Ioana Constantin Bercean*

Context

La sfârșitul anilor 1970, Statele Unite ale Americii și Republica Populară Chineză au stabilit relații diplomatice formale, iar China, sub conducerea lui Deng Xiaoping, a adoptat o agendă de „reformă și deschidere către lumea exterioară”. Pe parcursul celor patru decenii care au urmat și în ciuda unor eșecuri ocazionale, relația bilaterală a avut o evoluție pozitivă. Angajamentul constructiv a caracterizat politica din anii 1970 a Washingtonului privind China, cunoscută fiind și implicarea lui Henry Kissinger în această strategie. La rândul lui, Beijingul a adoptat o politică de integrare în sistemul internațional bipolar post-Al Doilea Război Mondial și, mai târziu în epoca de după Războiul Rece, dominată de SUA. Însă la începutul secolului 21, relația sino-americană a început să se deterioreze, iar până la sfârșitul anilor 2010, luase o întorsătură negativă, aproape dramatică. Beijingul a devenit mai hotărât în ​​a respinge ceea ce catalogase de multă vreme drept eforturi pernicioase ale SUA de a limita ascensiunea Chinei sau de a-și modela ordinea internă. Sub Xi Jinping China a devenit, de asemenea, mai asertivă în încercarea de a influența instituțiile internaționale, însă fără a contesta, la acea vreme, status quo-ul sistemului internațional. Chiar Kissinger susținuse adesea că China abordează relațiile externe dintr-o perspectivă pe termen lung, în timp ce țările occidentale sunt tactice, concentrându-se pe câștigul pe termen scurt. China joacă wei qi (mai bine cunoscut sub numele de go), unde scopul este să-ți încercuiești cu răbdare adversarul, în timp ce restul lumii joacă șah, căutând o victorie mai rapidă decisivă însă rezultatele sunt uneori imprevizibile.

Președintele american Donald Trump prezentând Ordinul executiv de retragere a SUA din Parteneriatul Trans-Pacific, Sursă: South China Morning Post.

            Strategiile administrațiilor americane de la Richard Nixon la Ronald Reagan privind China au fost determinate în mare măsură de geopolitica antisovietică a Războiului Rece. Dar după ce comunismul european s-a prăbușit, SUA s-au regăsit în postura de superputere unică, iar dispariția unui pilon de bază al politicii externe americane (competița strategică cu fosta URSS), a determinat o reconceptualizare a abordării strategiei Washingtonului privind China. Chiar dacă în primii ani de după Războiul Rece termenii de „angajament” (administrația George H.W. Bush, 1989-1993) și de „politică de implicare” (administrația Bill Clinton, 1993-2001) au mai fost folosiți, pe măsura ce emergența Chinei a început să creeze anxietăți în SUA, strategia americană s-a reconfigurat în jurul pivotului asiatic promovat de administrația Obama – continuat de administrația Biden – care inițial s-a concentrat pe inițiativele militare ca mijloc de a concura mai eficient cu China pentru influența regională din Asia-Pacific. Însă retragerea formală a a SUA din acordul comercial cu țările din zona Pacificului (Parteneriatul Trans-Pacific), în timpul administrației Trump, a creat un vid politic și economic în Asia pe care China a fost mai mult decât dornică să îl umple.

            În țesătura de relații care s-a construit între SUA și China în secolul 21, în special după 2013, nicio problemă nu pare să aibă o importanță mai mare sau să fi generat atât de multe fricțiuni într-un interval de timp atât de scurt, precum securitatea cibernetică. Cu doar o generație în urmă, spațiul cibernetic nu exista dincolo de legăturile în curs de dezvoltare dintre un număr limitat de rețele de calculatoare ale laboratoarelor universitare. Astăzi, centralitatea spațiului cibernetic în întregul model global de viață este aproape imposibil de înțeles. Domenii care variază de la comerț și comunicații până la infrastructura critică care alimentează și protejează civilizația modernă, depind toate de funcționarea sigură și securizată a acestei rețele globale de circuite iar preocupările legate de domeniul cibernetic s-au mutat rapid în prim-planul relațiilor dintre SUA și China, dovedindu-se cel puțin la fel de provocator precum preocupările tradiționale – comerțul, drepturile omului, disputele teritoriale, Marea Chinei de Sud, competiția nucleară – care au dominat multă vreme agenda SUA-China. Beneficiile aduse de tehnologia informației și rolul său important în dezvoltarea viitoare a societății, o fac un element de bază al puterii naționale a unei țări și un element-cheie al competitivității strategice naționale. Controlul și utilizarea resurselor informaționale a devenit un mijloc important pentru o țară de a participa și de a influența arena internațională.

            În 2001, James Adams, co-fondator al firmei de securitate cibernetică iDefense, a avertizat că spațiul cibernetic este „noul câmp de luptă internațional” unde chiar și viitoarele campanii militare vor putea fi câștigate sau pierdute; în 2012, fostul secretar american al apărării, Leon Panetta, a emis un avertisment dur cu privire la pericolele unui „Cyber-Pearl Harbor” – un atac digital care ar provoca moarte și distrugere în lumea reală. În perioada imediat următoare, amenințarea lui Panetta a fost considerată exagerată dar zece ani mai târziu, guvernele, întreprinderile și cetățenii deopotrivă se confruntă cu amenințări cibernetice omniprezente, care ar fi fost greu de imaginat în 2012, adăugând straturi de risc și complexitate problemelor deja complicate de securitate, politică și guvernare.

Secretarul Apărării, Leon Panetta, avertizând în 2012 că un atac cibernetic asupra infrastructurii critice ar putea avea consecințe catastrofale care rivalizează cu Pearl Harbor. Sursă: Fifth Domain.

Doar trei ani mai târziu, în 2015, James Clapper, pe atunci directorul serviciilor de informații naționale, a declarat că Statele Unite trebuie să se pregătească pentru un „Armaghedon cibernetic”, admițând totuși că momentan probabilitatea unui atac catastrofal din partea unui actor este îndepărtată. Ca răspuns în fața unei astfel de amenințări, oficialii americani au susținut că spațiul cibernetic ar trebui înțeles ca un „domeniu” de conflict, cu „teritorii-cheie” pe care Statele Unite ar trebui să le controleze și să le apere. Însă, în încercarea de a analogiza amenințarea cibernetică cu lumea războiului fizic, factorii de decizie politică au ratat pericolul mult mai insidios pe care îl reprezintă operațiunile cibernetice: erodarea încrederii pe care oamenii o au în piețe, guverne și chiar în puterea unui stat național.

            Dinamica relațiilor dintre SUA și China în era cibernetică

            Washingtonul se află în mijlocul celei mai importante regândiri a politicii sale globale post-Război Rece iar pe măsură ce competiția dintre SUA și China se intensifică, un număr de factori de decizie politică externă și de analiști revin frecvent la aceleași întrebări: „despre ce este vorba în această competiție” și ce urmează? Pentru prima întrebare cel mai la îndemână răspuns ar fi acela că rivalitatea SUA-China este în primul rând despre stabilirea hegemonului regional și global și noua ordine internațională configurată de învingătorul unic. În această paradigmă ar fi vorba de un joc cu sumă zero, dar este greu de crezut că Washingtonul sau Beijingul s-ar putea acomoda unui asemenea deznodământ. În ceea ce privește a doua întrebare, câteva lămuriri vin din partea politologului american Joseph Nye, care a subliniat că „așa cum dominația nucleară a fost cheia coaliției din vechea eră, dominația informațională va fi cheia în era informațională” și a profesorului chinez Yan Xuetong, care formulează un răspuns similar: “problemele cibernetice le vor înlocui pe cele ale armelor nucleare, devenind nucleul competiției dintre China și SUA. Armele nucleare sunt relevante doar pentru competiția militară, în timp ce problemele cibernetice se referă atât la domenii militare, cât și civile,” cum ar fi rețelele naționale de energie, electricitate, apă sau companiile private. De câțiva ani estimările agențiilor de informații americane consideră Rusia și China ca fiind cei mai redutabili adversari ai Americii în domeniul ciberetic. China este considerată adversarul principal nu atât pentru sofisticarea sa, ci pur și simplu pentru că hackerii săi sunt foarte eficienți în furtul secretelor militare și civile americane. Fostul director al Agenției Naționale de Securitate (NSA), Keith Alexander, a numit faimosul spionaj cibernetic chinez „cel mai mare transfer de avere din istorie”. Chinezii au piratat fiecare bucată de proprietate intelectuală americană care suscita interes și au înmânat-o întreprinderilor lor de stat pentru a o imita: de la planurile celui mai recent bombardier invizibil până la formula pentru Coca-Cola, sau de la designul avionului de luptă F-35 la codul Google, rețeaua inteligentă a SUA și formula vopselei Benjamin Moore (N. Perlroth, This is How They Tell Me the World Ends, 2020). Hackerii chinezi au deturnat în ultimul deceniu proprietate intelectuală americană al cărei echivalent fizic ar putea fi calculat în câteva nave de marfă, pentru ca ulterior întreprinderile de stat din China să o poată folosi ilegal.

            Un alt incident de securitate cibernetică a fost cauzat de mica armată a hackerilor chinezi cunoscută sub numele de “Deep Panda,” care, conform informațiilor oferite de cercetătorii de la firma de securitate cibernetică CrowdStrike, au penetrat sistemele aparținând diferitelor think tank-uri americane și britanice care analizau situația din Irak, iar o explicație a interesului crescut al Beijingului față de evoluția evenimentelor din Orientul Mijlociu ar putea fi faptul că Irakul este unul dintre principalii producători de petrol, a cincea cea mai mare sursă de țiței pentru China, în timp ce aceasta este cel mai mare investitor străin în infrastructura petrolieră a Irakului.

Civili chinezi puși sub acuzare de guvernul SUA pentru activități ilicite în spațiul cibernetic american. Sursă: BBC.

Însă cel mai grav atac cibernetic al Chinei asupra SUA a avut loc în 2015, la o scară pe care guvernul american nu o mai întâlnise niciodată, asupra Biroului de Management al Personalului (OPM). Atacul a dus la furtul celor mai sensibile date imaginabile al unui număr de 14 milioane de americani care au avut vreodată o autorizație de securitate sau au fost angajați în vreo instituție de stat.

            Represaliile americane au venit în primul rând sub forma îngrădirii firmei chineze Huawei, cel mai mare producător de echipamente de telecomunicații din lume. Ani de zile, oficialii americani au ținut departe Huawei de relațiile comerciale americane. Mai recent, SUA s-au angajat într-o cruciadă de exercitare a unor presiuni asupra aliaților săi să interzică echipamentele Huawei din noile rețele wireless 5G de mare viteză, invocând legături suspectate între companie și Partidul Comunist din China. Administrația Trump a ajuns până la a amenința că va bloca schimbul de informații dacă aliații vor merge mai departe cu Huawei, în timp ce NSA își făcuse, cu ani în urmă, drum cu forța în sediul Huawei din Shenzhen, accesându-i codul sursă și plantându-și propriile backdoors (metodă de obținere neautorizată a accesului, de la distanță, într-un echipament electronic) în routerele, comutatoarele și smartphone-urile companiei.

            După regulile spionajului, toate aceste acțiuni păreau a fi acceptabile. America spionează, China spionează, Rusia spionează. În plus, având în vedere actualul discurs confuz despre competiția strategică globală, există o tentație de înțeles în încercarea de a reveni la singura competiție internațională de mare anvergură pe care americanii și-ar putea-o imagina că ar da sens celei actuale: Războiul Rece, analogia având un caracter intuitiv. La fel ca Uniunea Sovietică, China este un concurent de dimensiune continentală, cu un sistem politic represiv și ambiții mari. Provocarea pe care o reprezintă este globală și de durată, iar pentru a face față acestei provocări va fi nevoie de genul de mobilizare internă pe care SUA l-au urmărit încă din anii 1950 până la finalul anilor 1980. Însă analogia nu se potrivește nici paradigmei secolului 21, nici competiției dintre Washington și Beijing. China de astăzi este un concurent egal care este mai intimidant din punct de vedere economic, mai sofisticat din punct de vedere diplomatic și mai flexibil din punct de vedere ideologic decât a fost vreodată URSS. În plus, spre deosebire de Uniunea Sovietică, China este profund integrată în lume și împletită cu economia americană. Războiul Rece a fost cu adevărat o luptă existențială iar strategia de izolare a SUA a fost construită pe predicția că URSS se va prăbuși într-o zi sub propria greutate deoarece avea în ADN-ul ei „semințele propriei decăderi”, după cum inspirat a afirmat diplomatul american George Kennan. Însă o astfel de predicție nu mai este valabilă azi, deoarece în cazul Chinei o politică de îngrădire ar trebui să plece de la premisa că statul chinez se va prăbuși sub greutatea propriei incapacități de a-și susține strategiile; însă în ciuda numeroaselor provocări demografice, economice și de mediu ale Chinei, Partidul Comunist Chinez a demonstrat, cel puțin până acum, o capacitate remarcabilă de a se adapta circumstanțelor, adesea în mod brutal.

            Analogia cu Războiul Rece este exagerată momentan, la fel cum este și amenințarea existențială reprezentată de China sau ignorarea punctelor forte pe care Beijingul le aduce în competiția pe termen lung cu SUA. Deși riscul de conflict în punctele fierbinți din Asia este grav, nu este în niciun caz la fel de mare și nici amenințarea escaladării nucleare nu pare a fi iminentă, precum a fost în Europa în timpul Războiului Rece. Tipul de politică dusă până pe marginea prăpastiei, precum au fost crizele Berlinului sau cea a rachetelor din Cuba, nu au niciun corolar în relațiile dintre SUA și China. Mai mult, competiția dintre SUA și China nu a generat războaie prin proxy și nici nu a creat blocuri de state rivale, cu politici definitive care să își înghețe definitiv relațiile cu o putere sau alta, pur și simplu pe baza aliniamentului la o ideologie sau alta.

            Spre deosebire de URSS, care și-a concentrat resursele pe puterea militară, China vede geoeconomia ca principală arena a concurenței și a pus în aplicare o serie de bariere formale și informale în calea piețelor sale și a exploatat deschiderea americană. Pentru a contrabalansa această strategie, SUA vor trebuie să ia în considerare o lecție importantă a Războiului Rece: aceea că unul dintre cele mai mari avantaje în competiția cu China poate veni din menținerea alianțelor și respectarea acordurilor cu partenerii strategici. Deși o mare parte a discuțiilor despre competiția dintre SUA și China se concentrează pe dimensiunea sa bilaterală, Washingtonul va trebui, în cele din urmă, să-și integreze strategia Chinei într-o rețea densă de relații și instituții atât cu statele occidentale cât și cu cele din Asia.

            Diplomația cibernetică – un domeniu necesar al secolului 21

            În 25 septembrie 2015, fostul președinte american Barack Obama și președintele Chinei, Xi Jinping, au ajuns la o înțelegere comună, prin care se angajau ca nici Statele Unite, nici China nu se vor mai implica în furtul finanțat de stat al proprietății intelectuale sau în penetrarea rețelelor instituțiilor de stat. De asemenea, cei doi oficiali au fost de acord să căute noi „reguli internaționale de parcurs pentru o conduită adecvată în spațiul cibernetic”. Aproape imediat, furtul cibernetic chinez care devastase afacerile americane în deceniul precedent a scăzut. Firmele de securitate au raportat o scădere de 90% a atacurilor cibernetice industriale din China. Timp de optsprezece luni, primul acord de control al armelor cibernetice din lume părea să funcționeze. Doi ani mai târziu, imediat ce administrația Trump a declarat război comercial Chinei și a mărit tarifele, atacurile cibernetice au revenit, mult mai invizibile și mai sofisticate. ((N. Perlroth, This is How They Tell Me the World Ends, 2020).

Președintele Obama alături de președintele chinez Xi Jinping anunțând agrearea  U.S.–‘China Cyber Agreement’, într-o conferință de presă comună la Casa Albă. Sursă: U. S. News.

            Acest eșec inițial a demonstrat că domeniul cibernetic nu este modelat după un tipar binar între război și pace, între un da și un nu sau între o strategie economică a unei administrații și o alta a următoarei, ci are mai degrabă un spectru larg, modelat între acești poli, iar majoritatea atacurilor sau a acordurilor cibernetice aparțin unui domeniu încă puțin explorat din punct de vedere diplomatic. Factorii politici au greșit tratând amenințările cibernetice ca fiind fundamental diferite de alte amenințări de securitate. Astfel, după cum sublinia și Nye, ar fi o greșeală să renunțăm la construirea unui sistem de norme care să îmblânzească anarhia cibernetică: „Deși tehnologia cibernetică prezintă provocări unice, normele internaționale care să guverneze utilizarea sa par să se dezvolte în mod obișnuit: încet, dar constant, de-a lungul deceniilor.”

            Astfel, având în vedere că spațiul cibernetic nu este un tărâm izolat, de sine stătător ci mai degrabă o extindere a câmpului de luptă geopolitic mai larg, are nevoie de soluții geopolitice și diplomatice comprehensive. Mai mult, având în vedere că problemele legate de securitatea cibernetică se întind – chiar dacă la o scară mai redusă – de la București la Washington, sau de la Moscova la Canberra, ar fi important de considerat includerea unui concept de diplomație cibernetică în acordurile multilaterale și, de ce nu chiar în conceptul strategic al NATO. O astfel de abordare ar avea potențialul de a oferi o modalitate utilă de a dezvolta strategii cu scopul de a stabili, în cele din urmă, norme globale de implemetare a unor mecanisme care să stabilească o activitate etică în spațiul cibernetic. În caz contrar, cele două mari puteri dominante din punct de vedere tehnologic, vor ajunge la un punct de inflexiune în care își vor stabili singure normele și nivelul de acomodare reciprocă, existând riscul pentru restul statelor de a se vedea în fața unui fapt împlinit, poate nu de fiecare dată conform așteptărilor acestora. Așadar, dacă SUA și China se îndreaptă spre un nou Război Rece, cu caracteristici ale unui secolul tehnologic, ar fi în interesul aliaților ca Washingtonul și Beijingul să învețe din lecțiile Războiului Rece original și nu să își creeze strategii în logica acestuia. Dacă pe termen lung cele două state vor intra în logica multilateralismului și a diplomației, sau își vor urma exclusiv propriile interese, construindu-și strategiile după regula celor trei S (state, survival, self-help / stat, supraviețuire, autosuficiență) rămâne o întrebare deschisă și foarte importantă pentru evoluția ulterioară a sistemului internațional.

*Ioana Constantin-Bercean este cercetător în cadrul Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale al Academiei Române (ISPRI) și membru în Consiliul de Experți LARICS.