Foto: Imagine din satelit a Centralei Nucleare de la Zaporojie. Sursă foto: Satellite images ©2022 Planet Labs PBC.

Ioana Constantin-Bercean*

Amenințările președintelui rus Vladimir Putin cu o posibilă utilizare a armelor nucleare împotriva oricărui stat care ar putea interfera cu invazia pe scară largă a Rusiei în Ucraina au ridicat noi semne de întrebare și neliniști privind pericolele unui război nuclear. Retorica agresivă promovată de Kremlin încalcă prevederile fundamentale menite să reducă pericolele nucleare, prevederi consacrate în „Acordul Privind Prevenirea Războiului Nuclear,” semnat la Washington în 22 iunie 1973, prin care SUA și Rusia (URSS la acea vreme) s-au angajat să se abțină de la amenințarea sau utilizarea forței împotriva celeilalte părți, împotriva aliaților celeilalte părți și împotriva oricărei țări, în circumstanțe care pot pune în pericol pacea și securitatea internațională.

Un punct de cotitură în descurajarea nucleară

Revizuirea posturii nucleare (Nuclear Posture Review) a SUA din 2018 oferă garanții de securitate negative, afirmând că Statele Unite „nu vor folosi sau nu vor amenința să folosească arme nucleare împotriva statelor fără arme nucleare care sunt părți la Tratatul de Neproliferare Nucleară și acționează conform normelor de neproliferare nucleară”. Însă documentul include și precizarea conform căreia SUA își rezervă dreptul de a-și modifica asigurarea negativă, dacă aceasta este justificată de „evoluția și proliferarea tehnologiilor de atac strategic non-nuclear”. La rândul ei, și Rusia a făcut schimbări notabile în doctrina sa nucleară. De exemplu, în 1993, pentru a-și masca propriile slăbiciuni militare convenționale, Moscova a adoptat o postură de apărare bazată în mare măsură pe armele nucleare și a respins angajamentul de interzicere a ‚primei utilizări’ din epoca sovietică. De atunci, rușii și-au rezervat dreptul de a folosi arme nucleare ca răspuns la un atac care implică orice armă de distrugere în masă sau ca răspuns la atacuri convenționale „când însăși existența statului este amenințată”. Franța și Regatul Unit au optat pentru o ambiguitate strategică și au lăsat deschisă posibilitatea utilizării armelor nucleare împotriva statelor care nu posedă arme nucleare în cazuri specifice, inclusiv ca răspuns la amenințările cu arme de distrugere în masă sau la un atac al unui stat care acționează „în asociere sau în alianță cu un stat dotat cu arme nucleare.” Iar China, spre deosebire de celelalte patru state nucleare, a adoptat un angajament de interzicere a primei utilizări, dar nu este clar cât timp îl va respecta. Acestor tipuri de amenințări li se adaugă și instabilitatea creată în jurul centralei nucleare electrice de la Zaporojie, Ucraina, cea mai mare instalație de acest fel din Europa și care, încă din primele zile ale invaziei, este sub controlul Rusiei, însă este operată de personalul ucrainean.

Sistemul internațional a intrat într-o dinamică browniană, una pe care acum 10-15 ani aproape nimeni nu o intuia. Nu a fost vacanță, dar nici Apocalipsă. Însă invadarea brutală a Ucrainei de către Rusia a apăsat accelerația până la podea și toate dosarele internaționale, chiar și cele latente, au ieșit la iveală. Așadar, contextul actual oferă suficiente premise pentru a justifica diverse tipuri de temeri, incertitudini, opinii. Până la urmă, chiar și Heidegger spune că fiecare specialist (filosof în viziunea lui) are propria viziune, deschidere sau moment de inspirație. Iar refuzul abordării unor teme și discuții sensibile înseamnă evitarea realității, iar vidul va fi ocupat de teorii ale conspirației sau propagandă și populism păgubos. Publicul știe deja că lumea este complicată și așteaptă ca cineva să o distileze, să o simplifice și să ofere perspective a cauzelor care generează o evoluție sau alta, iar la final caută posibile răspunsuri.

În acest context propunem o serie de patru texte pe tema neproliferării nucleare, plecând de la discursul din 1953 al președintelui Dwight Eisenhower și semnarea Tratatului de Neproliferare Nucleară în 1970, trecând prin odiseea acordului nuclear cu Iranul (partea a II-a), denuclearizarea Ucrainei și promisiunea garanțiilor de securitate (partea a III-a), iar ultima parte va fi dedicată statelor cu intenții declarate sau ambigue de a iniția un program nuclear militar.

Context

Când Prometeu, unul dintre titanii mitologiei grecești, a furat focul de la zei și l-a dăruit oamenilor, a contribuit la fondarea civilizației. Focul a oferit o sursă de căldură și iluminare, protecție împotriva prădătorilor, o modalitate de a crea instrumente de vânătoare mai avansate și o metodă mai eficientă de gătit a alimentelor. Aceste progrese culturale au contribuit la dispersarea geografică umană, la inovațiile culturale și chiar la schimbări ale comportamentului uman. Prometeu a simbolizat victoria umanității asupra forțelor naturii și ambiția oamenilor de a smulge secretele zeilor, inclusiv pe cele legate de crearea universului și structura atomului.

Câteva ere și legende mai târziu, președintele american Dwight Eisenhower a oferit omenirii o nouă speranță: energia nucleară. Celebrul său discurs „Atoms for Peace (Atomi pentru pace),” susținut la Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite din New York, pe 8 decembrie 1953, a trezit mari speranțe în ceea ce privește energia viitorului. Războiul Rece și cursa înarmărilor nucleare au fost fundalul discursului președintelui Eisenhower. Acesta nu și-a construit retorica în jurul pericolului unui posibil război nuclear, ci a evidențiat beneficiile aplicațiilor civile ale energiei nucleare în agricultură, medicină și, mai ales, în potențialul economic al acesteia. Scopul său a fost să asigure publicul american și internațional cu privire la siguranța arsenalului nuclear american, să oprească proliferarea armelor nucleare și să promoveze dezvoltarea economică mondială.

Președintele Eisenhower a propus chiar înființarea unei „agenții internaționale a energiei atomice” care să susțină utilizările pașnice ale energiei nucleare „în beneficiul întregii omeniri”. La 29 iulie 1957, a intrat în vigoare Statutul AIEA. În octombrie 1957, la Viena, a avut loc prima Conferință Generală a agenției, iar orașul a rămas sediul permanent al noii instituții internaționale.

Foto: Președintele SUA Eisenhower se adresează Adunării Generale a Națiunilor Unite, New York, rostind discursul său „Atomi pentru pace”, 8 decembrie 1953. Sursă foto: AIEA.

La fel ca Prometeu, președintele Eisenhower a susținut, de bona fide, un proiect care oferea perspective pe termen lung. Desigur, vorbim despre un personaj mitologic și unul cât se poate de real, dar comparația are un anume soi de relevanță, întrucât ambele figuri au acționat și gândit cu mult înaintea vremurilor lor, iar scopul era unul comun – evoluția societății la nivel internațional. Sau măcar punctează la nivel artistic!

Eroi vs. antieroi

Industria nucleară a adus într-adevăr o contribuție majoră la viața noastră, în special în producția de electricitate. Astăzi, la aproape șaptezeci de ani de la discursul „Atomi pentru pace”, cu 440 de reactoare nucleare funcționând în întreaga lume, energia nucleară furnizează aproximativ 10% din electricitatea mondială. Însă cum niciun beneficiu nu vine fără costuri, industria nucleară are și ea partea ei de provocări. Motivul principal al neîncrederii continue în programele nucleare civile și în guvernele care le promovează este seria de accidente care au afectat zeci de mii de oameni și au făcut de nelocuit anumite regiuni. Dintre acestea, trei au zguduit sectorul nuclear civil – incidentul de la Three Mile Island (SUA) din 1979, dezastrul de la Cernobîl (fosta URSS) din 1986 și distrugerea reactoarelor de la Fukushima (Japonia) din 2011.

Al doilea motiv al neîncrederii în programele nucleare are la bază realitatea că performanțele energiei nucleare ca instrument de neproliferare au fost slabe. Partajarea tehnologiei energetice nucleare nu a reușit să oprească dezvoltarea programelor nucleare militare, ba mai mult, în unele cazuri, a facilitat obținerea de către unele guverne a unor tehnologii pe care nu le dețineau. India, de exemplu, a produs pentru prima oară plutoniu (combustibilul principal al unui rector) într-un reactor furnizat de Canada și a numit primul său test nuclear o „explozie nucleară pașnică”. Iranul este un alt beneficiar al programului „Atomi pentru pace,” SUA oferindu-i șahului Reza Pahlavi tehnologie, combustibil nuclear, laboratoare, echipamente și centrale electrice, toate pentru a fi utilizate pentru generarea de energie electrică și cercetare. Reactorul de cercetare din Teheran, alimentat cu uraniu îmbogățit, poate produce până la 600 de grame de plutoniu pe an și a devenit punctul de plecare pentru viitoare contracte de mai multe miliarde de dolari cu state precum Franța, Germania, Namibia sau Africa de Sud. Astăzi, mulți sunt îngrijorați de faptul că Iranul calcă pe urmele Indiei și că programul său de îmbogățire a uraniului constituie un pas către obținerea de arme nucleare. Însă India nu a rămas singură în acest club nuclear ilicit. A urmat intrarea pe scenă a omului de știință din Pakistan Abdul Qadeer Khan. În odiseea proliferării nucleare din ultimii 30 de ani, acest personaj sibilic a acționat mereu din umbra, ocolind procedurile și regulamentele AIEA, mereu sub radarul și în afara pârghiilor serviciilor occidentale de intelligence. De la dezvoltarea programului nuclear pakistanez, născut într-o eră a nisipurilor nucleare în mișcare și motivat de teama de India, la mediul de securitate internațional la fel de instabil de astăzi, Khan a fost firul arareori vizibil care a reunit o serie de evenimente legate de proliferarea nucleară. El a reușit acolo unde eșuaseră alți actori statali – în subminarea structurii idealiste modelată de Eisenhower.

Khan a fost responsabil nu numai pentru dezvoltarea capacității nucleare în Pakistanul său natal, ci și pentru construirea unei rețele de achiziții clandestine de neegalat, care se întindea pe tot globul. Multe state tânjeau după puterea pe care armele nucleare sunt percepute a o oferi, dar provocările tehnice erau insurmontabile pentru orice stat doritor să își dezvolte asemenea capabilități. Și ar fi putut rămâne așa dacă A. Q. Khan nu ar fi început să își caute clienți și să dezvolte modelul de afaceri, din Asia până în America de Sud sau Africa, printre clienții săi cei mai faimoși fiind Coreea de Nord, Iran sau Libia. Cel puțin treizeci de companii și intermediari aflați în Elveția, Țările de Jos, Regatul Unit, Emiratele Arabe Unite, Turcia, Africa de Sud și Malaiezia au vândut produse prin intermediul rețelei nucleare create de Khan. Fostul director al CIA, George Tenet, l-a descris pe acesta drept „cel puțin la fel de periculos ca Osama bin Laden”, o etichetă foarte meritată, întrucât A. Q. Khan a făcut ravagii prin faptele lui ilicite, desconsiderând cea mai mare amenințare cu care se confrunta sistemul internațional în prezent –  proliferarea nucleara.

Foto: Omul de știință A. Q. Khan, cunoscut drept „părintele” programului nuclear militar al Pakistanului. Sursă foto: India TV.

          La șapte decenii după inițiativa președintelui Dwight Eisenhower, lumea este mai ‚nucleară’ ca oricând. Celor cinci state nucleare, SUA, Rusia, Marea Britanie, Franța și China, li s-au mai adăugat India, Pakistanul, Coreea de Nord și Israelul. Însă cum sistemul internațional nu funcționează după legile Olimpului – atunci zeii l-au pedepsit aspru pe Prometeu pentru furtul focului – a fost necesară găsirea unei formule de control, limitare și descurajare a proliferării nucleare. Iar soluția cea mai la îndemână, și aproape unanim acceptată, a fost crearea unui instrument cunoscut azi ca Tratatul de Neproliferare Nucleară (NPT).

          Structura unui tratat care să susțină neproliferarea nucleară ca normă de comportament internațional a prins contur la mijlocul anilor 1960, iar până în 1968 s-a ajuns la un acord final asupra unui tratat care să prevină războiului nuclear prin încurajarea dezarmării, să oprească proliferarea și să promoveze utilizarea pașnică a științei și tehnologiei nucleare. Până acum, cel puțin, a ajutat la oprirea unei alte catastrofe nucleare. Tratatul prevede, în articolul X, ca o conferință să fie convocată după 25 de ani de la intrarea sa în vigoare, pentru a decide dacă tratatul ar trebui să rămână valabil pe termen nelimitat sau să fie prelungit pentru o perioadă sau perioade fixe suplimentare. În consecință, la Conferința de revizuire și extindere a NPT din mai 1995, statele semnatare au convenit – fără vot – asupra prelungirii pe termen nedeterminat a tratatului și au decis ca la fiecare cinci ani să se întrunească într-o conferință de revizuire a acestuia.

În New York, cu gândul la Zaporojie

Cea de-a zecea ediție a Conferinței de Revizuire a NPT a avut loc anul acesta, în intervalul 1-26 august, la New York, dup ce a fost amânată de câteva ori din cauza pandemiei de Covid-19. Ediția din acest an s-a desfășurat pe fondul unei veri tulburi, cu un crescut potențial de proliferare și accidente nucleare civile: testul efectuat de Coreea de Nord a pus capăt unui moratoriu auto-impus de testare inițiat în 2017; Iranul și-a reluat activitățile de construcție la complexul său nuclear subteran de la Fordow și a oprit camerele de supraveghere ale instalațiilor sale nucleare; planurile energetice nucleare ale Arabiei Saudite – care se pare că includ îmbogățirea uraniului cu până la 20% din izotopul U235, mai mult decât este necesar pentru reactoarele nucleare comerciale – sugerează că ar putea avea și un interes într-un program de arme nucleare; Suedia și-a accelerat cererea de aderare la NATO, ridicând îngrijorarea că țara și-ar putea schimba poziția față de armele nucleare după ce se alătură alianței; iar potențialul transfer de U235, necesar obținerii armelor nucleare, către Australia, ca parte a acordului AUKUS, semnat cu SUA și Regatul Unit,  ar crea un precedent care ar putea permite proliferarea tehnologiei nucleare în alte țări.

Foto: Secretarul general al ONU, António Guterres, la deschiderea celei de-a zecea Conferințe de revizuire a NPT, New York. Sursă foto: Bulletin of the Atomic Scientists.

          Dar elefantul incandescent al acestei ediții a conferinței a fost invazia Rusiei în Ucraina și impactul acesteia asupra ordinii nucleare globale. La sfârșitul lunii iunie, președintele rus Vladimir Putin și președintele din Belarus, Alexander Lukașenko, s-au întâlnit pentru a discuta despre desfășurarea armelor nucleare tactice rusești în Belarus – într-un efort de a echivala aranjamentele NATO de partajare nucleară. De asemenea, atacul Rusiei asupra Ucrainei a încălcat asigurările de securitate pe care Moscova le-a oferit prin Memorandumul de la Budapesta din 1994, care a dus la transferul focoaselor nucleare din Ucraina către Rusia, odată cu dizolvarea URSS. Este o încălcare care ar putea submina încercările de a folosi garanțiile de securitate ca instrument în eforturile de neproliferare. Înaintea Conferinței de revizuire a NPT, președintele rus Vladimir Putin le-a spus participanților că „un război nuclear nu poate fi câștigat și nu trebuie purtat niciodată”, reluând astfel celebra declarație a lui Ronald Reagan și Mihail Gorbaciov, de la Summit-ul de la Geneva, din noiembrie 1985. Având în vedere varietatea amenințărilor nucleare rusești făcute înainte și în timpul invaziei Ucrainei, este greu de spus dacă mesajul lui Putin a convins pe cineva la Conferința de revizuire a NPT de intențiile pașnice ale Rusiei.

          După patru săptămâni de negocieri, statele părți nu au reușit să ajungă la un consens iar în încheiere, președintele desemnat E. S. Gustavo Zlauvinen, a transmis, pe 25 august, o versiune finală a documentului conferinței. În timpul ultimei sesiuni plenare, Rusia a contestat paragraful 34 din documentul final, acuzând alte state că au politizat conferința: „Dacă există dorința de a găsi un teren comun, suntem dispuși să lucrăm în continuare la acest lucru. Dar dacă delegațiile nu doresc să facă acest lucru, atunci nu poate exista un consens”, a transmis Andrei Belousov.

          Discuțiile de la New York au s-au desfășurat atât sub emoțiile amenințărilor nucleare ale Rusiei, cât și sub umbrela neliniștilor cauzate de bombardarea și lipsa informațiilor verificate și verificabile de la centrala nucleară de la Zaporojie. Cine se află în spatele acestor atacuri, rămâne neclar: Ucraina și Rusia se acuză reciproc, însă singurul lucru cert este că loviturile au deteriorat deja unele părți critice ale complexului nuclear.

          Pare puțin probabil ca oricare dintre părți să dorească să deterioreze grav cea mai mare centrală nucleară din Europa, aproape de linia frontului, și să provoace o eliberare de radiații. Un atac deliberat împotriva unei instalații nucleare ar încălca normele internaționale, iar preocupările cu privire la consecințele potențial periculoase sunt foarte justificate.

          Majoritatea reactoarelor nucleare, cum sunt și cele de la Zaporojie, au o serie de bariere de protecție puternice pentru a preveni eliberarea de elemente radioactive. Acestea sunt proiectate pentru a rezista la un posibil impact al unui avion, la cutremure, explozii sau alte catastrofe naturale sau provocate. Cu toate acestea, nimic nu este indestructibil și atacurile țintite, suficient de puternice și susținute, ar putea în cele din urmă să deterioreze suficient de grav structura instalației.  Într-un incident nuclear, evoluția evenimentelor depinde de „termenul sursă” și de condițiile predominante (cele din urmă fiind în principal vremea). Termenul sursă înseamnă cantitatea reală și natura emisiei radioactive, care este condiționat, în mare măsură, de amploarea și specificul pagubelor provocate (de exemplu, la Cernobîl, explozia, cauzată de un design deficitar  și instabil, a generat un nor radioactiv). O rachetă care ar lovi un reactor va putea genera un nor radioactiv, însă nu ar declanșa o explozie în sine a materialului radioactiv (fisiunea nucleară nu funcționează precum un exploziv chimic).

Zaporojie nu este Cernobîl. Tipul de reactor este diferit și posibilele moduri de defecțiune sunt, de asemenea, diferite. Însă materialul radioactiv există și în afara reactoarelor, în zonele destinate bazinelor de depozitare sau ale laboratoarelor, și o eliberare radioactivă intenționată, fie în atmosferă, fie în pânza freatică, ar crea un potențial risc regional. Dar nu la scara dezastrelor provocate de explozia reactorului nuclear de la Cernobîl.

Însă țintirea deliberată a infrastructurii critice este împotriva Convenției de la Geneva, semnată și agreată atât de Rusia, cât și de Ucraina. În plus, utilizarea armelor nucleare sau provocarea intenționată a unui dezastru nuclear nu pot fi privite ca un demers diplomatic într-o situație de criză. Ar fi traversarea Rubiconului și ar declanșa un lanț de evenimente ireversibile.

*Ioana Constantin-Bercean este cercetător la Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I. C. Brătianu” (ISPRI) al Academiei Române.