Foto: Slujba religioasă in Catedrala Sf. Nicolae din Giula.
Gabriel Moisa*
Continuăm astăzi analizele dedicate minorităţii româneşti din Ungaria, aproape uitată şi pe cale de dispariţie. Profesorul universitar Gabriel Moisa, colaboratorul nostru de la Universitatea din Oradea, ne relevă și alte fațete, puțin cunoscute, despre românii de acolo. În articolul de astăzi, ne descrie inclusiv modul în care religia poate servi în Ungaria la prezervarea identității etnicie sau… dimpotrivă. Analizele anterioare dedicate pericolului dispariţiei românilor din Ungaria se pot citi aici, aici și aici. Despre manipulările statisticilor privind minoritățile operate de autoritățile de la Budapesta se poate citi aici și aici (LARICS).
Sub aspect religios, se poate spune că în sânul comunităţii româneşti din Ungaria domină confesiunile ortodoxă şi greco-catolică. Desigur că cei mai mulţi au fost şi sunt cei de religie ortodoxă. În spaţiul geografic despre care discutăm, estul Ungariei de după 1920, elementul ortodox a fost legat în cea mai mare măsură de prezenţa românilor. Într-o lucrare bine documentată, susţinută iniţial ca teză de doctorat (1973) în cadrul Institutului Teologic de Grad Universitar din Bucureşti, intitulată Din istoria comunităţilor bisericeşti ortodoxe române din Ungaria, Teodor Misaroş (1921-1983), realizează o extrem de amănunţită istorie a comunităţilor ortodoxe din această ţară. Preot, protopop al tractului Micherechi, iar din 1976 până la moarte vicar episcopal al Vicariatului Ortodox Român din Ungaria, Teodor Misaroş era un foarte bun cunoscător al realităţilor istorice legate de comunitatea românească ortodoxă din Ungaria. Preluând o serie de informaţii din bibliografia edită, autorul îşi asumă opinia unei bune părţi a istoriografiei confesionale româneşti potrivit căreia creştinismul răsăritean a fost prezent în această parte a Ungariei încă de la jumătatea secolului al X-lea şi începutul secolului următor, înainte de venirea ungurilor în zonă, considerând că aceştia din urmă au intrat în contact cu creştinismul prin intermediul populaţiei româneşti găsite în acest spaţiu la momentul descălecatului. În sprijinul afirmaţiei sale, Teodor Misaroş aduce drept argument inclusiv o descoperire arheologică datând din secolele X-XI, constând într-o cruce bizantină emailată, descoperită în albia Mureşului şi aflată la muzeul oraşului Giula. Creştinarea regelui Ştefan cel Sfânt în ritul latin a avut consecinţe nefaste în timp pentru comunităţile române ortodoxe, care s-au coagulat extrem de greu în structuri ierarhice proprii. Prima organizaţie bisericească proprie despre care avem cunoştinţă pe teritoriul populat de comunităţi româneşti din estul Ungariei de astăzi este semnalată în timpul ocupaţiei turceşti (1566-1695) când este pomenit un mitropolit pentru cetăţile Lipova şi Giula. Sub oblăduirea acestuia se găsea la 1651 comunitatea românească din Giula.
Foto: Teodor Misaros – vicar episcopal.
Deşi toate localităţile cu populaţie românească din Ungaria răsăriteană sunt pomenite în documente începând cu secolele XII-XIII, asemeni localităţilor din judeţele Bihor, Arad, Satu Mare, pe măsura înaintării ungurilor spre Transilvania, comunităţi active ortodoxe, cu preoţi şi structură bisericească, sunt consemnate după redimensionarea Europei odată cu îndepărtarea turcilor din zonă de către Habsburgi, care au ordonat spaţiul din toate punctele de vedere, consemnând documentar inclusiv religia căreia aparţineau locuitorii satelor. Astfel, comunităţi ortodoxe bine închegate sunt semnalate în ordine cronologică următoarele: Giula (1651), Chitighaz (1716), Apateu (1748), Săcal (1759), Cenadul Unguresc (1767), Peterd (1768), Micherechi (1773), Crâstor (1779), Darvaş (1779), Vecherd (1779), Bătania (1784), Bichiş (1788), Budapesta (1808), Bichişciaba (1820), Ciorvaş (1900), Otlaca-Pustă (1913), Aletea (1934), Seghedin (1995), Leucuşhaz (1998). Toate bisericile ortodoxe erau construite iniţial din lemn, la fel ca în întreaga Transilvanie. Prima biserică de piatră a fost ridicată la Giula, în 1762. În 1801 aceasta a fost mistuită de un incendiu, dar a fost refăcută din temelii şi inaugurată în 1824. Au urmat cele din Peterd şi Cenadul Unguresc, aceasta din urmă fiind o construcţie monumentală ridicată în 1808.
Până în secolul al XIX-lea românii din estul Ungariei de astăzi, parte integrantă a blocului confesional ortodox românesc din Transilvania, erau subordonaţi ierarhiei bisericeşti sârbeşti din Karlovitz. În 1814 sub conducerea lui Moise Nicoară din Giula s-a declanşat o mişcare pentru un episcop român la Arad, soldată cu înscăunarea la 1829 a lui Nestor Ioanovici în funcţia de episcop, sub umbrela căruia au ajuns şi giulanii. Episcopul de Arad era subordonat însă aceleiaşi ierarhii din Karlovitz. Ulterior, în cursul secolului al XIX-lea, reprezentanţii românilor din aceste părţi, mai ales cei din Bichiş, au militat alături de românii din Transilvania pentru constituirea unei ierarhii ortodoxe naţionale pentru românii din Ungaria. Acest lucru s-a întâmplat în 1864 când s-a constituit Mitropolia românească ortodoxă a Transilvaniei, iar toţii românii aparţinând acestei confesiuni au trecut sub jurisdicţia acesteia separându-se de cea sârbească. După 1868, când a fost reînfiinţată Episcopia Aradului, parohiile româneşti din părţile Ungariei aveau următoarea subordonare: Bătania, Cenadul Unguresc (Protopopiatul Arad), Bichiş, Chitighaz, Giula (Protopopiatul Chişineu Criş). Restul parohiilor ortodoxe aparţineau de Vicariatul Ortodox din Oradea: Apateu, Darvaş, Jaca, Peterd, Săcal, Vecherd (Protopopiatul Oradea), Crâstor, Micherechi (Protopopiatul Tinca).
După 1920 această structură organizatorică a suferit modificări substanţiale. Practic, cele 19 comunităţi ortodoxe româneşti rămase pe teritoriul Ungariei trianonice au rămas fără nici o ierarhie bisericească. Mult mai grave consecinţe a avut faptul că după trasarea noilor graniţe, majoritatea preoţilor ortodocşi şi-au părăsit parohiile plecând în România. Doar patru preoţi ortodocşi mai rămăseseră în Ungaria: Ghenadie Bogoevici la Budapesta, Petru Biberia la Giula II, Vasile Beleş la Chitighaz şi Simion Cornea la Bătania. Practic, cei patru preoţi îndeplineau toate obligaţiile pastorale legate de momentele esenţiale: botez, cununii, înmormântări, iar efortul era extrem de mare întrucât toţi aveau deja o anumită vârstă. Fără preoţi, mulţi enoriaşi ortodocşi au trecut la alte culte religioase, mai ales la cele neoprotestante, care au găsit astfel aici teren fertil de manifestare. Lipsiţi de orice legătură cu Episcopiile Ortodoxe din care făcuseră parte, Consistoriul Ortodox din Oradea a desemnat, probabil din motive preventive şi de legalitate, pe Ghenadie Bogoevici drept conducătorul duhovnicesc al acestor parohii, însărcinare întărită şi de Episcopia Aradului. Guvernul maghiar a creat la rândul său un comisariat regal, în frunte cu Iosif Siegescu, preot greco-catolic, care urma să reprezinte interesele românilor din Ungaria. Lucrurile nu au mers tocmai bine, iar colaborarea dintre Ghenadie Bogoevici şi Iosif Siegescu a fost extrem de defectuoasă. În întreaga perioadă interbelică au avut loc mai multe încercări, toate eşuate, de a crea o ierarhie bisericească proprie. În consecinţă, pentru aproape trei decenii situaţia ortodocşilor români din Ungaria a fost extrem de incertă, mai ales în anii celui de-al Doilea Război Mondial când s-au făcut eforturi de înglobare a comunităţilor ortodoxe române din Ungaria în cadrul unei fantomatice Biserici Ortodoxe Maghiare conduse de un emigrant rus, Mihai Popoff, biserică înfiinţată printr-un decret de regentul Miklos Horthy, în lipsa oricărui temei canonic.
După 1945 parohiile româneşti au ieşit una după alta din Biserica Ortodoxă Maghiară. După intense pregătiri, la 27 martie 1946, în oraşul Giula, a avut loc Congresul Naţional-Bisericesc în care „se constituie Eparhia Ortodoxă Română, azi Vicariatul Ortodox Român din Ungaria, cu sediul în oraşul Giula”, primul vicar fiind Petru Mândruţău. Vicariatul avea trei protopopiate: Giula, Micherechi şi Chitighaz. Pentru prima dată după ruperea de blocul românesc, românii din Ungaria aveau ierarhie bisericească proprie. Aceasta aparţinea, prin intermediul Episcopiei Ortodoxe a Aradului, de Patriarhia de la Bucureşti. În anul 1999, Vicariatul a fost la ridicat la rang de episcopie.
Foto: Sofronie Drincec – primul episcop ortodox al românilor din Ungaria.
Primul episcop a fost Sofronie Drincec, instalat la 20 februarie 1999 în catedrala Sf. Nicolae din Giula, în prezenţa patriarhului Teoctist. Acesta a păstorit în fruntea Episcopiei românilor din Ungaria până în 2007 când a fost ales Episcop al Episcopiei Ortodoxe din Oradea. În locul său a fost instalat episcop Siluan Manuilă, originar din părţile Aradului.
În ceea ce priveşte numărul românilor ortodocşi din Ungaria, acesta a variat de la o perioadă la alta, urmând în general un trend descendent. Până la constituirea propriilor structuri religioase, acest număr este mai greu de stabilit deoarece ei erau recenzaţi de multe ori alături de cei sârbi împreună cu care aveau parohii comune: Bătania, Budapesta, Cenadul Unguresc, Seghedin, nefăcându-se deosebire între ortodocşii de diferite naţionalităţi (români, sârbi, bulgari, ruşi, ucraineni etc.). Apartenenţa la vreo religie a fost înregistrată ultima dată înainte de 1990 tocmai în 1949, iar ultimul recensământ general s-a făcut în 2001. Abia acesta din urmă a stabilit legătura dintre etnie şi religie. Conform acestuia, în Ungaria trăiau, la 1 februarie 2001, un număr de 15.298 ortodocşi, dintre aceştia 5598 fiind de naţionalitate română.
Foto: Biserica greco-catolică din Leta Mare, Ungaria.
Începând cu sfârşitul secolului al XVII – lea dar mai ales în secolul al XVIII –lea o parte a românilor transilvăneni au acceptat decizia propriilor preoţi şi s-au unit cu Roma. A rezultat o nouă religie a românilor, cea greco-catolică. În Ungaria de astăzi, comunităţi româneşti greco-catolice sunt prezente în partea de nord-est a Ungariei. Este vorba despre satele Bedeu, Pocei şi Leta Mare. În trecut au mai existat şi alte localităţi româneşti trecute la greco-catolicism, precum Nyiradony şi Kiskálló, dar unde nu mai sunt greco-catolici români încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, fiind supuşi procesului de asimilare etnică.
Primele sate trecute la greco-catolicism în această parte a Ungariei sunt consemnate după consolidarea Episcopiei catolice de Oradea. Conform informaţiilor pe care le deţinem numărul parohiilor unite din cuprinsul acestei episcopii s-ar fi ridicat în 1715 la 77. Între acestea şi Leta Mare, Bedeu, Aciad, Darvaş şi Vecherd. La mijlocul secolului al XVIII-lea în Bihor a existat un val antiunionist care a condus la revenirea multor parohii la ortodoxie. Dintre cele din Ungaria au mai rămas greco-catolice doar Pocei şi Leta Mare. Crearea unei structuri diecezane greco-catolice la Oradea în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, odată cu instalarea primului episcop unit, Moise Dragoş (1776-1787), a stabilizat lucrurile. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, greco-catolicismul a câştigat din nou teren.
La începutul secolului al XIX-lea greco-catolicii de pe teritoriul de astăzi al Ungariei au fost repartizaţi o parte Episcopiei de Muncaci, iar alţii celei de Oradea. Acesteia din urmă i-au fost încredinţate opt parohii din 21 câte existau. Dintre acestea, la 1819, şase foloseau exclusiv limba română: Bedeu, Almosd, Leta Mare, Vertes, Bagamer, Pocei, iar două, Macău şi Hoszúpally, utilizau pentru trebuinţele de cult limbile română, ruteană şi maghiară. În celelalte 13 parohii se utiliza de asemenea limba română ca limbă de cult alături de maghiară şi ruteană. În parohiile rămase sub jurisdicţia Episcopiei de Muncaci, pe parcursul secolului al XIX-lea românii de aici, minoritari fiind, au fost asimilaţi cu largul concurs al administraţiei de stat maghiare, astfel încât după 1890 nu mai există nici o menţiune despre folosirea limbii române în cadrul slujbelor religioase.
Parohiile rămase în cadrul diecezei de Oradea au evoluat diferit întrucât numărul românilor de aici era mai mare, la Bedeu fiind chiar majoritari. Episcopia unită de Oradea s-a îngrijit de existenţa şcolilor confesionale în limba română, aceasta fiind nu numai limba liturgică şi extraliturgică, ci şi cea oficială în administraţia bisericească. Aici comunităţile româneşti au fost salvate pe moment de la asimilare etnică. Fenomenul a fost desăvârşit însă după 1920.
Procesul de deznaţionalizare a românilor uniţi rămaşi sub jurisdicţia Episcopiei de Muncaci a avut deplin succes. El a primit noi valenţe odată cu înfiinţarea Episcopiei greco-catolice maghiare de Hajdúdorog în anul 1912, după îndelungi eforturi ale unei serii de o serie de prelaţi ruteni maghiarizaţi susţinuţi puternic de reprezentanţii statului ungar. Unul dintre scopuri era eliminarea limbii române din slujba religioasă. Începute în deceniul şapte al secolului al XIX-lea, eforturile au avut sorţi de izbândă în 1912. Avizul pentru crearea acestei episcopii a fost dat de Conferinţa episcopilor catolici de ambele rituri (latin şi grec) din Ungaria, din 9 noiembrie 1911. Mitropolitul Victor Mihali de Apşa şi episcopii Demetrie Radu şi Vasile Hossu şi-au dat acceptul pentru înfiinţare, cu condiţia să nu fie luate parohii din diecezele româneşti. Evident că acest lucru nu s-a întâmplat, iar din diecezele româneşti transilvănene au fost luate 83 de parohii, 382 de filii şi 172 cătune, cele mai multe din dieceza de Oradea: 44 parohii, 111 filii şi 3 cătune. În ciuda protestelor acestora, Episcopia greco-catolică maghiară de Hajdúdorog a fost înfiinţată. Acest fapt a creat imense deservicii comunităţilor româneşti greco-catolice intrate în nou creata episcopie, unde limba maghiară a devenit limba de cult oficială. Se deschisese drumul spre maghiarizarea accentuată a românilor din acest spaţiu, aşa cum se întâmplase cu cei din Episcopia de Muncaci. Şansa celor mai multe din aceste parohii româneşti greco-catolice s-a ivit în momentul 1918, care le-a readus în cadrul Episcopiei greco-catolice de Oradea, iar în urma trasării graniţelor au rămas pe teritoriul românesc. La 9 iunie 1919 papa confirma o stare de fapt, decretul Nunţiaturii din Viena din 10 mai 1919 prin care 42 din parohiile trecute la 1912 în cadrul Episcopiei greco-catolice maghiare de Hajdúdorog erau puse sub administrarea episcopului unit de Oradea, Demetrie Radu, iar alte patru, sub conducerea lui Iuliu Hossude la Gherla.
În cadrul Episcopiei greco-catolice maghiare de Hajdúdorog limitată acum la Ungaria mai rămâneau doar parohiile din Leta Mare, Pocei, Macău şi Bedeu, aceasta din urmă abia din 1937, de unde în foarte scurt timp românii au şi dispărut ca minoritate vorbitoare de limbă română. Urmărind destinul acestor comunităţi suntem în concordanţă cu concluziile cercetătoarei Maria Berényi, care apreciază că „Înfiinţarea Episcopiei din Hajdúdorog, pentru comunităţile greco-catolice româneşti din Bedeu, Pocei şi Leta Mare, localităţi aparţinătoare Ungariei de azi, a avut înrîurire ce duce pînă la situaţia lor actuală de astăzi. Asimilarea acestor români a început cu înfiinţarea acestei dieceze”.
În concluzie se poate spune că, sub aspect religios, comunităţile religioase greco-catolice din Ungaria au fost mult mai expuse fenomenului de asimilare naţională decât au fost cele ortodoxe. Integrarea în sistemul instituţional catolic, care avea vârful ierarhiei la Roma a fost în detrimentul românilor greco-catolici, care în decurs de două secole au dispărut complet sub aspect etnic. Spre deosebire de aceştia, comunităţile de ortodocşi mai supravieţuiesc încă, beneficiind de-a lungul secolelor de legături cu România mult mai bine structurate.
La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor în acest spaţiu şi-au făcut apariţia primii mesageri ai cultelor neoprotestante, în principal ai bisericii baptiste. Procesul a fost unul de durată, întins pe parcursul mai multor decenii. Primii pastori baptişti români sunt semnalaţi în jurul anului 1870-1871, iar prima mică grupare din zonă, 8-10 persoane, aparţinând acestei confesiuni, s-a închegat la Salonta. Din acest grup făcea parte şi Mihai Cornea. De numele său se leagă munca de pionierat în satele locuite de români în Ungaria de astăzi. Primii credincioşi au fost botezaţi în satele Crîstor, Chitighaz şi Cenadul Unguresc. În Chitighaz, bunăoară, primii botezaţi la baptism datează din anul 1893, consecinţă a eforturilor depuse încă din iunie 1891 de Gheorghe Şimonca.
În primele două decenii ale secolului trecut baptismul, venind dinspre Transilvania, a luat o amploare din ce în ce mai mare. Succese majore a cunoscut acesta începând cu anii ’20, mai ales în rândul comunităţilor de ortodocşi lipsiţi aproape total de preoţi după 1920. Terenul era extrem de fertil. Prima biserică baptistă românească din Ungaria s-a constituit la Crîstor. În 1919 exista de asemenea o casă de rugăciune aparţinând acestei confesiuni şi la Chitighaz. Din Crîstor, în repetate rânduri, misionarii baptişti s-au îndreptat spre Micherechi.
Foto: Biserica ortodoxă din Micherechi.
Comunitatea baptistă de aici s-aconstituit în perioada 1921-1924, primele opt persoane fiind botezate în 1921, punctul culminant al anilor ’20 fiind atins trei ani mai târziu când comunitatea a ajuns la 30 de credincioşi. Printre primii tineri botezaţi s-a numărat Gheorghe Hoţopan, care câţiva ani mai târziu a înfiinţat şi un cor bisericesc. Gheorghe Hoţopan a făcut în localităţile româneşti din împrejurimi numeroase deplasări în care a încercat să atragă la baptism noi credincioşi. De-a lungul timpului, cea mai importantă activitate spirituală baptistă din cadrul comunităţii româneşti din Ungaria s-a desfăşurat în Micherechi, aici existând şi o comunitate penticostală importantă.
Între cele două războaie mondiale numărul creştinilor baptişti din comunităţile româneşti a crescut de la un an la altul, mai ales în mediile ţărăneşti ortodoxe. Cauzele acestui succes sunt numeroase, însă fundamentală a fost „dezamăgirea pe toate teritoriile vieţii” care i-a cuprins pe românii rămaşi în Ungaria după 1918.
După cea de-a doua mare conflagraţie mondială datele referitoare la baptişti, ca de altfel la toate confesiunile religioase din Ungaria, sunt mai puţin precise. Regimul comunist din Ungaria nu a surprins cu prilejul recensămintelor natura religiei cetăţenilor. Ultima evaluare de acest gen, înainte de 2001, a fost realizată în 1949. Recensământul din 2001 a consemnat în Ungaria un număr de 17.705 baptişti. În ultimele decenii acest cult a pierdut mult teren în faţa celorlalte. Cu toate acestea, în unele sate româneşti biserica baptistă este bine închegată, credincioşii din Micherechi având o activitate destul de consistentă, beneficiind inclusiv de legături cu baptişti din Statele Unite ale Americii. Conform recensământului din 2011, în Ungaria existau 705 baptişti aparţinând comunităţii româneşti. Alături de ei a fost consemnată şi existenţa unui număr de 390 membri ai cultului penticostal. Conform informaţiilor existente, adunări baptiste şi penticostale se ţin în limba română numai în trei localităţi cu populaţie românească: Micherechi, Chitighaz şi Cenadul Unguresc.
* Dr. Gabriel Moisa este profesor universitar doctor la Facultatea de Istorie, Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Ştiinţele Comunicării, Universitatea Oradea.