(Partea a VIII-a se poate accesa aici)
Discursul de la Tușnad al premierului Orban de acum șase ani este emblematic nu doar pentru dimensiunile doctrinare pe care le-am decelat în serialul nostru, ci pentru că reflectă, și el, zgomotul de fond a ceea ce am numit „doctrina Orban”, sunetul de bass-ul care însoțește toată muzica declarațiilor, inițiativelor și proiectelor guvernului de la Budapesta. Iar acesta este speranța că, la un moment dat, într-o conjunctură favorabilă, „va veni și timpul nostru”, adică al lor, al „ungurilor din Bazinul Carpatic”, pentru care trebuie să fie pregătiți, să stea drept, să vegheze.
O criză actuală și un viitor incert…
Atmosfera discursului de la Tușnad aceasta este. În esență, Viktor Orban transmite mesajul că Ungaria sa e pregătită, e „pe fază”, înțelege evoluțiile lumii și chiar le anticipează, vede bine criza, o simte, dar e și capabilă să se așeze adecvat pe liniile ei de forță și să speculeze oportunitățile. A obținut succes cu această strategie, Ungaria crește, a crescut, e la un nivel fără precedent, ne spune premierul, are o concepție coerentă despre stat, pe măsura vremurilor, e adecvată, gata să fructifice orice șansă se ițește în criză. Dar este așa nu pentru că vrea să probeze eficacități și perspicacități inedite și unice, ci pentru că are un obiectiv mai înalt…
Viktor Orban nu face predicții clare – „orice se poate întâmpla” -, căci vremurile sunt complicate, dar transmite mesajul limpede că Budapesta face ce trebuie. Și dă un exemplu „revigorant”, zice el. Guvernul care a câștigă alegerile din Ungaria – a lui, care altul? – declara în campanie că cel puțin 50 la sută din sistemul bancar ungar ar trebui să fie deținut de maghiari – nu de stat, ci de unguri. Trec trei luni după alegeri și „aceasta este deja o realitate”. A devenit o realitate faptul că „statul maghiar a cumpărat o bancă înapoi”. Considerând că o astfel de bancă nu ar fi trebuit să fie vândută niciodată străinilor, statul maghiar o cumpără înapoi, iar prin această achiziție, „proprietatea națională ungară în cadrul sistemului bancar depășește 50%”. Promisiune îndeplinită – dar mai mult decât atât. Ce ne spune Viktor Orban este că Budapesta a început o bătălie pentru „naționalizare”, respectiv pentru intrarea statutul ungar în posesia unor active pe care acesta le-a deținut, le-a pierdut, iar actualul guvern le readuce înapoi în brațele cetățenilor unguri.
Nu discutăm acum dacă e bine sau rău ce face guvernul Orban. Dar trebuie să reamintim că patentul strategiei nu este nici pe departe unguresc. Cel care a făcut pentru prima dată o politică de stat din asta a fost Vladimir Putin, care a schimbat raporturile de proprietate în Rusia într-un mod dramatic. Dacă înainte de anul 2000, anul venirii sale la putere, structura proprietății marilor entități economice era 70% privat – 30% de stat, în timpul lui Vladimir Putin a devenit 70% la stat – 30% privată. Cum s-a făcut asta și care a fost pachetul complet, se știe. Și vom vedea că situația Ungariei din acest punct de vedere seamănă, păstrând proporțiile și fără forțarea comparațiilor, mai mult decât am vrea să credem, cu traseul regimului Putin, cel puțin la nivelul motivațiilor.
Asupra chestiunii vom reveni, deocamdată să clarificăm teza de bază.
…care trebuie transformate în oportunitate
Singura întrebare care rămâne, pentru Viktor Orban, după ce a desenat tabloul lumii și a sugerat cum se mișcă Ungaria prin el, „este dacă în momente ca aceasta, când s-ar putea întâmpla orice, ar trebui să ne fie frică sau ar trebui să avem speranță?”. Iar premierul le transmite ungurilor, oriunde ar fi ei, că, deși ordinea actuală a lumii „nu este tocmai pe gustul nostru”, că acest viitor incert ar putea chiar să provoace probleme uriașe, există însă și oportunități și evoluții favorabile pentru „națiunea noastră maghiară”. Suntem, adică, pe un drum bun. Sau suntem destul de puternici ca să transformăm criza, vorba chinezilor, în oportunități.
Așa că, continuă Orban, „în loc de izolare, frică și retragere, recomand curaj, gândire proiectivă, acțiune rațională, dar curajoasă, a comunităților maghiare din Bazinul Carpatic, dar și din întreaga lume”. Să fim, altminteri spus, vigilenți, căci semnele crizei mondiale de azi se pot transforma în semințele viitoarei biruințe ungurești. „După cum se poate întâmpla orice, se poate întâmpla cu ușurință că va veni timpul nostru!”.
„Va veni și timpul nostru!”
După cum am văzut până acum, Viktor Orban nu explică niciodată ce înseamnă cu adevărat „va veni și timpul nostru!” Ideea este obsesivă în toate discursurile sale programatice. Este ca un cod, ca un mesaj ezoteric, ca o reamintire inițiatică pe care „Maestrul” o transmite unor discipoli care toți, până la unu, înțeleg despre ce este vorba. Și se ridică în picioare, se cabrează, se mobilizează.
Acesta este aspectul fascinat. Niciodată rostită – din precauții strategice, teamă de ridicol sau din faptul că nici emitentul nu (poate) crede în ea? – ideea timpului nostru care va veni, ca într-o eschatologie secularizată, livrată de „apostoli” în costume europene, este cheia de boltă a doctrinei lui Viktor Orban, dar și miza eforturilor sale deloc de neglijat. Și poate, secretul menținerii lui la putere în condițiile în care a reușit, la un moment dat, să devină indezirabil și pentru Bruxelles și pentru Washington și pentru Berlin.
Și lucrurile trebuie înțelese adecvat. Căci dacă energia teribilă a regimului Orban se extrage din această convingere, lucrurile sunt incomparabil mai complicate pentru vecinii Ungariei, în primul rând pentru România.
Înainte de a discuta punctual chestiunea bilaterală, vom încerca să înțelegem cum a funcționat, concret, doctrina Orban în construirea statului pe care premierul îl teoretiza în discursurile sale „iliberale”. Căci distanța dintre vorbe și fapte este, pentru unii comentatori, atât de mare încât sintagma „mafia state” devine singura care poate da seama de transformările „noului” stat visat și preamărit în discursurile sale de Viktor Orban.
(va urma)
Sursa: PS News