cineva, argumentele raționale sunt insuficiente, de aici politizarea care s-a infiltrat până în adâncul societății și crește ca o violență în spirală – iată, în bună măsură, ceea ce vedem în Statele Unite. De asta Trump este încă un potențial candidat al republicanilor – sociologic, este o „necesitate” pentru o bună parte a publicului.
Cum ne afectează pe noi asta, aici în Estul Europei? În perspectiva alegerilor din noiembrie 2022 și a celor prezidențiale, riscă să ne scoată din discuție. Dacă totul este canibalizat acolo pe tema păstrării sau schimbării narațiunii americane, politica externă își pierde din greutate. Doar în privința Chinei se mai reușește o punere pe agendă.

Sursa: ozy
Cine va învinge? Tabăra „pragmaticilor” sau tabăra „moraliștilor”? Cine vrea America!
Problema este următoarea. Electoral vorbind, Federația Rusă nu o temă foarte mare pentru ei, există și păreri diferite despre ce trebuie făcut – avem două tabere care există și în Europa, cea a pragmaticilor (trebuie să oprim măcelul cît mai repede) și cea a moraliștilor (trebuie să mergem până la capăt și să pedepsim Rusia). Dacă ne luăm după pozițiile politicienilor din SUA, impresia ar fi că nu pare a se fi decis încă în ce direcție se va merge. Există multă ambiguitate. Atunci când Secretarul Apărării din America spune în Germania că „trebuie să ne asigurăm că Rusia nu va mai face niciodată ce face acum”, adică să mergem până la capăt, iar la o săptămână după, spune că „trebuie să oprim focul”, după o discuție telefonică cu omologul rus Șoigu, nimeni nu mai înțelege nimic. Inclusiv mesajul dlui Biden din New York Times este unul cu frâna de mână trasă. Pare că tabăra pragmaticilor câștigă teren și la Washington, ceea ce pentru noi nu este cea mai bună veste, iar noi ar trebui să ne pregătim și pentru această variantă. Oricum decizia finală este a Americii.
Dna Alina Achim-Inayeh: La aceeași întrebare, cum ne afectează pe noi dinamica politicii interne a SUA, polarizarea, de fapt aceeași polarizare, poate un pic moderată, ne afectează și pe noi în Europa. Același fenomen menționat mai sus în spațiul academic se întâmplă și în Europa. Există câteva insulițe, câteva țări care încearcă și reușesc deocamdată să se opună acestei tendințe, dar acest fenomen menționat mai devreme în SUA (n.r. de exemplu, „cancel culture”) ne afectează și pe noi toți și societățile noastre se schimbă încetul cu încetul.
Biden a spus clar până unde merge cu Ucraina, iar săptămâna trecută s-a distanțat chiar de președintele Zelenski – a spus că, înainte de invazia Rusiei în Ucraina, SUA au trimis nenumărate dovezi, informații cum că o invazie rusă este iminentă, iar președintele Zelenski și cei din jurul lui au ignorat aceste informații și nu au făcut nimic să se pregătească, spunând că de fapt SUA au dus prea departe interpretarea acestor informații.
Dl Claudiu Lucaci: Dar dacă Zelenski ar fi crezut informația, atunci ce s-ar fi putut face? Pentru că nici multe state din UE și din NATO nu credeau că o invazie ar fi iminentă.
Dna Alina Achim-Inayeh arată că doar cu 2-3 săptămâni înainte de invazia Rusiei în Ucraina, dânsa, împreună cu o delegație în care erau și membri ai Bundestagului, oameni din NATO și câțiva oficiali din alte state europene, au mers la Kiev unde au avut întâlniri cu miniștri ucraineni, coordonatori ai aparatului de securitate al Ucrainei și deja trecuse ceva timp de când apăruseră public în presa din SUA informațiile conform cărora Putin urma să invadeze Ucraina – iar toate discuțiile cu oficialii ucraineni au fost de genul „aveți toate informațiile, de ce nu vă pregătiți?” – „pentru că nu vă credem, pentru că nu faceți decât să inflamați publicul”.
Viziunea strategică că Ucraina va fi tampon între noi și Rusia nu mai are valoare de întrebuințare
Dl Dan Dungaciu: Întrebarea importantă este de ce președintele Biden spune acum cele de mai sus. Acesta este de fapt mesajul diplomatic, raportat și la cele două tabere, a pragmaticilor și a moraliștilor, menționate mai sus. Declarația dlui Biden ar putea ca să dea un semnal foarte că bătălia se poate încheia mai repede decât unele estimări. Iar dacă așa este, acesta este un lucru care ar trebui să preocupe România în cea mai mare măsură. Orice pace cu trupe rusești pe teritoriul Ucrainei înseamnă că Rusia controlează pacea, aici nu e nicio iluzie. Ceva de genul unui Minsk 3, despre care noi am mai vorbit în acest program (dezbaterea aici). Pentru că Rusia nu pleacă de acolo și vom reveni la vechea discuție a conflictelor înghețate – se rezolvă problema de securitate sau problema politică prima dată? Rusia și în Transnistria și peste tot a impus condiții politice cu trupele ruse pe teren și așa vrea să facă și aici. Asta este marea miză a Rusiei, așa cum a fost și în Transnistria, și al Minsk 2 și va fi și în Minsk 3.
Și dacă așa se va întâmpla și vom avea o vecinătate cu Rusia mult mai pregnantă (deja oricum este, cu Insula Șerpilor ocupată de ea), în funcție și de geografie (pentru că dacă va lua Donbasul, cine poate garanta că nu se va duce și mai departe, spre Odesa?), acesta este orizontul în care va trebui să gândim. Și dacă SUA vrea să pună capăt acestui război, inclusiv pentru că tema nu mai ajută electoral (au publicat analize cu cât de mult se mai citesc știrile despre Ucraina – în scădere), atunci va trebui să ne pregătim pentru ceva ce nu va arăta foarte strălucit pentru noi nici în Marea Neagră, nici în vecinătate.
Pentru că ideea care a patronat politica externă a României atunci când s-a mers pe ideea că trebuie sprijinită Ucraina cu orice preț, inclusiv cu punerea în paranteze a minorității românești din Ucraina și a altor diferende, a fost ca Ucraina să devină o zonă-tampon între România și Rusia, dar această idee este posibil să nu mai fie deloc valabilă. Trebuie să schimbăm perspectiva estului din toate punctele de vedere, pentru că ideea să avem o zonă-tampon între noi și Rusia nu mai este valabilă, lucru care va avea consecințe inclusiv la Marea Neagră, inclusiv la scoaterea gazelor din Marea Neagră. Noi trebuie să ne pregătim pe toate palierele pentru această prezență rusească. Revenim va vechea obsesie a românilor legată de vecinătatea cu Rusia.
Noi ce facem? Noi ce viziune avem?
Dl. Claudiu Lucaci: Urmărind pozițiile publice ale conducerilor statelor din Flancul Estic de după începerea agresiunii ruse în Ucraina, am sentimentul că România a fost mai „rezervată” în declarații publice decât Polonia, Statele Baltice etc., așa se vede la nivel public. Părem convinși că trebuie să mergem pe calea americană a ajutorării Ucrainei, dar pe de altă parte vedem și o nouă ofensivă diplomatică a președintelui Macron care vine în România. Din nou vom fi într-un grup european de inițiativă, este clar că în spatele acestui grup se construiește o idee de pace sau o inițiativă. Se conturează o breșă între politica externă americană și cea a acestui grup de state europene?
Dna Alina Achim-Inayeh: nu neapărat că se creează o falie, dar, făcând o legătură și între declarația dlui Biden și vizita lui Emmanuel Macron în România, este clar că pe măsură ce SUA încearcă să se retragă oarecum din zonă, Franța, Germania încearcă să vină și să umple acest gol. Sigur că asta este un lucru foarte bun, dar problema de fond rămâne cea punctată și de dl Dungaciu – noi ce spunem? Noi ce facem? Noi ce viziune avem? Este foarte bine că pe termen scurt avem multe acțiuni de factură militară de susținere a lui Zelenski și a Ucrainei, dar asta nu rezolvă cu nimic problema unei păci din negocierea căreia, din desenarea căreia noi părem a lipsi. Este foarte bine că se întâmplă vizita celor de mai sus în România, dar este foarte important să avem și noi ceva de spus în ce vor propune ei pentru această regiune. Deși nici propunerea lor pentru această regiune nu este foarte clară, cu ideea președintelui Macron cu o „Europă politică” care să scurtcircuiteze integrarea Ucrainei în Uniunea Europeană, nu este clară nici poziția Germaniei deocamdată.
Dar noi trebuie să încetăm a ne mai uita spre SUA ca la singurul nostru salvator, pentru că nu este singurul, iar noi trebuie să ne desenăm propriile noastre cerințe, propriile noastre linii roșii, obiective vizavi atât de Ucraina, cât și de Rusia – pentru că Rusia nu se duce nicăieri, nu se dezmembrează, nu se disipează, ba dimpotrivă, e tot mai aproape.
Dl Claudiu Lucaci: Am vorbit despre politica internă americană și, ceea ce ne interesează și pe noi, modul în care își direcționează SUA interesele strategice, militare, economice în zona noastră, dacă această direcție se transformă într-o temă poate mai puțin importantă pe agenda din acest an, atunci ce se întâmplă cu România? Noi ne-am situat de la început de partea americanilor, dar e cazul să ne întrebăm ce se va întâmpla dacă europenii vor prelua inițiativa în acest conflict?
Dl Dan Dungaciu: În primul rând, și Polonia a jucat ferm, dar problema nu este de fermitate, ci de cum joci politic – noi nu am jucat politic problema Ucrainei. Brusc, acum în Europa atitudinea față de Polonia este total diferită față de cea de Ungaria, pentru că polonezii au jucat problema politic. Pe termne scurt, au câștigat. Ca un fel de carte care le-a anulat toate perceputele păcate europene, nu mai au nici condiționalitate pentru PNNR, dar ei au jucat intens această carte politică. Ei au ridicat mingea atât de sus încât atunci când spui Ucraina știi că te referi și la Polonia, când spui Polonia știi că Ucraina este principala problemă. Ei au știut să se reașeze în miezul problemei tot așa cum a fost și cu Parteneriatul Estic, care a fost o creație polonezo-suedeză.
Deci problema importantă ridicată și de dna Alina Achim-Inayeh este ce proiect politic important am jucat noi pe tema Ucrainei? Avem cea mai lungă frontieră cu Ucraina, dar despre noi se vorbește cel mai puțin în presa internațională pe acest subiect. A fost o strategie în spatele acestei chestiuni? Trebuie să înțelegem că, fără o viziune a noastră vizavi de Marea Neagră și de Ucraina, nimeni nu o să vină să ne bage în traistă. Nu doar ce am dat sau făciut e important, ci și ce am cerut! Ce am cerut, ce am propus, unde ne-am proiect în viitor.
Al doilea punct – prezența dlui Macron este importantă, dar deocamdată este un singur consens la nivel european – faptul că tabăra pragmatică devine predominantă în luarea deciziei – toți sunt pragmatici față de Ucraina, în felul lor: Macron – să nu umilim Rusia, Germania – să facem pace, italienii – să oprim războiul. Deci aici este consensul. Dar cum facem asta? Aici nu mai e niciun consens – dl Macron vrea cercuri concentrice în care Uniunea Europeană să nu fie singurul obiectiv, se pare că și-a găsit aliați și în Republica Moldova, dl Scholz încă nu s-a exprimat foarte clar, nici italienii. România a fost foarte clară – nu dorește schimbarea tratatelor, nu este de acord cu o astfel de viziune.
Dar trebuie să ne definim jocul inclusiv la nivelul acesta. Și ce se va întâmpla cu Ucraina și Republica Moldova din perspectivă europeană, pentru că de data asta va fi o bătălie europeană în care americanii nu se vor implica foarte mult aici.
În al treilea rând, ce va fi la Marea Neagră dacă americanii nu vor fi atât de interesați precum erau în 2004-2005? Ce facem? Cum jucăm? Suntem Estul Vestului și trebuie să știm să jucăm pe tema asta, pentru că altfel își vor impune alții interesele peste ale noastre. România trebuie să își clarifice trei lucru: un tip de relaționare cu SUA, unul la nivel european și unul raportat la faptul că ea este Estul Vestului.
Este vorba de un realism care va prevala și atitudinea, talentul, șansa, viziunea noastră se vor măsura în felul în care ne vom raporta la acel realism care va prevala în regiune.
Pacea o va organiza America. Post-pacea o va delega europenilor
Dna Alina Achim-Inayeh: Încă un factor agravant – criza economică și criza financiară care vor inflama societățile, oamenii vor fi tot mai nemulțumiți indiferent de orice politică dacă nu vor avea ce mânca sau vor plăti tot mai mult la pompa de benzină. Această gândire strategică despre care spunea dl Dungaciu că trebuie să se întâmple, trebuie să se întâmple pe un fond social foarte complicat.
Dl Claudiu Lucaci: Pe fondul a ceea ce se va întâmpla în următoarele 6 luni-1 an, cu referire la situația din est, România va trebui să aleagă între politica externă americană sau va fi obligată să aleagă o inițiativă europeană de pace?
Dna Alina Achim-Inayeh: nu există o dihotomie între poziția americană și cea europeană, fie vorba despre un armistițiu, fie vorba despre pace. SUA vor fi absorbite în următoarele luni de ceea ce se întâmplă pe plan intern, iar europenii vor încerca să gestioneze conflictul astfel încât costurile economice să nu crească și mai mult. Americanii nu crede că se vor opune unei astfel de încercări de oprire a conflictului.
Dl Dan Dungaciu: perfect de acord cu ce a spus și dna Alina Achim-Inayeh, nu va exista o pace sau o oprire a conflictului pe care să nu o agreeze și America, deci totul va fi și cu acordul Americii, iar ultimele semne arată, după cum s-a mai spus, că tabăra pragmatică tinde parcă să ia prim-planul. Să vedem. Pe americani nu îi interesează foarte mult cine va veni primul cu propunerea, pentru că ei nu au de dat seama propriei populații despre gestiunea strategică a regiunii, nu e o miză electorală însemnată, așa că probabil europenii vor prelua hățurile, dar nu smulgându-le din mâna SUA, ci pentru că SUA li le vor da. America vor decide pacea, dar post-pacea o vor delega europenilor.
În consecință, noi va trebui să jucăm și cu americanii și cu europenii și, mai ales, să ne facem utili. Cum vom fi utili de aici înainte americanilor, cum vom fi utili politicii europene? Asta este marea problemă – cât de mare importanță, utilitate avem?

Sursa: reuters
Ca să fiu mai clar. Ideea că Ungaria a reușit de una singură să stopeze toate tentativele pentru oprirea exportului completă a petrolului Federației Ruse către Europa este naivă. Ungaria doar s-a pus în fruntea unui grup de state din Europa care nu au vrut ele să fie în față și a susținut această idee, a lungit-o cât a putut de mult pentru că i s-a spus că lungirea acestei dezbateri va încheia definitiv orice discuție despre oprirea gazelor. Deci dificultățile, unele reale, altele regizate, legate de oprirea petrolului, trebuiau să dea semnalul că despre gaze… nici nu are rost să vorbim! Ungaria a făcut prin un serviciu unor state mari. Este imoral, este grav? Dar Ungaria s-a făcut utilă unor interese, s-a făcut utilă unora, iar Ungaria va primi cu siguranță unele recompense pentru asta. Reamintim că celelalte vizite ale președintei Ungariei, dna alter ego a lui Viktor Orban, Katalin Novak, au fost în Polonia și Germania.
Și noi trebuie să jucăm într-un fel sau altul, trebuie să ne facem utili americanilor, pentru că ce se întâmplă acum nu este ecuația finală, mai urmează foarte multe confruntări, lucruri care pot modifica viziunea americană. Până la urmă, miza mare tot China rămâne. Pe scurt, trebuie să ne facem utili în vreun dosar american acolo unde Americii i-ar fi fost un pic mai greu dacă nu eram și noi acolo – asta înseamnă să fim parteneri strategici cu adevărat.
Dl Claudiu Lucaci mulțumește invitaților, dna Alina Achim-Inayeh, președinte German Marshall Fund România, și dlui profesor Dan Dungaciu, director ISPRI, și promite că se va reveni cu noi emisiuni curând pe ISPRI, Facebook și LARICS.
Proiect LARICS în parteneriat cu German Marshall Fund – România.