2017-01-31

Considerații despre războiul informațional la români

George Scarlat

De la o vreme încoace este la modă discuţia despre propagandă, dezinformare, război informaţional. Până şi Parlamentul European a dat o rezoluţie în acest sens. Subiectul este însă foarte amplu, cu mii şi mii de nuanţe, iar abordările simpliste nu pot decât să facă mai mult rău decât bine. Pe de altă parte, există motive obiective, legate de mecanismele instituţionale interne pentru care instituţiile româneşti sunt, în general, depăşite în asemenea situaţii.

Există şi probleme legate de libera exprimare. Oare oricine îşi manifestă scepticismul faţă de promovarea agendei LGBTQIA sau de beneficiile migraţiei de masă în Europa este un antioccidental? Este un agent rus de influenţă? Nu cumva războiul cultural este caracteristic civilizaţiei occidentale şi, ca atare, nu trebuie făcută confuzia între asemenea manifestări şi cele specifice unui război informaţional?

Serviciile de comunicare şi birourile de presă nu fac analize

Numărul surselor deschise practic a explodat odată cu extinderea presei online şi a televiziunilor prin satelit, multe dintre acestea citându-se şi/sau preluându-se unele pe altele în timp real. Acest element, alături de altele, duce la apariţia unui noian de ştiri, informaţii, opinii. Pentru un analist este dificil în aceste condiţii să identifice firul roşu al unei campanii propagandistice, originile campaniei şi scopurile acestea. Dificultatea este sporită şi de cadrul instituţional în care funcţionează o asemenea persoană, să zicem în cadrul serviciului de comunicare şi presă sau de „surse deschise” din cadrul unei instituţii. Analistul respectiv ştie că are de dat un buletin de presă, o revistă a presei româneşti sau internaţionale într-un interval strict, să zicem până la 11.00 dimineaţa. Din acest motiv, nimeni nu are timp de nuanţe, scopul fiind îndeplinirea unei îndatoriri din fişa postului. Aşa că buletinul de presă este o înşiruire de articole de interes apărute în ziua respectivă. Amprenta personală constă cel mult în rezumarea articolului, depinde astfel de analist ce paragrafe ignoră şi căror paragrafe le dă copy paste pentru a fi incluse în lucrarea respectivă. Acelaşi lucru este valabil şi în privinţa deciziei sale despre ce articole, ştiri, merită consemnate şi care dintre acestea vor fi ignorate. Atât şi nimic mai mult. „Ieri” şi „mâine” nu există. Contează doar termenul de predare a lucrări. Astfel, nu se pot urmări „pattern-uri”, apariţii cu caracter repetitiv, adică una dintre caracteristicile unei campanii de presă, bunăoară. Aşa că articolele succesive, aferente unei campanii de presă, sunt inserate zilnic, fără vreo referire despre apariţiile de ieri şi alaltăieri sau că succesiunea respectivă ar reprezenta un pattern. Dacă beneficiarul buletinului sesizează el însuşi caracterul repetitiv sau alte elemente ale unei campanii de presă, e cu atât mai bine. Pentru ca analistul de comunicare să sesizeze el însuşi aceste aspecte, trebuie să facă o lucrare separată de buletinul de presă, să zicem un memorandum despre subiect. Dar cine să-şi facă singur de lucru, mai ales dacă aşa ceva nu este trecut explicit în fişa postului?

Analiştii din surse deschise se autocenzurează

În cultura instituţională şi administrativă românească în general funcţionarii nu fac lucrări nesolicitate. Plus că e şi riscant. Dacă e vorba despre campanii în presa internă se poate interpreta politic, şi niciun subaltern nu riscă să se prezinte cu aşa ceva înaintea şefului direct, şi cu atât mai puţin înaintea conducătorului instituţiei, fie că acesta este ministru sau director.

Uneori poate fi riscant şi în cazul presei străine. Presa străină a făcut obiectul controverselor în România, de exemplu în perioada referendumului constituţional pentru demiterea preşedintelui României din 29 iulie 2012. O tabără susţinea că presa străină nu face altceva decât să denunţe o lovitură de stat din România, pe când tabăra opusă susţinea cu aceeaşi tărie că este vorba despre articole inspirate din ţară şi promovate în presa străină inclusiv prin intermediul instituţiilor statului român. Ce slujbaş al statului ar fi avut atunci curajul să-şi dea cu părerea, într-un sens sau altul, şi încă într-un document scris şi înaintat conducerii instituţiei?

Mai pot exista şi alte situaţii de autocenzură în cazul presei străine. Să zicem că cinvea din Centrala MAE  detectează elementele unei campanii antiromâneşti din presa unui anumit stat. Dar în statul respectiv  ambasador al României poate fi o stea a diplomaţiei româneşti, un stâlp al MAE, sau un amic al ministrului. Cine din Centrală ar avea curaj să sesizeze aspecte din spaţiul respectiv pe care Ambasada României nu le-a sesizat şi nu a informat Centrala? Cine să îşi facă singur de lucru şi să sugereze că ambasada respectivă ignoră asemenea aspecte?

Să luăm de exemplu pericolul rus, care fără îndoială că există, şi se află lângă noi. Doar că în această campanie electorală cineva doreşte – fără prea mult succes după părerea mea – să-l transforme în temă de campanie. Aşadar, un analist ar putea aprecia că, dacă se poziţionează într-un fel sau altul în această problemă, riscă să fie identificat cu unul dintre concurenţii electorali. Aşa că mai bine se abţine să-şi dea cu părerea despre pericolul rus, cel puţin până la alegeri.

România este vulnerabilă în faţa războaielor informaţionale

În ultimele decenii, încă dinainte de 1989 şi până în prezent, România nu a reuşit să contracareze niciunul dintre războaiele informaţionale derulate împotriva sa, cu câteva excepţii, printre care menţionez scandalul cărnii de cal exportate de România din 2013, când comunicarea publică a instituţiilor româneşti a fost combinată cu acţiunea hotărâtă a autorităţilor competente, printre care ANSVSA. Unul dintre motivele vulnerabilităţii României faţă de războaiele informaţionale este incompetenţa şi lipsa de discernământ a presei româneşti, care se face ecoul şi amplificatorul campaniilor îndreptate împotriva României. Nimeni nici nu mai are timp şi nici interesul să verifice o ştire. E mai simplu să traduci fără să verifici din presa străină şi apoi să te scuzi pueril că „ai citat o sursă credibilă”. Mai este şi provincialismul, care se manifestă prin tendinţa de a prelua orice ştire despre România, şi cu cât este mai negativă această ştire, cu atât mai bine. Tot provincialism înseamnă şi credinţa oarbă a ziariştilor, analiştilor, politicienilor români în infailibilitatea presei occidentale. Îmi amintesc perfect modul oribil în care presa românească a aderat la campania declanşată de statul italian împotriva României sub pretextul uciderii de către cetăţeanul român Romulus Mailat a italiencei Giovanna Reggiani, în octombrie 2007. Atunci, având sprijinul redacţiei ziarului „Ziua”, am dus o adevărată cruciadă pentru stabilirea adevărului. Câteva luni mai târziu, sociologul Marzio Barbagli de la Universitatea Bologna mi-a dat dreptate în volumul său „Immigrazione e criminalita in Italia”. Profesorul italian a declarat la lansarea acestei cărţi că afacerea Mailat a avut în spate elemente extremiste din serviciile secrete italiene, iar premierul de atunci, Romano Prodi, l-a rugat să nu facă publice asemenea aspecte.

Aşadar, orice preocupări în direcţia analizei din surse deschise, cu scopul prevenirii şi combaterii manifestărilor de război informaţional sunt binevenite, fie la nivelul think tankurilor, fie al instituţiilor statului.