Foto: Sursa Hotnews.
Autor: Veronica Dumitrașcu*
Pe ce se poate baza un sistem în momentele de criză? Cum pot fi accesate și folosite resursele strategice ale unei națiuni astfel încât să putem să facem față unor viitoare crize? Cum ar trebui ajustate strategiile de comunicare pentru a fi cât mai eficiente și pentru ca mesajele țintă să ajungă într-un mod adecvat la populația vizată?
Acestea sunt o parte dintre punctele cheie de care ar trebui să se țină seama în conturarea reformelor și strategiilor naționale.
Căci viitoarele crize bat la ușă.
Capacitățile de reziliență comunitară și societală
Pandemia de COVID- 19 a avut un impact deosebit la nivel mondial, afectând societăți întregi, și nu sunt semne că s-ar încheia curând.
Statele din întreaga lume, unele dintre ele recunoscute altădată pentru calitatea serviciilor medicale au fost “îngenuncheate” de valul pandemiei. Acestea au fost prinse nepregătite în fața unui “inamic” despre care nu se știa mare lucru la început și care a pus în dificultate multe sectoare ale societății. O asemenea criză, dacă nu e bine gestionată, poate duce la colapsarea statelor, fie ele mai puternice sau mai slabe. În viitor vor mai fi asemenea crize, poate cu o intensitate mai mare ca aceasta și cu un impact mai puternic la nivel social și economic.
Cum vom putea regândi sistemul pentru a face față viitoarelor crize? Pe ce paliere? Cu ce resurse? Cum pot fi gestionate acestea? Ce plan de bătaie ar trebui să existe la nivelul fiecărui stat?
Pentru a veni cu soluțiile potrivite în cazul unor crize, un pas important ar fi o investigare a capabilității sistemelor și a capacității acestora pentru a face faţă viitoarelor provocări. Altfel spus, avem în vedere termenul de reziliență.
Pandemia ne-a dat câteva lecții de care putem ține seama în alcătuirea unui tablou al rezilienței. Ce elemente ar trebui să luăm în considerare când vorbim de reziliență?
- În momentele de criză, capacităţile de rezilienţă se bazează pe oameni şi pe capacităţile lor de a folosi resursele pentru o reechilibrare şi o readaptare a sistemului. De aici importanța pregătirii oamenilor pentru a face față provocărilor de orice natură, instruirea și motivarea acestora. În momentul în care România are de-a face cu un deficit de medici (din datele de la INS din 2018, prelucrate de autor, în șapte județe sunt sub un medic la mia de locuitori), o lipsă a echipamentelor și a unităților medicale în teritoriu (mai ales în comunitățile mici), o criză de mai mari proporții ar face ravagii. Vorbim de digitalizare și dotări tehnice, dar dacă nu ai personal specializat care să manevreze instrumentele necesare, nu poți vorbi de clădirea unui sistem performant.
- Lipsa de solidaritate la nivel european încă de la începutul pandemiei când Italia s-a simțit abandonată de partenerii ei europeni în lupta cu virusularată importanța cooperării, dialogului și colaborării în momente de criză. Aici lucrurile pare că au fost conștientizate între timp, deși „egoismele” naționale au funcționat și la nivelul procurării vaccinurilor.
- Într-o societate din ce în ce mai fragmentată şi polarizată, rezilienţa societală va căpăta tot mai multă importanţă. În acest registru putem vorbi de de importanţa legăturilor sociale, rolul diferitelor instituţii, cooperarea interinstituțională şi încrederea în instituţiile respective. Dacă nu există încredere în cei care gestionează situațiile, în autorități, în instituții, experți, populația nu respectă nici măsurile luate de acestea. Încrederea trebuie să vină la pachet cu dialogul și comunicarea interinstituțională și între autorități și populație.
Criza sanitară ne-a arătat că la nivel mondial statele care au avut cele mai mari dificultăți au avut și o proastă gestionare a resurselor strategice. Rezilienţa societăţilor are în vedere în mare parte identificarea vulnerabilităţilor şi gestionarea resurselor, ca mijloace de adaptare şi de refacere a resorturilor comunitare.
Care sunt resursele strategice, în ce mod putem avea acces la ele, cum le folosim și cum le putem readapta la provocările acutale ale societății? În acești termeni trebuie gândite strategiile ce țin de securitatea sanitară, implicit de siguranța națională.
De ce avem nevoie de valorificarea resurselor strategice?
Pentru o îmbunătățire a capacității de răspuns în fața unor crize, ar fi nevoie de o inventariere și o valorificare a resurselor strategice la nivel local, regional și național. Reformele, politicile pe sănătate și nu numai, strategiile ar trebui să țină seama de existența și utilizarea resurselor strategice.
Resursele comunitare pot fi considerate drept resurse strategice de care ar trebui să se țină seama când se intervine în prevenirea unor dezastre, catastrofe, epidemii etc. Când ne referim la resurse comunitare avem în vedere tot ceea ce ține de capitalul uman, infrastructură (sanitară, educațională, calitatea drumurilor, utilități), resurse economice, ocupaționale, dar și cooperarea între oameni, relațiile dintre aceștia, pe scurt, de capitalul social. De ce sunt strategice? Pentru că acestea sunt de o importanță vitală pentru o națiune și de buna gestionare și valorificare a lor depinde adaptabilitatea unui sistem de a face față provocărilor.
Vulnerabilitatea sistemului este dată de o proastă gestionare a resurselor comunitare. Pentru o definire cât mai clară a unei probleme, mai ales în ceea ce privește contracararea răspândirii unei pandemii, sunt necesare o serie de informații despre structura populației, date socio-demografice, ocupaţionale, de sănătate, distribuirea populaţiei pe vârste şi pe sexe, etc. Colectarea și centralizarea datelor care țin de structura populației, infrastructură, capital uman într-un mod cât mai riguros și pe anumite perioade de timp ar duce la o îmbunătăţire a strategiilor de răspuns în cazul unor situaţii de criză.
Pandemia a adus în atenție carențele, dar și încercările unui domeniu strategic important, sănătatea. Multă lume și-a dat seama că “lucrurile nu mai pot merge și așa” și e nevoie de o mult mai bună gestionare a resurselor sanitare, o mai multă aplecare față de nevoile reale ale oamenilor, o mai multă grijă față de resursa umană și un mai bun management al serviciilor sanitare. Vulnerabilitățile unui sistem ies la suprafață cel mai mult în vreme de criză. Plecarea medicilor din țară, lipsurile în ceea ce privește infrastructura medicală, accesul la servicii au fost subiecte discutate tangențial, apărute eventual în anumite reportaje, dar nu au fost serios luate în seamă de autorități, nu au apărut ca subiecte prioritare pe ordinea de zi. Criza sanitară a scos în evidență problemele acute ale sistemului, lipsurile acestuia. Și nu numai ale sistemului medical, ci și ale altor paliere ale societății, că vorbim de mediul educațional, sau de cel ocupațional, de infrastructură etc. De aceea sunt atât de importante procesele de identificare și de colectare a resurselor strategice. Americanii au fondat un sistem încă din 1984 bazat pe sondaje privind starea de sănătate a populației, informații cu privire la practicile de prevenție și accesul la servicii al bătrânilor și bolnavilor cronici. Eficienţa unor măsuri depinde de disponibilitatea datelor, în special pe fiecare comunitate. Dacă nu știi din timp de ce fel de resurse dispui, cum să le poți utiliza, valorifica și îmbunătăți, nu poți să depășești perioadele de criză.
Pandemia ne-a învățat că atunci când avem în vedere sistemul sanitar, nu vorbim doar de sănătate, ci avem în vedere mai multe variabile. Există o interrelaţionare între factorii contextuali, de mediu, sociali, economici etc. şi factorii individuali de care ar trebui să se ţină seama, în special în cazul analizării unor situații de criză. Astfel, o persoană care este foarte vulnerabilă (bătrâni, oameni cu dizabilităţi, cei care au boli cronice etc.) ar putea fi afectată în mai mare sau în mai mică măsură, ţinând cont de condiţiile sociale, economice, de mediu, de infrastructură, de calitatea vieții etc.
O simplă adunare a informațiilor nu ar fi de ajuns pentru gestionarea unei situații. Dezvoltarea instrumentelor necesare pentru măsurarea indicatorilor, interpretarea acestora, formularea unor politici suport care să vină în ajutorul populației, dar și lecțiile de bune practici aplicate pe realitățile prezente sunt elemente necesare privind monitorizarea rezilienței societăților.
Dincolo de aspectele ce țin de gestionarea resurselor strategice, comunicarea între autorități și specialiști și, mai ales între autorități și populație, devine un vector fundamental, mai ales în cazul epidemiilor.
Comunicarea strategică în gestionarea crizelor
Gestionarea crizelor nu ține doar de reacţia la efectele acestora, ci şi de prevenţie. Populația are nevoie să știe care sunt riscurile, cum ar putea să facă față oricăror provocări, cum să reacționeze (de ex. în cazul infectării cu virusul COVID- 19), unde să apeleze, cum să gestioneze situația etc. Mai ales în cazul unei crize sanitare, comunicarea în termeni clari și pe înțelesul populației, cât mai transparentă despre dinamica fenomenului şi întărirea încrederii populaţiei în cei care gestionează criza, în cei care comunică, autorităţi și instituții constituie elementele- cheie în ceea ce privește gestionarea situației. În acest fel, s-ar ar putea contracara și strecurarea unor elemente de distorsionare a mesajelor. Când informaţia este ambiguă, încrederea în cei care propagă mesajul este dificil de menţinut.
Ce elemente are în vedere comunicarea strategică? În primul rând publicul căruia i se adresează vorbitorul, apoi mesajele în sine (conținutul lor, formularea), cine transmite mesajul?, cum? prin ce canale?, când? Timpul e resursa importantă de care trebuie să se țină seama în comunicarea pe timp de criză.
Pentru a putea fi receptate mesajele, comunicarea trebuie să fie aproape de publicul- țintă. Pe lângă publicul larg care are nevoie de un dialog deschis cu specialiștii și autoritățile pentru furnizarea informațiilor în timp real, comunicarea nevoilor, problemelor, piedicilor, câștigarea încrederii persoanelor vulnerabile constituie un deziderat pentru receptarea mesajelor.
În planurile de pregătire pentru riscuri se anticipează o recâştigare a încrederii de către populaţie prin campanii şi interacţiuni repetate cu populaţia, explicând posibilele riscuri. Această încredere trebuie păstrată prin interacţiuni repetate și dialog permanent cu populaţia, mai ales cu grupurile vulnerabile pe toată perioada crizei.
Strategiile de comunicare cele mai utile sunt și cele care abordează transparent problemele aflate în discuție, ținând cont de preocupările și nevoile oamenilor. De aceea strategii comunicării ar trebui să-și ajusteze mesajele astfel încât să se plieze pe necesitățile și așteptările populației.
Pentru a menţine încrederea, oficialii din sănătatea publică și autoritățile vor trebui să justifice acţiunile prin mesaje clare, explicând eventualele erori din comunicările anterioare. În dialogul cu populația și comunicarea mesajelor, trebuie să se țină seama și de factorii socioeconomici (gradul de sărăcie, nivelul de trai, suprapropularea, starea precară de sănătate etc.). Unele recomandări acţionează ca bariere în calea acţiunii, exacerbând emoţiile negative, fricile. De aceea, cei care cred că traiul le-ar fi ameninţat sau că nu ar deţine controlul asupra situaţiilor ar fi mai sceptici cu privire la recomandările date de oficialităţi.
De ce ar mai fi nevoie în livrarea mesajelor comunicaționale? De canale de comunicare credibile, obiective care să prezinte cât mai fidel materialele, la ore de maximă audiență, dar și de buni comunicatori, persoane care se bucură de credibilitate și încredere, persoane carismatice, care să empatizeze cu nevoile și trebuințele oamenilor.
Cooperarea între instituţii, între autorităţi, dar şi stabilirea unei punţi de comunicare cu autorităţile locale pentru a avea cât mai multe informaţii la zi despre ceea ce se întâmplă la nivelul fiecărei localităţi sunt factori necesari pentru a veni cu soluțiile potrivite.
Ce putem învăța din lecția pe care ne-a dat-o pandemia? Dincolo de măsurarea și inventarierea capabilităților și capacităților instituționale și statale, o nevoie reală pentru gestionarea oricărei crize ar fi comunicarea pe orizontală (între instituții și între autorități) și pe verticală (între populație și autorități, populație și experți). Acestea sunt definitorii pentru gestionarea cu succes a unei situații de criză.
Ce trebuie avut în vedere în perspectiva viitoarei crize

Sursa: panoramasanita.it.
Putem conchide cu o schiță a unui posibil proiect strategic de gestionare a crizelor care vor veni:
- Rezilienţa societăţilor ţine în mare parte de identificarea vulnerabilităţilor şi gestionarea resurselor, ca mijloace de adaptare şi de refacere a resorturilor comunitare.
- Strategiile pe securitate, în special în ceea ce privește securitatea sanitară, ar trebui să se centreze pe identificarea și valorificarea resurselor strategice la nivel comunitar și național.
- Resursele comunitare pot fi considerate drept resurse strategice de care ar trebui să se țină seama când se intervine în prevenirea unor dezastre, catastrofe, epidemii etc. Vulnerabilitatea sistemului este dată de o proastă gestionare a resurselor comunitare.
- Relațiile interinstituționale, relațiile din cadrul comunităţilor, coeziunea socială, încrederea, dar și modul de comunicare între actorii strategici și populație sunt vectorii principali în managementul crizelor.
- Sănătatea este un segment strategic, astfel că alcătuirea unui tablou al punctelor nevralgice din sistemul sanitar și monitorizarea acestora ar duce la o îmbunătățire a managementului sistemului.
- Mai ales în cazul unei crize sanitare, comunicarea în termeni clari și pe înțelesul populației, cât mai transparentă despre dinamica fenomenului şi întărirea încrederii populaţiei în cei care gestionează criza, în cei care comunică, autorităţi și instituții constituie elementele- cheie în ceea ce privește gestionarea situației.
*Veronica Dumitrașcu este doctor în sociologie al Universității din București și cercetător științific la Academia Română.