Sursă foto: France 24
Articol de Ioana Constantin Bercean*
Context
Până la 23 februarie 2021, AIEA (Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică) a verificat și a monitorizat punerea în aplicare de către Iran a angajamentelor sale legate de domeniul nuclear al Planului Comun și Cuprinzător de Acțiune (JCPOA) semnat în 2015, de SUA, Marea Britanie, Franța, China, Rusia și Germania cu Republica Islamică Iran. Cu toate acestea, din februarie a.c., activitățile de monitorizare au fost subminate de decizia Iranului de a opri punerea în aplicare a angajamentelor sale nucleare în temeiul JCPOA. Mai mult, la finalul lunii august, fostul director adjunct al AIEA, Olli Heinonen, estima că progresul activității nucleare a Iranului este la două luni distanță de obținerea capabilității nucleare. Într-un interviu acordat postului israelian TV7 / Israel News, Heinonen a subliniat evoluția rapidă a programului nuclear iranian.
În încercarea de a evita escaladarea tensiunilor la reuniunea Consiliului Guvernatorilor AIEA și conștient de avertismentele iraniene la adresa unei rezoluții occidentale anti-Iran – Rafael Grossi, directorul general al agenției, a efectuat prima sa vizită în Iran de la schimbarea administrației prezidențiale, în încercarea de a prelungi acordul conform căruia AIEA poate monitoriza activitățile nucleare ale Republicii Islamice.
Directorul general al AIEA, Rafael Mariano Grossi și Mohammad Eslami, noul șef al Organizației Energiei Atomice din Iran. Sursă foto: Radio Farda.
Discuțiile despre revenirea la prevederile JCPOA (după retragerea unilaterală din acord a SUA, în mai 2018) au fost blocate începând cu 20 iunie, la două zile după victoria lui Ebrahim Raisi în alegerile prezidențiale din Iran, însă chiar dacă nu a conturat date specifice, un înalt oficial iranian a declarat recent că “nu va trece prea mult” până va avea loc cea de-a șaptea rundă de discuții diplomatice de la Viena. Dar în timp ce Iranul consideră că tergiversarea diplomației nucleare cu marile puteri îi va aduce anumite avantaje, rămâne de văzut cât timp vor aștepta țările occidentale ca oficialii din Teheran să revină la negocieri.
Mai mult, Israelul, contestatarul de serviciu al JCPOA dar și principalul rival al Iranului în regiune, își continuă acțiunile de lobby în cancelariile occidentale, pregătind opinia publică, dar și mediul politic, pentru posibile acțiuni militare împotriva Iranului. Benny Gantz, ministrul apărării din Israel, a declarat că țara sa nu se va opune eforturilor administrației Biden de a revigora acordul nuclear iranian, însă vrea să vadă și un “Plan B” credibil, care să ofere garanția unei izolări internaționale a Iranului, oficialii israelieni presând Washingtonul să pregătească o “demonstrație de putere” serioasă în cazul în care negocierile cu Teheranul eșuează.
Într-un interviu acordat site-ului de știri Walla, șeful statului major al forțelor de apărare israeliene, generalul Aviv Kochavi, a declarat că pregătirile pentru posibile lovituri aeriene asupra facilităților nucleare iraniene s-au intensificat. El a adăugat că “o parte semnificativă a bugetului pentru apărare (…) a fost destinată reducerii la minimum” a prezenței iraniene în Orientul Mijlociu, în timp ce în august a. c. Benny Gantz a declarat că Tel Avivul este “pregătit să atace Iranul”, adăugând că Republica Islamică reprezintă “o provocare globală”. În cazul punerii în aplicare a acestui scenariu, principala provocare pentru Israel va fi aceea de a alinia opinia publică și cancelariile occidentale în spatele deciziei militare, căutând astfel legitimarea internațională.
Principalele instalații nucleare iraniene. Sursă foto: Global Security.
Qui s’aime, se taquine
Pe de altă parte, nici marile puteri occidentale nu sunt chiar într-o lună de miere, relația transatlantică fiind supusă, din nou, unei inedite provocări. Acum câteva săptămâni Franța și Australia au inaugurat primul dialog ministerial 2 + 2. Acest parteneriat strategic s-a bazat pe o analiză comună a pericolelor din regiunea Indo-Pacific, în special a provocărilor ridicate de China, din ce în ce mai agresivă în domeniul maritim. Această viziune comună, care reprezenta angajamentul Franței în Asia, fusese dezvoltată încă din 2016 și ar fi constat în furnizarea a 12 submarine convenționale franceze către Australia, la acea vreme australienii respingând orice idee a submarinelor cu propulsie nucleară. În 2018, în Australia, președintele francez Emmanuel Macron a dat un impuls decisiv strategiei Indo-Pacifice franceze, printr-un faimos discurs ținut la Garden Island, unde a definit o “axă indo-pacifică” formată din Franța, India și Australia, cu scopul declarat de a contrabalansa ambițiile hegemonice ale Chinei.
Președintele francez Emmanuel Macron și prim ministrul australian Scott Morrison, la Palatul Elysee, 15 iunie 2021. Sursă foto: The Diplomat.
Această viziune Indo-Pacifică era incluzivă, se baza pe cooperare și căuta reunirea statelor mijlocii, îngrijorate de de unilateralismul administrației Trump. În acea perioadă inclusiv guvernul de la Canberra era reticent față de o implicare semnificativă în Quad – Dialogul Cadrilateral de Securitate care reunește Australia, India, Japonia și SUA. Astfel, pentru Franța se contura posibilitatea de a deveni forța motrice din spatele definirii unei strategii a Uniunii Europene în regiunea Indo-Pacific, însă ulterior Australia a anunțat că abandonează contractul agreat pentru submarinele franceze, orientându-se spre un alt format. Anunțul, oarecum surprinzător, conform căruia SUA, Marea Britanie și Australia au convenit asupra formării unei noi alianțe – AUKUS – care va avea scopul de a îngrădi China în regiunea Indo-Pacificică, a stârnit o serie de emoții, provocând nemulțumirea guvernului francez și lăsându-i pe oficialii UE oarecum derutați în ceea ce privește viitorul strategiei europene pentru a contracara ascensiunea internațională a Chinei.
Unii analiști văd decizia guvernului din Canberra ca o emergență binevenită a unei alianțe între puterile maritime tradiționale din SUA, Australia și Marea Britanie, un fel de revenire nostalgică în trecut. Lucrurile s-au schimbat, totuși. Fiasco-ul afgan a arătat limitele angajamentului SUA și eficacitatea acestuia, în ciuda resurselor considerabile. Londra, la rândul său, încearcă cu disperare să își reconfigureze un nou loc pe scena internațională după Brexit, bazându-se pe conceptul de „Marea Britanie globală”. Cu toate acestea, apare și întrebarea legată de realitatea capabilității britanice de a-și proiecta forța și capacitățile în regiunea Indo-Pacific, în timp ce în era post-Brexit țara se confruntă cu costuri și tensiuni economice ridicate.
Pe de altă parte, Franța are active politice și militare permanente în Oceanul Indian și în Pacificul de Sud. În ultimii ani, nivelul activității marinei franceze a fost important, completat de desfășurări navale regulate și de organizarea de exerciții cu flotele miliatre ale Quad. Aceste capacități maritime sunt departe de a fi neglijabile într-o regiune marcată de tensiuni asupra frontierelor maritime, piraterie, pescuit ilegal și frecvente dezastre naturale.
Lăsând deoparte mândria rănită a Franței (care și-a rechemat ambasadorii din SUA și Australia) noul pact geopolitic între puterile maritime anglofone reprezintă un regres pentru strategia UE. Oficialii de la Bruxelles consideră că momentul anunțării formării noii alianțe AUKUS nu a fost bine ales, întrucât înaltul reprezentant pentru afaceri externe al UE, Josep Borell, tocmai urma să prezinte strategia comunitară pentru regiunea Indo-Pacific. În cel mai bun caz, a fost considerat un gest ușor nepoliticos; în cel mai rău caz, a confirmat că, în ciuda ambițiilor globale anunțate și mult dorite de Bruxelles, UE nu este luată în serios ca actor geopolitic internațional. Așadar, indiferent de ce explicații vor încerca să găsească oficialii UE privind această desfășurare a evenimentelor, poate încercând să o delimiteze de ambițiile sale globale, decizia administrației Biden de a forma o alianță militară cu aliații anglofoni în scopul îngrădirii și gestionării celui mai periculos jucător apărut la orizont – China – oferă o perspectivă destul de clară asupra viziunii americane pentru viitorul apropiat și mediu. Chiar dacă UE deține o capabilitate economică impresionantă, evenimentele din ultima perioadă au demonstrat că, pe anumite paliere, Bruxelles-ul mai are un drum lung de parcurs dacă dorește să stea între China și SUA fără a fi înghesuit la colț.
Desigur, la nivel diplomatic se vor căuta și găsi soluții pentru ieșirea din acest impas, însă cunoscut fiind orgoliul Franței, precum și dorința de recunoaștere la nivel global a UE, este de așteptat ca în viitorul foarte apropiat europenii să încerce să puncteze decisiv pe un dosar internațional semnificativ, în încercarea de a dovedi că au și pot juca un rol important pe plan global, dar și că reprezintă o comunitate care își onorează angajamentele. Iar în acest moment unul dintre cele mai fierbinți dosare este acordul nuclear cu Iranul.
JCPOA 2. 0.: Un “bâdgir” diplomatic al Uniunii Europene
Captor de vânt persan (bâdgir) din regiunea Yazd. Foto credit: Shervin Abdolhamidi.
Când lucrurile se încing, cauți să le răcorești. Cultura persană este foarte familiarizată cu căldura, cu temperaturile arzătoare din Orientul Mijlociu. Una dintre cele mai eficiente tehnologii antice dezvoltată de persani pentru a combate căldura a fost bâdgirul sau captorul de vânt. Situate pe vârfurile clădirilor, bâdgir-urile funcționează prin canalizarea aerului cald dedesubt în interiorul clădirii, peste bazine de apă, forțând aerul încălzit să se ridice și să iasă în exterior. Neglijate de arhitecții moderni din a doua jumătate a secolului XX, la începutul secolului 21 aceste construcții și-au reintrat în drepturi, fiind reluată folosirea lor, pentru a crește ventilația și a reduce cererea de energie electrică pentru aerul condiționat.
Oficialii UE s-ar putea inspira din modelul persan pentru a-și reconstrui imaginea, pentru a încerca o strategie și pentru a puncta decisiv pe plan internațional. Însă această strategie trebuie să fie una asumată și este condiționată în special de voința politică a statelor membre, în special a Franței și Germaniei. În contextul actual Parisul are toate motivele pentru a se mobiliza iar Germania nu ar fi foarte greu de convins, având în vedere consensul din 2003, când ambele state au ales să nu se alăture Statelor Unite și Marii Britanii în invazia din Irak.
Pe orice șantier constructorii au nevoie de un plan pentru a vizualiza structura finală a edificiului. Pentru Enrique Mora, secretarul general adjunct al EEAS (Serviciul European de Acțiune Externă) și oficial principal în procesul de negocieri nucleare, prioritatea maximă a UE ar trebui să fie restabilirea predictibilității și stabilității arhitecturii fracturate de securitate regională. Pentru ca inițiativa să aibă o șansă de succes, UE trebuie să construiască un compromis bazat pe colaborare, să convină asupra unui nou cadru mai elastic și rezistent la șocuri, pe care iranienii să-l poată promova pe plan domestic. În ciuda eforturilor fostului președinte Hassan Rouhani de a angaja Occidentul, decizia neîntemeiată a administrației Trump de a ieși din JCPOA rămâne una cu ecouri profund negative, iar din punct de vedere politic iranienii nu pot accepta un acord care nu este mai avantajos pentru ei.
UE și actorii interesați în mod legitim de un acord vor trebui să accepte acest fapt precum și pârghiile pe care acum le folosește Iranul. Actuala delegație iraniană se poate îndepărta de masa negocierilor de la Viena fără consecințe, în comparație cu vremurile anterioare. Din fericire, UE și E3 (Germania, Franța, Marea Britanie) stau la masă cu o oarecare credibilitate, ca intermediari onești, având în vedere că UE a fost polițistul bun de-a lungul anilor, iar Catherine Ashton – primul oficial european care a inițiat dialogul cu Teheranul în vederea concluzionării unui acord nuclear – a fost percepută de iranieni ca un diplomat de bona fide.
Din perspectiva Washingtonului, amânările Teheranului vor fi greu de înghițit pe măsură ce timpul trece. Administrația Biden a făcut din revenirea la acord o prioritate de politică externă și are nevoie de o victorie urgentă în acest sens, având în vedere retorica și comentariile post-Afganistan. La fel ca UE, Washington-ul caută mai multă stabilitate și securitate regională, astfel încât resursele principale să poată fi alocate către Asia. Având în vedere antecedetele, Iranul nu este înclinat să-i acorde lui Robert Malley, trimisul special al SUA pentru Iran, vreun tratament special, iar poziția maximalistă a Teheranului reduce considerabil opțiunile SUA.
În timp ce cadrul original al JCPOA s-a concentrat exclusiv pe probleme nucleare, extinderea conținutului acestuia pentru a include activitatea regională a Iranului va fi un eșec, deoarece Republica Islamică vede aceste probleme ca fiind independente de JCPOA. Presiunea de a extinde conținutul acordului este exercitată în special de Israel, având în vedere natura în continuă deterioare a relației dintre Teheran și Tel Aviv. Deși răcorirea retoricii Israelului nu face parte din procesul formal al negocierilor nucleare, este o dinamică cu care UE va trebui să se confrunte în fundal. Mai mult, moartea unui britanic și a unui român într-un presupus atac cu drone iraniene în Marea Arabiei nu oferă niciun motiv Statelor Unite sau E3 să abandoneze acest aspect.
Un segment deosebit de dificil al discuțiilor va implica Rusia. Oficial, Moscova a făcut întotdeauna presiuni pentru revenirea la termenii JCPOA, dar are și motive ulterioare, informale. Încheierea unui nou acord ar fi o mare oportunitate internațională de fotografie pentru Kremlin, care ar îndepărta atenția de la Nord Stream 2 și dosarul Crimeei. Însă, în realitate Moscova ar prefera totuși un Teheran cu opțiuni limitate. Având în vedere statutul internațional al Iranului, Rusia recunoaște dependența lor de transferurile de tehnologie și de arme. Este în contradicție cu interesul strategic al Rusiei ca Iranul să intre din nou în comunitatea globală, în special în UE, cu excepția cazului în care acest lucru se va întâmpla în termenii trasați de Moscova. Mai mult, Rusia nu are niciun motiv imediat să dea un impuls acțiunilor externe ale Iranului sau să contribuie la stabilitatea regională, dată fiind agenda Kremlinului din Siria.
Un Iran slab ar favoriza și strategia Chinei. O economie slăbită ar permite Chinei să importe energie în condiții favorabile din punct de vedere financiar și să valorifice alte elemente geopolitice. Beijingul urmărește deja o strategie de “de-dolarizare” care favorizează yuan-ul, astfel încât eșecul revigorării JCPOA nu ar fi un dezastru pentru China.
UE trebuie să își pregătească o strategie asumată politic pentru momentul în care se vor relua negocierile, astfel încât bâdgir-ul diplomatic european să fie eficient. În timp ce planul pentru arhitectura regională de securitate este clar și poate fi obținut, un joc al răbdării care să evite orice joc cu sumă zero ar putea avea un rol constructiv în ceea ce privește viitorul JCPOA și ar putea îmbunătăți considerabil imaginea UE ca actor global. Fie că este vorba de dorința de stabilitate, prestigiu sau de acorduri comerciale, este posibilă o cale pentru un nou acord cu Iranul. Dacă Persia antică a reușit să-și construiască bâdgir-urile, la fel și UE poate face astăzi.
Ioana Constantin Bercean este membru al Consiliului de Experți LARICS, specializată pe problematica Orientului Mijlociu.
