Premierul Mitotakis și președintele Macron după semnarea acordului de asistență militară la Palatul Elysee, 28 septembrie (sursa: AFP)
Autor: Ștefan Popescu*
Întrebarea nu poate fi evitată după ultimele acorduri militare încheiate de Grecia cu Franța și Statele Unite ale Americii. Chiar dacă Turcia rămâne membră al Alianței Atlanticului de Nord, iar baza de la Incirlik o importantă locație în geografia infrastructurilor nord-atlantice și americane, totuși garanțiile de securitate cu totul excepționale acordate de Franța și SUA și dublarea numărului bazelor americane fac din Grecia adevărata placă turnantă din Mediterana Orientală.
SUA și Franţa au construit alternativa la Turcia
Expunerea cronologică a evenimentelor ne oferă cel mai bun răspuns la afirmația din subtitlu. Pe 5 octombrie 2019, secretarul de stat american de la acea vreme, Mike Pompeo, semna la Atena cu omologul său Nikos Dendias un protocol adițional la Acordul de Cooperare în materie de apărare mutuală (Mutual Defence Cooperation Agreement/MDCA). Potrivit termenilor conveniti, durata acordului era prelungită pe termen nedeterminat, renunțându-se la clauza care instituia obligativitatea revizuirii anuale, iar Statele Unite se angajau să extindă infrastructurile bazei Flotei a VI-a din Insula Creta și să construiască o bază pentru drone și un centru de antrenament pentru elicoptere în centrul Greciei. Miezul acordului îl constituia însă construcția unei baze aeronavale americane în portul Alexandroupolis, situat în nord-estul țării, la 40 de km de frontiera cu Turcia.
Al doilea eveniment important avea să se producă în momentul tensiunilor provocate de deplasarea navei turce de explorări gaziere Oruç-Reis escortată de șapte fregate în interiorul apelor teritoriale ale Greciei, anul trecut în august. Disputa dintre Ankara și Atena, oferea Franței ocazia transmiterii unui mesaj inedit : deplasarea în Insula Creta a două aeronave Rafale dintr-un escadron al forței de descurajare nucleară. Este vorba de un gest fără precedent, un gest care ne arată și o evoluție în ceea ce privește doctrina nucleară franceză și definiția intereselor vitale: protecția nucleară franceză extinsă la un stat al Uniunii Europene dar mai ales la un stat membru NATO amenințat de un alt stat aparținând aceleași organizații. Asistăm astfel la materializarea anunțului făcut cu câteva luni mai devreme (7 februarie 2020) de către președintele Emmanuel Macron la celebra Școală de Război din Paris «pe tema rolului descurajării nucleare franceze în securitatea colectivă europeană».
La câteva săptămâni, Grecia primea noi garanții de securitate din partea Statelor Unite. 28 septembrie 2020: secretarul de stat american Mike Pompeo efectua o nouă vizită în Grecia pentru a semna două noi acorduri care îi întăreau și mai mult locul în dispozitivul american din Europa și valoarea de întrebuințare în cadrul NATO : un acord pe tema întăririi cooperării americano-elene în cadrul NATO iar altul pentru construcția de către Statele Unite în portul Alexandroupolis a unui terminal LNG și a unui depozit de gaz care să fie conectat la sistemul de transport regional.
Anul acesta avea să aducă oficializarea protecției militare a Franței printr-un tratat de ajutor reciproc, dar care reprezintă de fapt o garanție a suveranității Greciei în cadrul frontierelor recunoscute la nivel internațional. La 28 septembrie, la Palatul Elysée, în prezența președintelui Emmanuel Macron și a premierului grec Kyriakos Mițotakis, miniștrii de externe și ai apărării din cele două țări își puneau semnătura pe un «acord de parteneriat strategic în domeniul securității și apărării». Evenimentul a fost considerat istoric la Atena întrucât la articolul 2 din text a fost introdusă o clauză de asistență mutuală în cazul în care teritoriul uneia dintre părțile semnatare ar fi amenințat. Totodată, acordul oficializează prezența permanentă a marinei militare franceze în apele teritoriale ale Greciei. La reuniunea parlamentului grec din 7 octombrie destinată ratificării acordului, premierul Mițotakis a venit cu noi precizări : «în cazul unei amenințări din partea Turciei vom avea alături de noi cea mai puternică armată a continentului». Că Turcia, « aliată în cadrul NATO » este în primul rând vizată, o dovedește și reacția Ministerului turc al Afacerilor Externe, potrivit căreia, acordul semnat de Franța și Grecia reprezintă « o amenințare la adresa păcii și stabilității ».
În sfârșit, la mai puțin de o lună de la vizita la Paris în delegația condusă de premierul Mițotakis, ministrul grec al afacerilor externe Nikos Dendias a efectuat o vizită de două zile la Washington (13-14 octombrie) pentru a participa la cea de-a treia rundă a dialogului strategic eleno-american dar mai mult decât atât, pentru a semna un nou protocol adițional la Acordul de Cooperare în materie de apărare mutuală prin care celor patru baze militare americane deja existente pe solul grec li se vor adăuga alte patru.
Această cronologie ne arată în mod clar că alternativa la Turcia a fost deja creată, având în centru Grecia, locațiile americane din România gravitând în jurul acesteia. Incirlikul rămâne un punct avansat într-o Turcie devenită membru cu geometrie variabilă în cadrul NATO. Nimeni nu își mai face iluzii cu privire la opţiunile strategice ale Turciei și la virajul ei cultural și civilizaţional dar și cu privire la capacitatea ei de rezilienţă faţă de Rusia. Motivul opțiunii franceze și americane este cât se poate de simplu: poziția strategică excepțională a Greciei în bazinul oriental al Mării Mediterane, proximitatea evidentă cu Orientul Apropiat și nordul Africii și, mai mult, interpunerea în spațiul dintre Crimeea și bazele din Siria, principala fereastră de proiectare a influenței ruse.
Această complementaritate dintre SUA și Franța ne arată că principalul interlocutor strategic al Washingtonului în Uniunea Europeană este Parisul, iar nu Berlinul. Deși mai influentă la nivelul instituțiilor europene, totuși reziliența Germaniei față de Rusia și Turcia este mai mică decât a Franței. În plus, avantajul ca partener strategic al Franței este evident: membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU, diplomație și asumarea unui rol cu amprentă globală, posesia armei nucleare dar și forțe militare convenționale aflate cu cel puțin două decenii în fața celor germane.
Complementaritatea franco-americană în Grecia, model al pilonului european în cadrul NATO?
Ministrul grec de Externe Nikos Dendias și secretarul de stat Antony Blinken la Washington cu ocazia semnării unui nou acord în materie de apărare, 14 octombrie (sursa: Profimedia).
Complementaritatea strategiilor Franței și Statelor Unite ale Americii vizavi de Grecia merită observată cu atenție mai ales după întâlnirea Biden-Macron care va avea loc la final de octombrie întrucât ne poate oferi un răspuns cu privire la forma pilonului european al apărării în cadrul NATO. Cu atât mai mult cu cât în declarația comună Macron-Biden (22 septembrie) care a urmat așa-numitei crize a submarinelor australiene, Washingtonul a acceptat următorul paragraf : „Statele Unite recunosc, de asemenea, importanța unei apărari europene mai puternică și mai capabilă, care contribuie pozitiv la securitatea globală și transatlantică și este complementară NATO”.
Grecia oferă și imaginea unei armonizari în privința intereselor industriale franceze și americane: aeronave F35 dar și achiziții semnificative de Rafale, contract cu Lockheed pentru modernizarea fregatelor marinei grecești, dar și achzitia de fregate produse de Naval Group. Cu atât mai mult cu cât presa franceză lasă să se înțeleagă că recentele contracte pentru achiziția a 6 aeronave suplimentare Rafale, la cele 18 deja comandate, și a 3 fregate FREMM cu opțiunea pentru o a patra, ar fi fost făcute și la îndemnul Statelor Unite. Rămâne de văzut dacă această armonizare din Grecia se va constitui într-un model și pentru alte state europene, cel puțin din proximitatea acestui spațiu strategic. Mai ales că după pierderea megacontractului cu Australia, compensațiile din Grecia nu sunt suficiente. Probabil că vor urma și altele. Cel puțin asta lasă să înțeleagă promptitudinea americană de a ajunge cât mai repede la o înțelegere cu Franța. Cine a urmărit interviul acordat într-o franceză perfectă de secretarul de stat american Antony Blinken pe platoul canalului France 2, în 5 octombrie, cu ocazia unei vizite de lucru la Paris pentru pregătirea întâlnirii Biden-Macron, a putut remarca mesajul în direcția coordonării dintre SUA și Franța în spațiul euro-atlantic.
În orice caz, deși în percepția publică predomină imaginea unei Franțe profund gaulliste în ceea ce privește cooperarea cu Statele Unite, realitatea este puțin diferită. Toate documentele strategice franceze insistă pe complementaritatea cu Statele Unite ale Americii atât în Europa cât și în spațiul indo-pacific. Este și motivul pentru care reacția Parisului a fost atât de violentă în urma lansării AUKUS (alianța dintre SUA, Marea Britanie și Australia), interpretându-se drept excludere din cooperarea indo-pacifică. Conceptul însuși de «autonomie strategică» europeană, mai ales după integrarea în comandamentul NATO decisă de președintele Nicolas Sarkozy, are în vedere nu separarea de SUA ci recunoașterea de către aceasta din urmă a unui rol politic și militar sporit în cadrul alianței, cu recunoașterea intereselor industriale europene.
*Ștefan Popescu este analist și comentator de politică externă, fost secretar de stat la Ministerul Afacerilor Externe.
