Sursa: Japantimes.
În contextul problemelor generate de importul de cereale ucrainene pentru România, Polonia, Slovacia, Ungaria și Bulgaria, strategia de acum a reprezentanților României și ai Kievului pare trasă la indigo după strategia cu adâncirea Canalului Bâstroe din primăvară – după ce o mare parte dintre politicienii români și entități mass media s-au prefăcut că de fapt nu există nicio adâncire, ulterior reprezentanții României s-au prefăcut că vor face ceva în legătură cu aceasta, că vor lua atitudine și vor măsura Canalul Bâstroe și Brațul Chilia. În cele din urmă, parcă într-o piesă de teatru de comedie, măsurătorile au fost făcute chiar de ucraineni și ni s-a promis că rezultatele „analizei” vor fi făcute publice undeva prin aprilie. Rezultatele oficiale nu au fost făcute publice nici acum, canalul fusese adâncit de la 3,5 m la peste 6 m încă de atunci, iar acum se pare că s-a adâncit deja sau este în curs de adâncire la peste 7 m.
Ca o paranteză, aici nici nu mai este vorba doar dacă aceasta afectează Delta sau nu, dacă afectează interesele strategice ale României sau nu, dacă era necesar sau nu (în acest context al războiului, dacă este doar ceva temporar, suntem siguri că era necesar), ci aici este vorba poate cel mai mult despre lipsa totală de respect și reciprocitate față de români și de interesele României din partea autorităților de la Kiev și a reprezentanților României.
Revenind, pe exact aceeași rețetă, astăzi, reprezentanții României susțin că vor face ceva pentru interesele României, pentru agricultori, par că interzic pentru 30 de zile importurile de cereale din Ucraina până la stabilirea unor „condiții” (deși cerealele ucrainene continuau să se importe chiar și în timpul interdicției), de la cel mai înalt nivel suntem asigurați cu bucurie că Ucraina arată „deschidere”, iar noi stabilim energic „condiții”, „autorizări”, pentru ca peste 30 de zile, cu batista pe țambal, cel mai probabil să se dea drumul fără probleme la aceste importuri, cu niște condiții puse de formă, pentru opinia publică, pe care nu le va respecta nimeni. Mai ales ținând cont de faptul că interesele sunt foarte mari și România importase cele mai multe grâne ucrainene înainte de interdicția de import care a expirat pe 15 septembrie. Adevărata anvergură a problemei, adevăratele concesii aparent inepuizabile din partea reprezentanților României, adevăratele înțelegeri între Kiev și reprezentanții de la București și adevăratul impact asupra intereselor cetățenilor români și societății românești nu le vom afla niciodată în mod limpede, la fel ca adâncimea apei care circulă pe Canalul Bâstroe.
Așadar, după cum anunțam de acum câteva săptămâni într-o analiză precedentă, din păcate reprezentanții României par că au ratat încă o șansă de a arăta că luptă într-adevăr pentru interesele societății românești, ale producătorilor români, nu pentru alte interese. Cel puțin în această privință sunt consecvenți.
Lipsa de reciprocitate față de România
Trebuie să înțelegem că aici nu este vorba neapărat despre adâncirea Canalului Bâstroe doar per se, nu este vorba despre importul cerealelor ucrainene per se, ci aici este vorba poate cel mai mult despre o lipsă totală de reciprocitate în privința concesiilor făcute de fiecare parte și a întâmpinării intereselor și preocupărilor reciproce. În timp ce România face totul pentru a veni în întâmpinarea intereselor ucrainene, România face toate concesiile, Kievul nu doar că nu face niciuna, dar mai și interzice studiul limbii române pentru românii din Ucraina în câțiva ani. Arestează, persecută și intimidează membrii comunității românești din Ucraina. Continuă să implementeze și să predea în școli așa-zisa „limbă moldovenească”, la inventarea căreia a contribuit din plin în anii 1920 și pe care nu o mai recunoaște nici măcar Republica Moldova. Ucraina știe aceste preocupări și interese legitime ale României (așa cum le-a numit chiar prin-ministrul României), dar le ignoră în mod desăvârșit, nu le acordă nici cea mai mică atenție.
Exact așa a făcut prim-ministrul Ucrainei la București, de curând, când, deși omologul său român semnalizase câteva teme de interes pentru România („așteptările și preocupările legitime ale producătorilor și fermierilor români”, drepturile minorității românești din Ucraina și problema așa-zisei „limbi moldovenești”), prim-ministrul Ucrainei le-a ignorat întru totul. Despre această lipsă de reciprocitate este vorba.
Ultimul episod din această politică ipocrită și lipsită de reciprocitate din partea Ucrainei s-a petrecut joi, 21 septembrie, când au fost adoptate cu multă publicitate în Ucraina anumite amendamente controversatei legi a minorităților naționale. Și în presa românească a apărut știrea că Ucraina ar fi făcut aceste modificări conform unor recomandări ale Comisiei de la Veneția. Noi nu știm ce au discutat cei din Comisia de la Veneția cu guvernul ucrainean, dar observăm că, pe lângă faptul că Legea învățământului adoptată de Zelenski și Rada Ucrainei rămâne neschimbată, iar dispariția învățământului în limba română se urmărește asiduu în continuare, iată ce cred românii din Ucraina despre aceste amendamente de săptămâna trecută: „Ceea ce a votat Rada Supremă a Ucrainei – amendamentele la Legea pentru minoritățile naționale – este o batjocură la adresa românilor din Ucraina”. Cât se poate de explicit. Articolul continuă cu detalii aici. Cităm din același articol: „adresările noastre, analizele pertinente ce au fost înmânate acestor înalți demnitari, lipsiți de responsabilitate și respect față de cerințele reprezentanților românilor din Ucraina. Lipsa de respect față de doleanțele românilor au manifestat-o de nenumărate ori și reprezentanții Departamentului pentru învățământ de la Administrația Regională din Cernăuți.” Aceeași lipsă de respect pe care o notăm și noi în această analiză și în altele precedente.
Mai departe se spune explicit în articol și ceea ce mass media din România nu vrea să știe: „Cele trei regiuni cu populaţie românească (români şi moldoveni) autohtonă Cernăuţi, Transcarpatia şi Odesa (r. Ismail) sunt astăzi un adevărat laborator de deznaţionalizare treptată”. Iată ce spun chiar românii din Ucraina despre situația lor, în timp ce în mod incredibil entități mass media și „analiști” din România încearcă din greu să ne convingă de faptul că ar curge lapte și miere în Ucraina pentru români. Este imposibil de înțeles.
Este ironic să aduci amendamente la o lege a minorităților pentru minorități care nu vor mai exista dacă nu schimbi legea învățământului. Și arată de fapt lipsa de bună-credință și încercarea de a face orice pentru a evita să faci de fapt ceea ce trebuie.
Iar societatea românească s-a săturat de promisiunile ipocrite de la Kiev și de mimarea urmăririi interesului național de la București. Faptul că societatea românească și-a pierdut încrederea și faptul că s-a săturat de această lipsă consecventă de urmărire a intereselor ei, deși sunt semnalizate de multă lume ca îngrijorătoare, sunt denaturate cu accente de panică teatrală uneori drept „creștere a extremismului” (este extremism că ceri respectarea drepturilor unei minorități?) și „creștere a naționalismului” (de parcă naționalismul moderat ar fi un lucru rău, de parcă ucrainenii care luptă acum împotriva Rusiei nu sunt naționaliști și de parcă politicile Franței, Germaniei sau ale SUA nu ar fi fost mereu și nu ar fi și acum naționaliste?). Cauza lor reală nu este în mod corect explicată de nimeni. Pentru că dacă ar fi, atunci ar trebui să spună lucrurilor pe nume.
Până la urmă, toate aceste lucruri pe care le dorește Ucraina, în afară de cele de la sine înțelese (ca tranzitul cerealelor, pe lângă tranzitul și ajutorul umanitar, cu armament, supraveghere, intelligence etc.), ca de exemplu adâncirea Canalului Bâstroe, acordul tacit al României pentru anumite operațiuni pe Chilia, un anumit grad de importuri de cereale ucrainene, plus altele, dacă ar fi temporare și sub anumite condiții reale, nu doar de formă, suntem siguri că s-ar putea face și poate ar fi de înțeles. Dar nu așa. Nu în lipsă totală de reciprocitate. Lipsa de transparență și de respect pentru publicul român, atât din partea Kievului, cât și din partea Bucureștiului, trebuie să înțelegem că nu au cum să treacă nesancționate la nesfârșit.
Dacă în acest context al războiului fără îndoială că multe dintre solicitările Ucrainei (nu toate) au un sens și merită rezolvate, pe de altă parte multe dintre comportamentele și atitudinile de la Kiev nu au niciun sens și nicio scuză. Și nu se poate colabora așa, pentru că aceasta nu este colaborare, când doar cineva face concesii, iar celălalt doar pretinde mai mult în mod agresiv și nu oferă nimic din ceea ce contează pentru ceilalți.
Atitudinea Ucrainei față de Polonia
Nimic nu iese mai mult în evidență în aceste zile decât contrastul dintre tot ajutorul oferit Ucrainei de către Polonia și faptul că Ucraina a început procedurile de dare în judecată a Poloniei la Organizația Mondială a Comerțului pentru că aceasta din urmă vrea să își protejeze proprii cetățeni, propriile lor interese, proprii fermieri. Pentru câteva tone de cereale, reprezentanții de la Kiev s-au întors împotriva Poloniei și au atacat imaginea ei publică chiar în adunarea Consiliului de Securitate al ONU. Pare ceva greu de imaginat. Polonia, pe unde curge una dintre cele două artere care țin Ucraina în viață, cealaltă arteră fiind România.
Și nu este prima dată când comportamentul Kievului chiar față de Polonia a ridicat mai multe sprâncene și semne de întrebare. Doar acum câteva săptămâni, Kievul a convocat vehement ambasadorul Poloniei în Ucraina pe tema unor declarații făcute în Polonia de către Marcin Przydacz, un secretar de stat de la Varșovia. Acesta declarase că „Este clar că nu putem face niciun pas înapoi sau în lateral în contextul politicii agricole și al protecției frontierelor poloneze împotriva inundațiilor de astfel de produse. Aici trebuie să fim fermi în interesul statului polonez. Iar Ucraina ar trebui să înceapă să aprecieze ceea ce face Polonia pentru asta, a subliniat Przydacz.” Oricărui om rezonabil care cunoaște realitățile acestui moment aceste declarații îi par cu totul rezonabile. Nu astfel au părut și Kievului, care a convocat pentru explicații ambasadorul polonez în Ucraina, un gest vehement și nepotrivit în acest context și jignitor în general în diplomație.
Această mișcare a generat pe bună dreptate multă frustrare la Varșovia, care a dat replica în același mod și prim-ministrul polonez a declarat că i se pare un gest cu totul necuvenit, care nu ar fi trebuit să se întâmple, mai ales în contextul în care ambasadorul certat acum de ucraineni fusese singurul care la începutul războiului rămăsese alături de ucraineni, un puternic gest de sacrificiu simbolic. Gest de sacrificiu care se pare că nu contează deloc pentru liderii de la Kiev.
Sursa: Twitter/X și traducerea Tvp World
Până și politicienii din opoziție de la Varșovia au declarat că gestul Kievului de a convoca ambasadorul polonez pentru a-i transmite nemulțumirile Ucrainei nu ar fi trebuit să aibă loc și a fost o greșeală, iar interesele țării lor, Polonia, este normal să fie pe primul loc. Ce diferență uriașă față de reacția unor oficiali din România în cazul adâncirii Canalului Bâstroe, când chiar președintele a admonestat public oficialii români care luaseră atitudine.
Vehemența și violența, nu mai vorbim despre ironia cu care liderii de la Kiev au dorit să își arate ulterior „mulțumirea” pentru ajutoarele partenerilor lor, atunci când au fost mustrați chiar din SUA și Marea Britanie pentru unele deraieri deloc plăcute în atitudini și declarații, au amintit de vehemența cu care URSS și Federația Rusă au susținut și susțin că au „eliberat” Europa de Est după Al Doilea Război Mondial. Și dacă nu eram de acord că „ne-au eliberat”, ne amenințau că ne mai „eliberează” o dată. Cam la fel cum au părut să arate unii lideri ucraineni că dacă nu au „mulțumit” cum ar fi fost normal, vor mai „mulțumi” ei încă o dată și vor convoca ambasadorii statelor respective la MAE de la Kiev, după cum a pățit chiar Polonia.
În replică la aceste atitudini consecvente din partea Ucrainei, Polonia a anunțat prin prim-ministrul ei că nu va mai trimite arme în Ucraina. Sigur, este foarte regretabil că s-a ajuns până aici, dar Kievul nu pare să înțeleagă altfel, iar Polonia face foarte bine ceea ce face. Este pe deplin împotriva imperialismului rusesc și ajută Ucraina cu tot ce s-a putut, dar și își apără proprii cetățeni și propriile interese în fața oricui.
În tot acest timp, când Polonia își susține în mod energic interesele propriilor cetățeni în fața oricui și își susține proprii diplomați, atitudinea reprezentanților României pare ireală. Se anunță cu aplomb de la cel mai înalt nivel „găsirea unei soluții” la exportul cerealelor din Ucraina în România (atenție, nu tranzitul, care este ceva normal și înseamnă altceva), se anunță în mod de-a dreptul halucinant ca o mare victorie „deschiderea” din partea Ucrainei (pe subiectul limbii române din Ucraina nu se găsește deschidere de 30 de ani), se anunță bombastic „condiționalități”, „autorizare” și „control” al importurilor de cereale ucrainene în România, în timp ce aceste importuri din Ucraina au continuat chiar și până acum, în plină perioadă de interdicție a importurilor.
Sursa: bzi
Inclusiv reprezentanți ai agricultorilor afirmă explicit că această „condiționare”, „limitare” proclamată acum de politicienii români a importurilor de grâne ucrainene este doar fantezie, este nerealistă. Așadar, dacă până acum, când importurile continuau fără probleme deși erau interzise, oare ce credem că va fi de acum înainte, când reprezentanții României acceptă aceste importuri de cereale ucrainene, dar ne-au asigurat de „deschiderea părții ucrainene”, de „condiționalități” și „autorizări” cu totul rizibile și iluzorii? Pare o realitate paralelă ceea ce este diseminat cu generozitate opiniei publice din România, atât de către unii politicieni, cât și de către unele entități mass media și „analiști” care teoretic ar trebui să dea dovadă de mai multă obiectivitate și urmărire a intereselor României.
Atitudinile de tipul „suzeranului” victimă-agresor
Și, în plus față de toate acestea, pentru România și pentru statele vecine Ucrainei mai este și teama, energic întreținută de aceste comportamente, declarații și atitudini de tip sovietic de la Kiev, că toate aceste aranjamente temporare se vor dovedi la un moment dat definitive sau că se vor cere și mai multe concesii din partea României, concesii nesfârșite. Pentru că așa opera Uniunea Sovietică, așa operează Federația Rusă și așa a operat mereu și Ucraina. De exemplu, așa-zisa „republică temporară” a Transnistriei este și creația Ucrainei, nu doar a Rusiei. „Deschiderea”, „înțelegerea” și „acordurile” semnate din partea URSS, a Imperiului Țarist, a Rusiei sau a Ucrainei au avut mereu o cu totul altă conotație și un deznodământ altfel decât ce scria în acte, mereu în defavoarea vecinilor lor.
Iar din păcate Ucraina pare să nu fi ieșit din aceeași paradigmă în care se adâncesc statele cu puternice moșteniri și viziuni imperialiste. Atunci când sunt în dificultate și existența le este amenințată, ele cheamă ajutor din postura (cât se poate de reală) de victimă. Însă din păcate de multe ori ele nu pot să își depășească nici propriile mentalități egoiste și cu accente de suzeran agresor și să înțeleagă și să ajute și pe alții aflați în aceeași postură de victimă. Există această dualitate de victimă-agresor pe care nu vor sau nu pot să și-o depășească. Ca să exemplificăm mai bine ce vrem să spunem, tot din fostul spațiu sovietic dăm alte trei exemple la fel de dramatice de imposibilitate de depășire a mentalității de agresor, chiar atunci când respectivii erau în calitate de victime:
1. Primul exemplu este al amiralului rus Aleksandr Kolceak. Viața sa, lupta sa probabil admirabilă în fruntea Armatelor Albe în războiul civil din Rusia anilor 1920 și sfârșitul său dramatic au născut legende, povești și filme. Fără îndoială că cei din Armatele Albe care luptau împotriva bolșevicilor, în ciuda a numeroase greșeli și a numeroase excese și din partea lor, erau de partea corectă a istoriei. Fără îndoială că aproape toți dintre ei au sfârșit ca victime, fără îndoială că mulți dintre ei au fost eroi, fără îndoială că Rusia pe care ei o apărau era o victimă a bolșevicilor comuniști în acei ani. Fără îndoială că aveau nevoie de ajutor și au primit foarte mult ajutor din partea comunității internaționale. Poate ar fi avut nevoie de mai mult ajutor, sunt unele discuții, dar ideea este că au fost legiuni întregi de voluntari străini care au luptat alături de Kolceak, alături de Armatele Albe.
Așa cum au fost cele trei batalioane de voluntari români reuniți în Legiunea Voluntarilor din Transilvania și Bucovina, care au băgat spaima în bolșevici luptând în Siberia, câștigând-și supranumele de „Dikaia Divizia” (Divizia sălbatică) din partea acestora pentru vitejia lor. Existau așadar batalioane de români care luptau și își dădeau viața pentru lupta dreaptă a Armatelor Albe, pentru Rusia-victimă.
Dar ce făcea conducătorul Rusiei-victimă chiar în acele momente de groază și de panică generală? El refuza să recunoască unirea Basarabiei cu România, refuza să recunoască dreptul națiunilor din Imperiul Țarist la libertate, deși el însuși lupta pentru libertate, iar Imperiul Țarist de fapt nu mai exista. Dar mentalitatea imperialistă de agresor nu îl lăsa să vadă statutul altora de victimă, pentru care el era agresor. A recunoscut parțial, foarte greu, existența Poloniei (care dispăruse ca stat pentru o bună perioadă de timp, împărțită între imperiile vecine, inclusiv cel Țarist) doar la presiunea Aliaților. Despre românii din Basarabia nu a vrut să audă. Românii își dădeau viața pentru Rusia-victimă, dar amiralul Kolceak și Rusia-agresoare nu vreau să recunoască drepturile românilor la libertate.
2. Al doilea exemplu frapant al dualității mentalității și statutului de agresor-victimă în fostul spațiu sovietic vine chiar din partea marelui gânditor, dizident și luptător pentru libertate, Aleksandr Soljenițân. Deși acesta a fost trimis în gulaguri pentru ideile sale, deși și-a făcut un renume din lupta pentru libertate și din suferințele îndurate de el, în mod absolut dramatic, în timp ce era chiar el închis în gulag, așadar în timp ce era literalmente o victimă a comunismului sovietic, el nu putea renunța la mentalitatea imperialistă sovietică de agresor și refuza să le acorde acelorași români basarabeni ceea ce aceștia cereau, adică libertate și respect reciproc. Lipsa de respect reciproc mergea atât de departe, încât el, în gulag, un rus-victimă, susținea narațiunea rușilor-agresori și le spunea românilor basarabeni că ei nu sunt români, că ei sunt de fapt altceva. Este un teatru al absurdului – un rus-victimă din gulag, care lupta pentru libertate, refuza să le acorde această libertate de autodeterminare românilor basarabeni și susținea discursul rușilor-agresori, aceiași care îl trimiseseră pe el însuși în gulag. Și totuși, exact aceasta pare și atitudinea politicienilor de la Kiev astăzi, cel puțin în privința minorității românești.
Sursa: Să nu ne răzbunați. Mărturii despre suferințele românilor din Basarabia, adunate de monahul Moise, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2012, p. 211.
3. Al treilea exemplu este chiar cel al statutului de victimă al URSS în cel de Al Doilea Război Mondial, în urma invaziei Germaniei. Rusia de astăzi și întreg spațiul postsovietic uită latura de agresor a URSS în Al Doilea Război Mondial, uită ultimatumul dat României în 1940 și ocuparea abuzivă a Basarabiei și Nordului Bucovinei, uită crimele și deportările de acolo, uită declanșarea războiului prin participarea URSS la invadarea și împărțirea Poloniei alături de Germania lui Hitler, uită epurările, deportările, masacrele și crimele staliniste, adică în mod convenabil uită absolut toate agresiunile comise, în schimb epatează cu statutul de victimă al URSS, care a fost invadată de Germania nazistă. Așadar, din nou această ambivalență a mentalității și atitudinii de agresor-victimă. URSS-victimă a invaziei naziste a fost aceeași cu URSS-agresoare a Finlandei, Statelor Baltice, României, Poloniei, mai târziu a Ungariei, Cehoslovaciei, propriilor ei cetățeni.
Aceste trei exemple arată dimensiunea acestei probleme în fostul spațiu sovietic. Iar Ucraina de astăzi, din păcate, nu pare să facă nici ea notă discordantă. În timp ce este atacată de Rusia imperialistă, în timp ce este în mod indiscutabil o victimă și milioane de oameni suferă în mod dramatic și nedrept, conducătorii ei nu pot renunța sub nicio formă la atitudinea și mentalitatea de agresor, de a băga pumnul în gură celor dimprejurul ei sau minorităților dinăuntru. Aceeași dualitate victimă-agresor.
O explicație
De unde vine până la urmă această dualitate și această dublă măsură victimă-agresor? Totul ține de respect reciproc, de respectul arătat valorilor și libertăților altora. Atunci când nu există niciun pic de respect pentru drepturile și valorile altor vecini sau altora decât tine, atunci aceasta este atitudinea care răzbate. Și această lipsă totală de respect și înțelegere pentru alții nu reiese nicăieri mai mult în evidență decât din atitudinea pe care o arăți față de minorități.
Noi am mai dezbătut această atitudine a Ucrainei față de minoritatea românească și limba română și aici și aici și aici. Am analizat și un sondaj făcut pe minoritatea românească din Ucraina cu fonduri chiar din partea Guvernului României, dar sondaj pe care parcă toți decidenții și mass media din România l-ar vrea îngropat cât mai repede.
Pentru că, în ciuda a ceea ce încearcă din răsputeri unele entități mass media foarte importante din România să ne convingă, spunând că de fapt românii din Ucraina nu au nicio problemă, că ce frumos se poartă autoritățile ucrainene cu ei, cât respect reciproc există acolo, câte drepturi au românii din Ucraina, că dacă vorbim despre ei înseamnă că facem jocul Rusiei (nu mai înseamnă că apărăm minorități fără drepturi, nu? Și de ce ucrainenii fac jocul Rusiei și nu acordă drepturi elementare acestor oameni?), realitatea este mult mai grea pentru acești oameni decât ne închipuim și reiese clar din această analiză a noastră a sondajului din Ucraina. Iată că 68% dintre acești români din Ucraina au fost discriminați pentru că sunt români, doar 23% nu au fost niciodată discriminați din acest motiv. 92% dintre ei folosesc limba română acasă și ar vrea să o poată învăța și copiii lor. 80% dintre românii din Ucraina afirmă că drepturile lor nu le-au fost respectate, într-o măsură mai mare sau mai mică. Doar 12% au afirmat că drepturile le-au fost respectate cu totul. Peste 60% ar vrea ca Biserica Ortodoxă Română să deschidă biserici în Ucraina (iar 35% nu au răspuns la întrebare, probabil din teamă, pentru că 35% este un procent enorm pentru non-răspunsuri – doar 4% nu au fost de acord cu deschiderea de biserici ale BOR în Ucraina, un procent insignifiant). Românii din Ucraina vor Biserica Ortodoxă Română acolo, adică vor o biserică ce este în NATO și UE, iar ei nu țin cu tot dinadinsul să aparțină de Patriarhia Moscovei așa cum acuză unii cu inconștiență. Singurul motiv pentru care majoritatea românilor din Ucraina țineau de Patriarhia Moscovei era faptul că aceasta îi lăsa să aibă slujbele în limba română, ucrainenii nu îi lăsau. Acestea sunt adevărurile din Nordul Bucovinei, Sudul Basarabiei și Maramureșul istoric, adevăruri care deranjează și Kievul, și pe mass media din România care pare că are cu totul alte interese și deranjează chiar și pe decidenți de la București care au „îngropat” sondajul. Acum depinde de fiecare dintre noi ce face, poate să adopte politica struțului sau să privim faptele așa cum sunt, să lăsăm amăgirile și iluziile la o parte și să acționăm în mod pragmatic în consecință.
Sondajul „Comunitatea românească din Ucraina: necesități, așteptări și provocări în perioada războiului”
Revenind la cerealele ucrainene, iată cum Ucraina consideră „inacceptabil” ca alții să aibă grijă de proprii cetățeni dacă aceasta contravine intereselor Kievului. Tonul discuției, al comunicatelor, al atitudinilor (cum să dai Polonia în judecată la Organizația Mondială a Comerțului, Polonia, statul care te-a ajutat cel mai mult dintre toate în fața Rusiei? Statul care îți găzduiește cel mai mare număr de refugiați. Cum să faci așa ceva?) face parte din exact această dualitate a mentalității de agresor-victimă pe care am arătat-o mai sus. Această mentalitate când suferințele altora de lângă tine nu mai contează, când drepturile altora nu mai contează, atunci când ai o atitudine de tip imperial, de suzeran, și crezi că totul ți se cuvine. Acest tip de discurs și atitudine au deranjat până și Marea Britanie și SUA, aceste lucruri deranjează și îngrijorează pe toți vecinii Ucrainei. Tonul neprotocolar recent al Ministrului Afacerilor Externe al Ucrainei, Dmitri Kuleba, la adresa Germaniei nu a trecut nici el neobservat. Tonul neprotocolar al aceluiași ministru la adresa României în cazul fragmentelor de drone căzute pe teritoriul României a fost observat și acesta, iar Ministrul de Externe al Poloniei a vorbit explicit despre politica Ucrainei care este dăunătoare și dureroasă pentru Polonia, dar mai presus de toate este jignitoare. Oare România nu este jignită și ea chiar de aproape 30 de ani, de când Ucraina nu aplică prevederile Tratatului de cooperare și de bună vecinătate, ba dimpotrivă, acționează chiar în contra? De ce reprezentanții României nu iau apărarea societății românești atunci când este jignită, la fel cum fac diplomații polonezi?
Concluzii
Până la urmă, dacă Ucraina vrea să arate că locul ei este în Europa, trebuie să renunțe la astfel de atitudini si mentalități imperialiste care o apropie mai mult de URSS și de Federația Rusă decât de vecinii ei și de Uniunea Europeană. Și conducătorii ei trebuie să arate aceasta cât mai curând, pentru că altfel riscă să îi îndepărteze pe cei de lângă pentru cel puțin o generație. Atitudinea celor de la Kiev față de Polonia, de exemplu, pare ireală.
De ce m-am referit doar la conducătorii Ucrainei? Pentru că suferința milioanelor de civili ucraineni nevinovați, suferința milioanelor de refugiați ucraineni, suferința sutelor de mii sau milioanelor de soldați ucraineni care au fost pe front cu siguranță că i-a ajutat pe toți aceștia să înțeleagă mai bine ce înseamnă să fii om sau nu, ce înseamnă prieteni adevărați și dușmani adevărați, care sunt cei care te ajută sau nu și ce înseamnă libertatea. Lucruri pe care elitele de Kiev, aceleași educate în spiritul mentalității imperialiste sovietice, refuză să le înțeleagă și ele se complac în atitudini de suzeran în special față de vecini, în narațiuni și duplicități de tip agresor-victimă și refuză să facă cel mai elementar lucru – să recunoască și altora libertatea și drepturile pentru care luptă chiar și ei și să îi respecte pe aceștia.
Sperăm ca toate aceste lucruri și atitudini să se schimbe, și încă mai repede, sperăm ca Ucraina să respingă întru totul agresiunea Rusiei și să facă parte cu adevărat din Europa. Suferința nedreaptă și dramatică a milioanelor de civili ucraineni afectați de acest război merită o altă atitudine, mai generoasă, din partea elitelor lor, merită o ieșire din paradigma de victimă-agresor. Continuarea acestor atitudini și comportamente duplicitare din partea elitelor ucrainene nu face decât să compromită moral sacrificiul acestor milioane de oameni nevinovați din Ucraina.
Ca să parafrazăm discursul președintelui Ucrainei, Volodimir Zelenski, din Consiliul de Securitate al ONU de acum câteva zile, criticat și de Polonia, poate că cei care acționează cel mai mult în interesul Rusiei, în mod paradoxal, nu sunt cei care ar vrea să își apere proprii fermieri de faliment, ci sunt chiar unii reprezentanți ai Kievului, prin comportamentul lor dual de victimă-agresor și prin lipsa de reciprocitate față de minorități și de vecini care îndepărtează cetățenii acestora.
Matei Blănaru este doctorand al Universității din București și cercetător asociat la Centrul de Studii Sino-Ruse (CSSR) din cadrul ISPRI – Academia Română.