Autor: Dan Dungaciu

În discursul său din 27 septembrie 2017, președintele francez Macron, bunul populist al Europei care a spulberat clasa politică în numele unui proiect național (pentru francezi) și european (pentru restul), a dat direcția unei „Europe suverane”, pe cinci componente:

1. O Europă care garantează securitatea pe toate dimensiunile ei;

2. O Europă care să răspundă provocării migrației;

3. O Europă îndreptată spre Africa și Marea Mediterană;

4. O Europă bazată pe un model de dezvoltare durabilă;

5. O Europă a inovării și a reglementărilor adaptate la lumea digitală.

Dincolo de faptul că est-europenii au suspinat melancolici când au citit dimensiunea a treia a „Europei suverane” (despre ei și vecinătatea lor nu se spune nimic), ne interesează aici prima dimensiune, cea securitară – „avem nevoie de o Europă care să garanteze fiecare aspect al securității” – care a forjat conceptul atât de cocoșesc al „suveranității strategice”.

Iată cum a delimitat președintele francez aspectele securității continentului:

În domeniul apărării, Europa trebuie să stabilească o forță comună de intervenție, un buget comun pentru apărare și o doctrină comună pentru acțiune. Trebuie să încurajăm punerea în aplicare a Fondului european de apărare și a Cooperării structurate permanente cât mai repede posibil, pentru a le completa cu o inițiativă de intervenție europeană care să ne permită să ne integrăm mai bine forțele armate în fiecare etapă.

În lupta împotriva terorismului, Europa trebuie să asigure legături mai strânse între serviciile noastre de informații prin crearea unei Academii europene de informații.

Fiecare aspect al securității trebuie asigurat în mod colectiv: Europa are nevoie de o forță comună de protecție civilă.

Esențial este aici contextul. Cea mai mare greșeală este să considerăm proiectul strict economic, comercial, după care autonomizarea strategică ar fi (doar) o tentativă franceză de a-și relansa industria de apărare în detrimentul americanilor. Nu, nu e asta, e mai mult decât atât (chiar dacă aspectul, firește, nu este deloc de neglijat) . De fapt, este un proiect pur politic (cu incidențe economice evidente), care vrea, pe modelul fondator al Comunității cărbunelui și oțelului, să re-fondeze Europa plecând de la cea mai gravă problemă, resimțită acut de europeni după „furtuna perfectă” din 2015, respectiv problematica de securitate. Europenii nu se mai simțeau în siguranță după Coctailul Molotov al crizei economice, presiunii migranților și amenințărilor teroriste. Într-o tentativă politică de a „pozitiva negativitatea”, europenii s-au gândit că ar putea începe tocmai de la această nevoie acută de securitate a cetățenilor pentru a redesena prezentul și viitorul continentului.

Aici e nodul poveștii.

Plecând de la fricile europenilor, atât interne cât și externe, Europa vrea, după 2015, să se reconfigureze, iar „unitatea europeană”, cea jinduită dar neatinsă de Jean Monnet, să devină cel mai consistent răspuns la aceste temeri exprimate plenar. Pivotând din nou în jurul „motorului franco-german”, Europa propusă de președintele Macron pune laolaltă puterea politică a Germaniei („cărbunele”) și armata franceză și industria de apărare („oțelul”) pentru a reporni motorul european spre o suveranitate visată și vizată de părinții fondatori ai Europei.

De aici, ca o consecință logică, ideea de „suveranitate strategică”.

Ai grijă ce îți dorești, însă! Căci tot ce se petrece acum în jurul Europei este, pe de-o parte, ideal pentru a servi proiectul președintelui francez: America dă senzația unei decuplări de Europa, Turcia joacă singură și intempestiv, Rusia umblă iarăși, se pare, la dulăpiorul cu otrăvuri, crizele din vecinătate sau conflictele înghețate sunt vii și manifeste, oamenii ies în stradă și protestează – de la Marea Mediterană la Marea Neagră se desenează un cordon de insecuritate acută. Ce poate fi mai ispititor decât să te arunci în aceste crize în calitate de „suveran strategic”? Să le amintim rapid, și nu pe toate: Libia, disputa Turcia-Grecia din Marea Egee (Mediterana de Est), Formatul Normandia (Ucraina) și criza din Donbas, Belarus, conflictul dintre Armenia și Azerbaidjan.

Pe de altă parte, riscurile sunt enorme. Franța, promotorul acestei idei, este implicată, practic, în toate, fie direct, fie indirect. În Libia, interesele Franței sunt enorme și nu țin doar de viitorul Libiei, cât de Nordul Africii și Orientul Mijlociu. În Ucraina, Franța este membru în Formatul Normandia, cel însărcinat cu identificarea unei soluții în conflictul din Donbas.

În ceea ce privește disputa dintre Armenia și Azerbaidjan, Parisul este copreședinte al Grupului de la Minsk din cadrul OSCE. Iar în Mediterana de Est, Franța – putere din Vestul Mediteranei –, și-a găsit o nouă vocație prin disputa contondentă, deocamdată la nivelul vorbelor, pe care o are cu Turcia.

Un spectacol total! Ceea ce avem de urmărit de acum înainte nu este doar evoluția fiecărui caz în parte, interesantă, în sine, oricare dintre ele, ci ansamblul integral. Căci, prin viziunea exprimată în 2017 și introdusă, ulterior, într-o serie de documente europene, Parisul – care acum nu mai e doar Paris! – a ridicat enorm ștacheta. În consecință, nu își joacă acum doar propriul prestigiu, ci prestigiul întregii Europe în drumul ei sinuos spre „autonomia strategică”, exprimată, emfatic și vizionar, în limba franceză.

Avem de-a face acum cu o Europă, „suverană strategic”, care, iată, își asumă crizele din imediata ei vecinătate. Cu ce rezultat?

Aceasta este miza, până la urmă, a dosarelor înfierbântate – unele până la incandescență – din jurul Uniunii Europene.

De urmărit.

Sursa: PS News