*Nicolae Țîbrigan

Ultimele două săptămâni au fost marcate de câteva evenimente și manifestări ale „diplomației publice” pro-Kremlin. Aceste „evenimente” (sau „măsuri active” de comunicare) au început să se țină lanț, de la încercarea de a identifica soluții de „normalizare a relațiilor” cu Rusia (de parcă astfel de evenimente ar trebui organizate doar în afara Rusiei), sau a noilor „forme de cooperare” cu vorbitori din guvernul României și Parlamentul European folosiți pentru a legitima discursurile împăciuitoare la adresa lui Putin; până la celebrarea a „140 de ani de relații diplomatice” româno-ruse – eveniment organizat de Fundația Europeană Titulescu (Adrian Năstase) alături de Fundația „Gorceakov” sprijinită de MAE rus și o serie de oligarhi putiniști, cum ar fi Usmanov Burhanovici.

Desigur că în centrul acestor „evenimente” s-a aflat declarația purtătoarei de cuvânt a MAE rus, Maria Zaharova, cu privire la intenția Academiei Diplomatice a Ministerului rus de Externe de a crea o comisie de experți ruso-română pentru „diplomație publică” (a se citi „propagandă pro-Kremlin”) urmând să semneze un memorandum cu Universitatea din Craiova. Cu alte cuvinte, ne băgam singuri mortul în casă, pășind pe un teren minat.

Noroc de luciditatea conducerii universității care a dezavuat semnarea oricărui document cu Academia Diplomatică a MAE rus, precum și de investigațiile ulterioare ale jurnaliștilor de la G4Media cu ajutorul cărora fuseseră demascate fake-news-ul lansat de Florin Păsătoiu și misiunea „fantomaticului centru” păstorit de Sorin Liviu Damean, decanul Facultății de Științe Sociale a Universității din Craiova. Aceeași asociație-fantomă va mai organiza și o întâlnire cu un profesor „de peste Ocean” care să ne învețe cât de vulnerabilă este România în fața Rusiei și cât de motivat este Putin să ne atace. Logica e simplistă: „Predați-vă cât mai aveți posibilitatea, că Occidentul e slab”.

În toată această salată propagandistică à la russe cap de afiș rămâne „Săptămâna filmului rus în România” desfășurată în București, Cluj și Baia Mare cu finanțarea directă a Ministerului Culturii din Federația Rusă.

M-am uitat peste lista de filme care au rulat/vor rula în România și mi-au atras atenție două „filme patriotice”, unde frânturile istorice veridice sunt intercalate cu minciuni: Sobibor (film care atinge tema Holocaustului reabilitându-l pe Stalin) și Viking (film istorico-politic folosit pentru a legitima anexarea ilegală a Crimeei de către Rusia în 2014).

f2

Afișele celor două „filme patriotice” cu narațiuni propagandistice pro-Kremlin în cadrul „Săptămâna filmului rus în România”

Sursa: Facebook

Despre malaxorul „filmelor patriotice” rusești care toacă adevărul istoric în scopuri strategico-patriotice am mai scris într-un editorial publicat pe LARICS. Astfel, această „săptămână a filmului rus” (de fapt sunt mai multe) reprezintă ideal-tipuri ale noii „propagande construite” cu narațiuni și metode adaptate secolului XXI, pe care Kremlinul le folosește pe post de instrumente de soft power cu consecințe pe termen mediu și lung, în schimbarea percepției publice în raport cu anumite evenimente istorice.

Rețeta este mai veche, de pe vremea strategilor sovietici care foloseau filmul în scopuri propagandistice, iar falsificarea și mitizarea istoriei reprezentau tehnici specifice oricărui regim comunist. La fel ca dictatorii sec. XX, Rusia lui Putin exploatează la scară largă cultura, inclusiv arta cinematografică, pentru a-și propaga ideologia de stat și a distribui în afară narațiunile agreate de Kremlin. „Filmul patriotic” trece istoria și datele factuale printr-un malaxor amestecând imagini, efecte speciale, narațiuni construite, cascadorii, mult sânge, mituri, falsuri istorice, pasiune și emoții. Obiectivul „propagandei cinematografice” ruse constă în a influența segmentul din public sensibil la mesaje cu încărcătură emoțională, fără o gândire critică bine dezvoltată.

Actualii propagandiști ai Kremlinului nu fac altceva decât să implementeze directivele lui Lenin care sublinia în 1922 că „… pentru noi [sovieticii – n.a.] cinematografia este cea mai importantă artă”.

Astfel, pentru conducătorii sovietici, filmul reprezenta principalul mijloc de educare rapidă și eficientă a proletariatului – idee susținută ulterior și de Iosif Stalin, care s-a arătat surprins de succesul înregistrat de Hitler în ascensiunea sa politică cu ajutorul radioului și cinematografului.

Revenind la „filmul patriotico-istoric” Sobibor în regia lui Konstantin Habenski, scenariul: Constantin Habenski și în rolul principal, ați ghicit, tot Konstantin Habenski; din primele minute încă mă aflam în dilemă: să analizez greșelile istorice sau motivul folosirii temei Holocaustului în scopuri propagandistice de către Kremlin.

Pe la jumătatea filmului deja m-am plicitisit. Am avut mai multe așteptări de la regizor, mai ales după ce în cadru apăruse și cunoscutul actor Christopher Lambert (în film joacă rolul de comandant al lagărului), dar vocea acestuia e dublată atât de prost în germană, încât ai impresia că urmărești Tom și Jerry în română. Pentru Habenski se înțelege mai bine dacă actorul vorbește, dar nu spune nimic. Poate că de aceea i-au dat lui Lambert puține replici.

f3

Comandantul lagărului Sobibor – rol jucat de actorul Christopher Lambert unde replicile sale ocupă doar 4 min. 50 sec. pe parcursul întregului film de 117 minute

 Recunosc că am urmărit filmult „patriotic” al lui Habenski de două ori și nici acum nu am înțeles ce știe regizorul despre Holocaust și istoria lagărului Sobibor, lichidat de naziști imediat după revolta din 14 octombrie 1943.

De ce, totuși, unii istorici consideră revolta din lagărul de exterminare Sobibor drept cel mai studiat episod din istoria Holocaustului, în timp ce alți experți sunt de părere că încă nu avem suficiente documente pentru a arăta ce s-a întâmplat într-adevăr acolo? Cine a fost în realitate Aleksandr Pechersky („Sașa”)? În Sobibor a fost o evadare sau o rebeliune anti-nazistă? De ce comandantul lagărului devine brusc un personaj sadic? Cum de a ajuns o întreagă „orchestră simfonică” în lagărul de la Sobibor? De ce Pechersky este bătut la început de un grup de deținuți din lagăr? De ce Luka se poate plimba liberă prin lagăr cu pedichiura la vedere? De ce evreii din Belarus folosesc termenul peiorativ „parhatîi” (пархатый – rus.) la adresa evreilor originari din Polonia și Olanda? Cum au ajuns camarazii lui Pechersky să-l aibă „la inimă” pe Stalin? De ce episodul răscoalei deținuților din lagărul de exterminare de la Sobibor și fapta eroică a lui Pechersky erau ținute în secret atât în perioada Uniunii Sovietice, cât și în cea a Rusiei post-sovietice? Și în sfârșit, filmul este despre Holocaust, sau e o „dramă de război” despre eroi sovietici?

f4

Cadru din filmul „Sobibor” unde ne este sugerată ideea că revolta din lagărul de exterminare ar fi pornit din „prezența” lui Stalin în inimile deținuților

 Studiind în detaliu biografia lui Pechersky vom constata că după episodul lagărului Sobibor din 14 octombrie 1943, acesta împreună cu alți opt camarazi de luptă se alăturase unui grup de partizani din Belarus, până la sosirea trupelor sovietice în regiune. Imediat după integrarea grupurilor de partizani în detașamentele Armatei Roșii, Pechersky este arestat și trimis în prima linie la „batalioanele disciplinare” – folosite pe post de „carne de tun” deoarece erau compuse din militari condamnați pentru diverse infracțiuni și foști deținuți din GULAG-uri.

În cele din urmă, Pechersky reușește să relateze despre lagărul Sobibor doar datorită unui comandant sovietic impresionat de povestea tânărului, astfel încât acesta din urmă este trimis la Moscova în fața unei comisii speciale create pentru a investiga crimele naziste. Abia atunci, notițele membrilor comisiei dau naștere primului text despre revolta evreilor din lagărul de exterminare. În 1945, Pechersky se mută în Rostov-pe-Don unde începe să scrie o carte despre evenimentele din lagăr.

f5

Așa arată astăzi gara Sobibor din estul Poloniei

Sursa: Haaretz.com

Totuși, în contextul campaniei antisemite staliniste din perioada 1948-1953 împotriva așa-numiților „cosmopoliți fără față” – eufemism folosit de sovietici pentru a-și justifica persecuțiile împotriva evreilor, eroul Pechersky își pierde locul de muncă neputându-se angaja nicăieri altundeva. După moartea lui Stalin, acesta se angajează la o uzină, participând ulterior la primul proces al celor 11 paznici ai lagărului Sobibor, ducând în același timp o corespondență activă cu alți participanți la revoltă, ziariști și istorici din străinătate. Moare în 1990 fără o recunoaștere oficială a meritelor sale.

Astfel, recomand să urmărim acest film printr-o perspectivă critică, pentru a nu cădea în „capcana sovietizării” Holocaustului și a personajelor istorice, așa cum dictează directivele Kremlinului. Fenomenul Holocaustului este mult mai complex și trebuie tratat cu grija și respectul adecvat.

În acest sens, vă mai recomand să vedeți și profunzimea dramei „Fiul lui Saul” regizat de László Nemes, unde ne este prezentată doar o zi și jumătate din viața lui Saul Ausländer (interpretat de Géza Röhrig).

Desigur că în orice producție sau film artistic pot fi folosite elemente fictive. Totuși, este important și modul în care acțiunea filmului este livrată publicului. Dar atunci când auzim din partea comentatorilor ruși, mai mult sau mai puțin avizați, că filmul ar fi „bazat pe fapte reale”, „istorie reală”, „foarte apropiat de adevăr” , „relevă tot ce fusese ascuns de cronicile vremii”,  că este „reconstituire istorică”, „obiectiv”, sau eufemistic o „kinoistorie” [киноистория – rus.], trebuie să fim și mai atenți la faptele/elementele și narațiunile prezentate. Strategii de la Kremlin nu vor scăpa oportunitatea de a utiliza cinamatografia în scopuri strategico-dezinformatoare.

Așa cum ar fi cazul celui de-al doilea film – „Viking” care se individualizează prin bugetul record de 21,6 milioane de dolari, fiind una din cele trei cele mai scumpe pelicule din istoria cinematografică a Rusiei post-sovietice (după cele două episoade ale lung metrajului „Arși de soare 2” regizat de Nikita Mihalkov).

Filmul („dramă istorică”) în regia lui Andrei Kravciuk s-a bucurat de finanțarea parțială a guvernului prin Fond Kino și o susținere mediatică fără precedent din partea canalelor publice finanțate de Kremlin.

f6

Fragmente din „Cronica vremurilor trecute” (sau „Cronica lui Nestor”) care reprezintă istoria slavilor de răsărit: 1 – kazarii iudaici tălmăceasc religia lor cneazului Vladimiri; 2 – cneazul Vladimir ascultâdu-i pe musulmani care-i tălmăcesc religia islamică; 3 – botezul gărzilor de corp (drujina) ale cneazului Vladimir și 4 – cneazul Vladimir primește daruri din partea grecilor

 Viking” se bazează pe cronicile medievale despre cneazul rus Vladimir I, sau Volodimir I (numit și „cel Sfânt” sau „cel Mare”) care, cu ajutorul varegilor din stabiliți pe teritoriile actuale ale Rusiei și Ucrainei, reușește să cucerească Rusia Kieveană de la fratele său Yaropolk. Singura sursă disponibilă pentru această perioadă este Cronica lui Nestor scrisă după ce trecuseră secole de la evenimentele pe care le relatează cronicarul. Aceasta este „Povestirea anilor din trecut” (Povesti vremenîh let), cum s-a format țara rusească, cine a domnit mai întâi la Kiev și de unde a început Rusia”. Totuși, nici această scriere nu este scutită de elemente ale propagandei, în condițiile în care Nestor și ceilalți călugări care au lucrat la ea știau că interesele lor erau inextricabil legate de interesele cnejilor rusi. Să nu uităm că în secolul X d. Chr. acolo călugării ortodocși încă luptau cu vechii zei păgâni. Astfel capătă un sens modelarea istoriei redate de Cronică pentru susținerea cârmuirii marilor cneji ai Kievului și pentru a prezenta creștinismul drept o forță stabilizatoare și unificatoare.

Iată cum tradiția rescrierii trecutului Rusiei pentru a sprijini prioritățile politice curente n-a început cu Stalin, ci datează din cele mai vechi timpuri. Problema surselor din perioada timpurie a istoriei constă în dificultatea verificării integrității și veridicității acestora, mai ales că identitatea celor mai mulți cronicari din vechime s-a pierdut în negura vremii.

f7

 Cneazul Vladimir în reprezentarea regizorului Andrei Kravchiuk în filmul „Viking” ca lider slab, amoral și irascibil

Pare a fi totul perfect până aici, însă, potrivit unor istorici și critici de film, scenaristul și producătorul au lăsat să se strecoare câteva inexactități și fabulații referitoare la evenimentele Evului Mediu Timpuriu (sec. X), chiar dacă avusese la dispoziție aproape șapte ani pentru realizarea peliculei.

În următoarele rânduri voi face o scurtă listă cu gafe „istorico-patriotice” ale filmului, pornind de la afirmația colportorilor de la „Pervîi kanal” în frunte cu Konstantin Ernst cu privire la veridicitatea faptelor ilustrate prin kinoistoria Viking”: „cel mai exact documentar cinematografic al acelor vremuri”.

Gafa #1: De unde aveau arbalete slavii de răsărit din Rusia Kieveană? Din câte știu, este vorba de secolul X, iar arbaletele cu cric sunt utilizate în Europa abia din a doua jumătate a secolului al XV-lea și până în secolul al XVII-lea.

Gafa #2: De ce s-a produs confuzia relației între Sfinelg (în realitate voievod al lui Yaropolk, în film dușman al acestuia) și Oleg (dușmanul lui Sfinelg, iar în film prezentat ca aliat)? Și asta în condițiile în care „istoricii ruși” alături de preoți le-au mulțumit scenaristului și producătorului pentru că au respectat temeinic „Povestirea anilor din trecut”.

Gafa #3: De ce scenaristul a preferat utilizarea termenului „vikingi” în defavoarea celui de „varegi” (mult mai corect din punct de vedere istoric) atunci când se referă la mercenarii cneazului Vladimir? Ori, în „Povestirea anilor din trecut” nu există nicio mențiune despre „vikingi”.

Gafa #4: De ce cneazul Vladimir, în timpul atacului asupra așezării Poloțk, este nevoit să bea supă cu ciuperci halucinogene, pentru a se transforma într-un degenerat și violator?

Gafa #5: De ce scenaristul a omis episodul trimiterii celor 10 soli către populațiile islamice, la kazarii iudaici, la germanii catolici, precum și la biserica răsăriteană de la Constantinopol? Ori, cneazul fusese un om destul de pragmatic, văzând avantajele politice ale adoptării unei noi religii de stat pentru rusi.

Gafa #6: De ce este atât de confuză poziția pecenegilor față de bizantini și rusii kieveni? Conform scenaristului, aceștia ba luptă, ba nu împotriva cneazului Vladimir, fără să știm de ce.

Gafa #7: De ce apeductul cetății Chersonesos distrus de slavi era din metal, iar presiunea apei era echivalentă cu cea din conductele secolului XXI?

Desigur că povestirea lui Nestor este, fără îndoială, romanțată și părtinitoare, dar asta nu e un motiv pentru reinterpretarea și mitizarea istoriei, folosind contradicții și non-sensuri propagandistice. Dacă pentru cneazul Vladimir, creștinismul s-a dovedit a fi un liant puternic al clanurilor slave, aducând diverse daruri și privilegii comerciale din partea grecilor, „țarul” actual Vladimir Vladimirovici folosește creștinarea cneazului în Crimeea pentru a impune o versiune aparte a istoriei – cea în care regiunea anexată ilegal în 2014 trebuie să devină importantă pentru identitatea națională a Rusiei, deși atunci nu existau nici Moscova și nici Rusia. Mai mult, să nu uităm că atât ucrainenii, cât și bielorușii văd Rusia Kieveană ca parte a propriului patrimoniu cultural-istoric.

De aceea, înainte de a merge la cinema și a viziona aceste filme, recomand cititorului și un „antidot cultural” împotriva propagandei cinematografice (kinopropaganda) pro-Kremlin, și anume:

  • Arși de soare” [Utomlennîe solnțem] (1994) în regia lui Nikita Mihalkov;
  • Cercul apropiat” [Blijnii krug] (1991) în regia lui Andrei Koncealovski;
  • Hoarda” [Orda] (2012) în regia lui Andrei Proșkin;
  • Țarul” [Țari] (2009) în regia lui Pavel Lungin;
  • Moartea lui Stalin” [The Death of Stalin] (2017) în regia lui Armando Iannucci.

Aceasta este doar o listă scurtă de filme „obligatoriu de urmărit” pentru a face o comparație cu filmele oferite de Ministerul rus al Culturii și a trece ușor peste „starea de vomă” care s-ar putea să te cuprindă după sesiunea „Săptămânii filmului rus în România”.

*Nicolae Țîbrigan este licenţiat în Sociologie la Universitatea din Bucureşti, absolvent al masterului de Studii de securitate din cadrul Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea din Bucureşti. În prezent este înscris la Şcoala doctorală de Sociologie. Începând cu 2013 devine asistent de cercetare la Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale „Ion I.C. Brătianu” al Academiei Române.