Foto: În perioada 7-8 ianuarie 2023, Arhiepiscopia Romanului și Bacăului a oferit o sută de cadouri copiilor din Parohia Hagi Curda, Protopopiatul Ismail, Episcopia Basarabiei de Sud. Sursa foto aici.
De aproape un an de zile, în diverse dezbateri televizate, conferințe sau seminarii, membrii LARICS au susținut ideea unei Biserici Ortodoxe Române în Ucraina, sub oblăduirea BOR, care ar avea menirea, dincolo de a crea o veritabilă punte ortodoxă între București și Kiev, inclusiv de a opri din față un potențial conflict religios între cele două capitale, izbucnit deja pe ici pe colo și manipulat ideologic de către Rusia, sau între credincioșii ortodocși români din Ucraina și statul ucrainean. Din moment ce aceștia – prin apartenența la Biserica Ortodoxă Română – nu vor mai fi subordonați unei biserici a unui „stat recunoscut prin lege drept stat agresor împotriva Ucrainei și/sau ocupă provizoriu o parte a teritoriului Ucrainei”, așa cum precizează legislația în vigoare din Ucraina, nu va mai exista niciun temei pentru un conflict nedorit, în realitate, de nimeni.
În mai 2023 am dat și soluția formală la această chestiune, care vine de de la precedentul creat de credincioșii ortodocși din Ucraina de Rit Vechi, care, în noiembrie 2022, s-au desprins de Moscova și au intrat în subordinera canonică a Mitropolia de Rit Vechi de la Brăila (România). Prin urmare, o comunitate religioasă din Ucraina funcționează legal, în conformitate cu legislația de resort a Ucrainei, sub oblăduirea canonică a unei instanțe religioase din România. Analiza pe larg se poate citi aici.
Între timp, am mai primit o confirmare, cea mai importantă, de altfel, tocmai de la…. românii trăitori în Ucraina. Este vorba despre o cercetare sociologică făcută pe comunitatea românească din Ucraina la finele anului 2022 și despre care mărturisim că nu știam la începutul demersului nostru. Dar rezultatele investigației sociologice sunt extrem de relevante, mai cu seamă cele care vizează opțiunea religioasă a românilor din Ucraina. Sondajul este, practic, necunoscut publicului din România, cercetările noastre ne arată că din cele (doar) opt (!) menționări a acestei cercetări în mediul online – inclusiv FB! – doar două sunt din România! Practic, o cercetare fundamentală uitată sau ascunsă în sertar, departe de ochii publicului, în ciuda faptului că a fost finanțată de… statul român!
De ce s-a petrecut asta, nu putem ști. Vrem însă să o restituim publicului român prin analiza de mai jos care îi este consacrată și, încă odată, să subliniem că ideea Ortodoxiei ca punte între România și Ucraina este un gest deopotrivă firesc și inteligent în perspectiva întăririi relației dintre cele două țări care, indiferent de cum se va sfârși acest război, vor rămâne tot vecine și tot alături. (LARICS)
În mass media din România, din păcate, aproape orice deschidere a subiectului „românii din Ucraina” este taxată de către numeroase entități sau persoane zeloase drept „pro-rusism” sau „anti-Ucraina”. Prinse în vâltoarea ideilor conspiraționiste și propagandistice pe care pe de o parte ele (pe unele) le combat, pe de altă parte ele (pe altele) le răspândesc, niciuna dintre respectivele entități sau personaje nu s-a gândit că abordarea acestui subiect al românilor din Ucraina poate fi de fapt doar pro-români și pro-România, așa cum fiecare membru responsabil și pragmatic al societății noastre ar trebui să fie. Dacă Kievul ar fi făcut de la bun început ceea ce trebuia, nici nu am fi avut vreun motiv să discutăm despre aceste lucruri, mai ales acum. Dar, în plus, niciuna dintre aceste entități sau personaje nu s-au gândit să vadă și să mediatizeze ceea ce cred românii din Ucraina înșiși despre toate aceste probleme și narațiuni care se învârt în jurul lor.
Astfel încât vom prezenta în această analiză un sondaj numit „Comunitatea românească din Ucraina: necesități, așteptări și provocări în perioada războiului”, realizat la sfârșitul anului trecut de către Institutul de Studii Politice și Capital Social din Cernăuți, cu fonduri din partea Departamentului Pentru Românii de Pretutindeni. Noi am mai menționat acest sondaj într-o analiză de a noastră mai demult, dar acum îl vom prezenta mai pe larg.
Sursa aici
De ce continuă totuși să ne intereseze acestea? Pentru că aici nu mai este vorba doar despre drepturile unei minorități, ci este vorba și despre interes pragmatic regional și despre securitate națională și despre strategie regională și despre geopolitică și, deloc în ultimul rând, despre respectul regional al României. În relațiile internaționale, atunci când nu mai ai niciun respect din partea vecinilor și nu mai ai cu ce să negociezi, așa cum se spune, nu mai ești la masă, ci ești în mod sigur în meniu. Iar cei care scriu analize sau articole împotriva comunității românești din Ucraina o știu și ei foarte bine, doar că probabil au alte simpatii.
Dar noi trebuie să vedem realitatea de dincolo de aceste perdele de fum, de oriunde ar veni ele, dincolo de unele interpretări tendențioase, ca de exemplu aici, unde este citat cu nonșalanță Fetescu Anatolii Semenovyci (se prezintă drept Anatol Fetescu), un individ care ar fi fost angajat al KGB și al SBU (serviciul secret ucrainean), fost vice-guvernator al regiunii Odesa, motorul „moldovenismului” din Ucraina și un anti-român declarat, sau pe cealaltă parte ce face un personaj aici, unde subiectul minorității române din Ucraina este discreditat în mod dramatic de o persoană care și în prealabil și ulterior vizitase de mai multe ori Ambasada Rusiei. De parcă ar trebui să uităm că cei care au dus la îndeplinire Pactul Ribbentrop-Molotov au fost în primul rând chiar rușii sovietici, alături de ucrainenii sovietici.
Așadar, dincolo de aceste evidente distorsionări subiective ale temei și ale realității, ce gândesc românii din Ucraina? Dincolo de orice propagandă, ori a Kievului, ori a Moscovei, care sunt realitățile pentru acești români? Să prezentăm rezultatele sondajului disponibil aici.
1. Românii din Ucraina vorbesc limba română. Primul aspect care ne atrage atenția este cel legat de cât de mult este folosită limba română de etnicii români din Ucraina. În ciuda unor narațiuni tendențioase răspândite uneori în presa din România, nu știm în interesul cui, comunitatea românească din Ucraina este limpede că ne apare ca o comunitate vie, cu o identitate solidă românească, ce dorește să rămână așa și să fie ajutată de Statul Român și de noi toți din România. Acordăm drepturi cu mult peste vecinii noștri tuturor minorităților de la noi, dar când vine vorba să cerem reciprocitate, unii găsesc tot felul de pretexte ca să nu o facem. Minoritarii noștri din alte țări merită aceleași drepturi pe care minoritarii țărilor respective le au în România.
Sursa aici.
2. Românii luptă pentru Ucraina. Românii din Ucraina nu sunt sub nicio formă o comunitate rusofilă, așa cum în mod inconștient insinuează unele voci chiar din România, în tandem cu unele voci extremiste ucrainene (probabil dintre cei care în urmă cu câțiva ani decapitau o statuie a lui Eminescu), ci românii din Ucraina știu foarte bine cine a început războiul (adică Federația Rusă) și, mai mult, românii contribuie activ în luptele de pe front la apărarea Ucrainei și ajutorarea refugiaților. 80% dintre intervievați au rude, prieteni sau cunoscuți care luptă pe front sau au luptat pe front pentru Ucraina.
În plus, majoritatea cred că Ucraina va învinge în acest război declanșat de Rusia.
3. Românii din Ucraina au așteptări și mare nevoie de ajutor din partea României.
4. Marile probleme ale comunității românești din Ucraina. Iată șirăspunsul explicit la una dintre întrebările principale pe care ni le-am adresat și noi. Care sunt marile îngrijorări ale românilor din Ucraina? Iată cum cei mai mulți, 64% sunt îngrijorați de restricționarea accesului la învățământ în limba maternă, 52% sunt îngrijorați de închiderea ziarelor, emisiunilor tv și posturilor de radio în limba română și de interesul insuficient al Statului Român pentru drepturile lor.
Nu mai puțin de 43% dintre intervievați au observat o politică defavorabilă (trebuie să înțelegem eufemismul și teama de a spune lucrurilor pe nume într-un stat post-sovietic) a Ucrainei față de români, și 42% sunt nemulțumiți din cauza lipsei de investiții a statului ucrainean în localitățile românești.
5. Românii afirmă că drepturile nu le-au fost respectate. Iată răspunsul explicit la o altă întrebare fundamentală – ce cred românii din Ucraina despre respectarea drepturilor lor? Iată că, în ciuda a ceea ce se străduiesc să ne convingă diferiți „experți” sau „analiști” uneori chiar de la București, care pretind că „acolo nu există nicio problemă”, 80% dintre românii din Ucraina afirmă că drepturile lor nu le-au fost respectate, într-o măsură mai mare sau mai mică. Doar 12% au afirmat că drepturile le-au fost respectate cu totul.
Faptul că nu au fost specificate în mod expres aceste drepturi în sondaj nu trebuie să ne mire – nu multă lume ar mai fi răspuns la întrebări, există o teamă reală pentru propria siguranță la mulți români din Ucraina și acolo este periculos pentru propria persoană să susții prea vocal drepturile conaționalilor proprii. Mai ales atunci când reprezentanții României nu îi susțin cu fermitate pe etnicii români.
6. Discriminare. În mod incredibil, 35% dintre români au declarat că au fost deseori discriminați, iar alții 33% foarte rar. Așadar, 68% dintre români au suferit discriminări, doar 23% au spus că nu au fost niciodată discriminați.
Acum să facem o comparație cu un sondaj realizat pe refugiații ucraineni din mai mule țări europene, analizat și de noi pe larg aici – doar 33% dintre refugiații ucraineni din România au declarat că au fost rareori tratați incorect (adică discriminați), 6% deseori și 1% întotdeauna. Per total, sunt de departe cele mai mici procente de discriminare dintre toate statele analizate, cu mult mai puțin discriminați în România chiar și decât în Polonia, cea mai vocală susținătoare a Ucrainei.
Și, mai mult, aici vorbim despre nou-veniți într-o societate în România, care sunt foarte puțini discriminați, în timp ce în Ucraina vorbim despre oameni născuți, crescuți în acea țară, din părinți născuți și crescuți la rândul lor în acea țară, fiind mult mai mulți discriminați.
Sursa: Europa.eu
Desigur, ne-am dori ca aceste procente să fie cât mai aproape de zero și în România, dar trebuie să privim lucrurile și prin comparație:
- doar 40% dintre refugiații ucraineni au suferit vreun tip de discriminare în România, dintre care doar 7% deseori, prin comparație cu 35% dintre români care au suferit deseori discriminări și 68% în total în Ucraina;
- 58% dintre refugiații ucraineni nu au suferit nicio discriminare în România, în Ucraina doar 23% dintre români nu au fost niciodată discriminați.
Sigur că ne bucurăm foarte mult că refugiații ucraineni din România nu sunt discriminați atât de mult și ne-am dori ca nici măcar unul dintre ei să nu fie deloc discriminat. Înțelegem dramele prin care trec și greutățile uriașe pe care le au de depășit acești oameni, suntem alături de ei și vom fi mereu, indiferent de acțiunile unor politicieni de la Kiev sau de la București. Ne bucurăm că România este țara unde sunt în siguranță și nu sunt discriminați.
Dar ne-am dori ca lucrurile să stea la fel și peste graniță. Despre aceste lucruri și despre multe altele a vorbit și un român chiar din Cernăuți, analiză recentă disponibilă aici. Rezolvarea depinde foarte mult de acțiunile și discursurile politice de la Kiev și de la București, pentru că oamenilor dintr-o societate li se dau în acest sens semnale de la vârf. Se pot da semnale de toleranță, de reconciliere, de respect, sau se pot da semnale care să ducă la intoleranță în societate, discriminare, lipsă de respect sau, în unele cazuri extrem de grave, chiar la un holocaust sau la un genocid ca cel al armenilor, unde sultanul Abdul-Hamid al II-lea și Junii Turci au ațâțat în mod constant societatea otomană împotriva armenilor, până la deznodământul dramatic ce a urmat.
7. Problema religioasă la românii din Ucraina. În „certurile” și războaiele dintre ruși și ucraineni, cei care pierd mereu oricum sunt românii din Ucraina, iar aceasta este la fel de adevărat și atunci când vorbim despre apartenența românilor la una sau cealaltă dintre mitropolii.
Se vede limpede din răspunsurile intervievaților că românii din Ucraina nu au ales să aparțină de mitropolia condusă de Mitropolitul Onufrie din considerente ideologice, dogmatice sau rusofile, pentru că românii își doresc rezolvarea pașnică, prin mediere, a disputei celor două mitropolii. Ci ceea ce îi interesează pe ei este să poată în continuare să participe la slujbele religioase în limba română, după cum atestă explicit și un jurnalist român din Ucraina. Iar ei au aparținut de acea mitropolie pentru că aceea, subordonată Patriarhiei de la Moscova (desigur, nu ne facem iluzii, a fost din interese proprii Moscovei, nu din „generozitate”, ne-am convins pe deplin despre „generozitatea” rusească), le-a permis să se roage în limba română. Patriarhia ucraineană, nu.
Iar aici apare din nou o problemă tratată mai în detaliu și într-o analiză recentă pe portalul LARICS – conform aceluiași sondaj discutat de noi aici, peste 60% dintre românii din Ucraina probabil că și-ar dori să aparțină de Patriarhia Română, pentru că au susținut că este o idee bună deschiderea de lăcașuri de cult aici de către Biserica Ortodoxă Română, iar 35% au ales să nu răspundă întrebării, un procent absolut uriaș, foarte probabil din teamă. Doar 4% au considerat că nu este o idee bună, ceea ce reprezintă un procent extrem de mic, insignifiant. Așadar, venim cu întrebarea, de ce nu se face? Se opune statul ucrainean chiar atât de mult sau nu încearcă Statul Român îndeajuns de mult? Poate amândouă? Pentru că, să nu ne amăgim, problema este în primul rând de voință politică în acest caz.
De ce aproape nimeni din societatea civilă din România nu vorbește despre aceasta? De ce Patriarhia Română nu face demersuri publice? Cât de tare se opune Ucraina unor astfel de demersuri? Oare se opune chiar atât de tare încât aproape nimeni din România nu spune nimic în această privință? Sau ideologia a ajuns atât de puternică în mass media din România încât nu mai interesează o componentă de bază a unei identități? Dincolo de o problemă religioasă, aceasta este și o chestiune de respect și prestanță regională pentru România, este și o chestiune de geopolitică, de securitate, identitară. Chiar dacă nu ne-ar păsa de latura religioasă, ce scuze am avea ca să nu ne pese de respectul reciproc și de toate celelalte?
8. Reforma administrativ-teritorială din Ucraina a lovit și ea în comunitățile românești. Doar 8% consideră că reforma a avut un impact pozitiv asupra vieții lor.
9. Creșterea intoleranței și urii în societate este observată de 27% dintre români.
Nu este un secret pentru nimeni că în momente de grea încercare, în momente dificile, minoritățile sunt deseori făcute țapi ispășitori în unele societăți. La fel se întâmplă, pe unele dimensiuni, și cu comunitatea românilor din Ucraina.
Iată, așadar, mai multe dimensiuni pe care Statul Ucrainean a afectat mereu în mod negativ comunitatea românească din Ucraina.
Limba română și „limba moldovenească” – între NKVD, KGB și SBU
În final, din nou câteva cuvinte despre așa-zisa „limbă moldovenească” la care Kievul se încăpățânează să nu renunțe, în ciuda apelurilor MAE Român, în ciuda apelurilor repetate ale comunității românești din Ucraina. (O analiză amplă pe chestiune a se vedea aici.)
Această creație sovietico-ucraineană reușește în continuare să își producă efectele pentru care a fost concepută de laboratoarele sovietice – adică deznaționalizează, asimilează, șterge populația românească de pe teritoriile unde au fost dintotdeauna populație băștinașă. Iar Ucraina independentă a preluat, a continuat și continuă fără mari remușcări această practică.
Care este miza? Una dintre mize este faptul că „limba moldovenească” nu este limbă oficială a unui stat UE, așa cum este limba română, așa că populația beneficiază și va beneficia și pe viitor de mult mai puține drepturi la învățământ în limba proprie și vor putea fi mai repede și mai ușor asimilați. Pentru limbile oficiale UE, ca limba română, de exemplu, a fost amânată implementarea unor prevederi ale controversatei legi a educației din Ucraina pentru anul 2024. Cei care învață în „limba moldovenească” resimt deja din plin reducerea orelor de predare în limba maternă. O altă miză este faptul că, dacă nu ar fi artificial împărțită, comunitatea românească din Ucraina ar fi a treia ca număr de locuitori, după ucraineni și ruși.
Iată un paragraf din cererea oficială de anul trecut adresată de Consiliul Național al Românilor din Ucraina ministrului ucrainean al educației și științei: „Amintim aici faptul că, până în anul 1998 a existat un singur program de învățământ pentru elevii românofoni ai regiunilor Cernăuți, Transcarpatică și Odesa. Începând cu anul 1998, în lipsa acordului profesorilor și părinților, la solicitarea lui Anatol Fetescu, președintele Asociației moldovenilor din Ucraina, agronom de profesie, școlile din regiunea Odesa au fost trecute la așa-numita limbă moldovenească de predare. Constatăm astfel că, Ucraina preferă să urmeze poziției unui agronom de profesie, susținut de Tiraspol, și nu poziției Academiilor de Științe ale celor două state vecine.” După cum vom arăta, în 1998 respectivul personaj „agronom” încă ar fi activat ca și cadru în serviciile secrete ale Ucrainei, după ce în prealabil fusese cadru al KGB. Iată cum în continuare se merge consecvent pe filiera sovietico-ucraineană Stalin – KGB – SBU a „moldovenismului”.
Anul acesta am avut o nouă solicitare din partea Consiliului Național al Românilor din Ucraina pentru guvernul ucrainean de renunțare la sintagma de „limbă moldovenească” și de unificare a programelor de învățământ pentru românii și „moldovenii” din Ucraina, mai ales că până și la Chișinău s-a atestat inexistența „limbii moldovenești”, dar Kievul este hotărât să meargă neabătut pe acest drum al „moldovenismului”, presărat, după cum am văzut, cu cadre KGB și SBU. Răspunsul Kievului a fost mai mult decât sfidător atât la adresa Bucureștiului, care a cerut de mai multe ori eliminarea sintagmei de „limbă moldovenească”, dar și a comunității românilor din Ucraina.
Iată ce spunea chiar un român din regiunea Odesa, cea mai supusă deznaționalizării românilor, despre Anatol Fetescu, cel care a reintrodus în învățământul din Ucraina această limbă sovietică: „în anul 1997 a fost semnat Tratatul de bază dintre România și Ucraina, iar în anul 1998 Anatol Fetescu a înființat Asociația Moldovenilor din Ucraina. Pentru ce? Această asociație a fost creată special pentru a spune că aici locuiesc moldoveni, nu români, și pentru a încurca României să monitorizeze respectarea drepturilor minorității românești în regiune, conform articolului 13 din Tratat. De atunci se tot fac declarații antiromânești și așa am ajuns unde suntem. Eu îmi dau seama că România nu vrea să își facă probleme cu această țară, dar ar trebui elaborat și acceptat un program special pentru românii care mai sunt aici. România trebuie să ia atitudine.” Iată un strigăt din 2013.
Dar cine este acest individ, Anatol Fetescu, pe numele lui adevărat Fetescu Anatolii Semenovyci, conducător al „Asociației național-culturale a moldovenilor „Luceafărul” din Ucraina? Iată mai jos o adeverință care se pare că a fost eliberată în anul 2018 de SBU (serviciul secret al Ucrainei) pentru a dovedi că Anatol Fetescu ar fi activat pentru această agenție între 1989 și 2011. Cu mențiunea noastră că între 1989 și 1991, până la independența Ucrainei, serviciul secret din URSS se numea KGB. Și cu o a doua mențiune, exprimată și de articol, că este puțin probabil ca acesta să fi încetat orice colaborare cu SBU, mai ales ținând cont de serviciile aduse în privința divizării comunității românești.
Sursa: rgnpress
Anatol Fetescu, prin asociația lui „moldovenească”, a organizat și un protest împotriva Consulatului României de la Odesa în 2013, cerând oprirea „românizării moldovenilor”, iar analiza consemnează cum <Conform mass-media locală, protestatarii țineau pancarte pe care scria „Găgăuzii susțin cerințele moldovenilor!”, „Bulgarii îi susțin pe moldoveni!”, „Romii îi susțin pe moldoveni!” și „Evreii îi susțin pe moldoveni!”> În perfect stil internaționalist sovietic.
Despre acest individ Fetescu, bun prieten cu unii transnistreni, regretatul scriitor basarabean Nicolae Dabija spunea că își ținea congresele „moldovenești”, împreună cu un prieten „moldovean” din Transnistria, în limba rusă: „(…) preferă să vorbească numai rusește și ne recomandă și nouă s-o facem. Unul dintre indivizii respectivi își zice A. B. Fetescu, și e președintele Asociației Moldovenilor din Ucraina. Altul e Valerian Tulgara, și e președintele Asociației Moldovenilor din Transnistria. Și unul, și celălalt au făcut câte un „congres”, la Odesa și, respectiv, la Tiraspol, care s-au desfășurat doar în limba rusă.” Așadar, atunci când vine vorba despre „moldoveni”, Ucraina și SBU nu mai au nicio problemă cu limba rusă.
Acestea fiind spuse despre acest personaj fost KGB, fost/actual SBU, ne putem întreba pe bună dreptate cum a ajuns el să fie citat în presa din România? Oare tot în urma „lobby-ului” SBU al Ucrainei? Același SBU care a reînființat „limba moldovenească” din Ucraina în 1998 prin acest sus-numit Anatol Fetescu, care conform adeverinței de mai sus ar fi fost în acel moment angajat al serviciilor secrete ucrainene?
Ni se pare incredibil să fie citat în ceea ce privește drepturile omului și „legislația internațională privind minoritățile” un individ care, înainte de SBU, ar fi fost angajat al KGB. Pe urma aceluiași raționament, poate că unii ar fi citat și „experți” ai drepturilor minorităților din Cheka, NKVD sau Gestapo, dacă ar mai fi reușit să găsească astfel de indivizi în viață și dacă ar fi servit firului narativ urmărit. Este înduioșătoare și naivitatea atâtor experți citați în material care, deși unii dintre ei au studii de științe politice, se prefac că văd doar democrație și „drepturile omului” în privința respectării „moldovenilor” din Ucraina și se fac că nu văd deloc cum toată afacerea are de la începuturile ei un puternic iz de Stalin, NKVD, KGB și SBU. Din fericire, am avut și un răspuns oficial al MAE Român pe tema acestei propagande „moldoveniste”.
Oare cum ajunge să fie citat și distribuit publicului larg în articole din România un personaj care a colaborat cu regimul ilegal din Transnistria, care își ținea conferințele în limba rusă, probabil fost KGB, fost/actual SBU, dar nu sunt citați reprezentanții adevărați ai organizațiilor românilor din Ucraina și cu care colaborează Statul Român? Cu alte cuvinte, cum de sunt citați dușmanii Statului Român, care militau pentru o Moldova Mare în detrimentul teritorial al României, dar nu sunt mediatizați reprezentanții reali ai comunității românilor din Ucraina? Cum de „limba moldovenească” rămâne o constantă frapantă indiferent de relațiile ucraineano-rusești? De la Stalin, la KGB la SBU, de la URSS la Ucraina europeană? Iată câteva bune întrebări.
Concluzii
Dacă subiectul românilor din Ucraina, al drepturilor lor și al limbii române s-ar fi tratat în mod responsabil, obiectiv și dacă s-ar fi mediatizat în spațiul public românesc acest sondaj de atunci de când a apărut el (în toamna anului trecut), așa cum ar fi fost normal, în loc să încercăm să ascundem subiectul sub preș (oare pe cine deranjează chiar atât de mult că există români în Ucraina?), atunci ne-am fi scutit și de unele instrumentalizări evident pro-rusești (ca cea menționată mai devreme) care pot manipula și dezangaja societatea (ceea ce este evident că și-ar dori Federația Rusă), dar și de unele manipulări evident anti-românești, ca de exemplu citarea cu atât de multă larghețe și nonșalanță a unui evident instrument anti-românesc, ca Anatol Fetescu, în timp ce vocile autentice ale românilor din Ucraina sunt trecute sub tăcere. Ne-am fi ferit de multe istericale pro-rusești sau pro-ucrainene, în timp ce noi ar trebui să ne preocupăm de interesele pro-românești.
Dar probabil că au primat dezinteresul, teama de responsabilitate, de asumare și lașitatea, care, însă, ajung să facă mult mai mult rău unei societăți sau unei cauze pe termen lung decât ar fi făcut-o simpla spunere a adevărului, așa cum este el: da, încă mai există români în Ucraina; da, se urmărește deznaționalizarea lor; da, au nevoie de ajutorul nostru; și, da, războiul de agresiune pornit de Federația Rusă împotriva Ucrainei este un război profund nedrept și criminal; da, trebuie să ajutăm Ucraina cu tot ce putem; da, refugiații ucraineni, mai ales, au nevoie de tot ajutorul nostru în aceste momente grele, după cum am spus și noi de la începutul războiului. Iar între toate aceste afirmații nu există și nu trebuie să existe nicio contradicție și noi trebuie să facem toate aceste lucruri – și ceea ce trebuie pentru respectul României și pentru românii din Ucraina, dar și ceea ce trebuie pentru ajutorarea Ucrainei. Pentru că atunci când nu facem și nu spunem ceea ce trebuie, lăsăm loc pentru tot felul de narațiuni anti-românești și pro-rusești care ne divid societatea, după cum o arată exemplele noastre. Salutăm și aparenta schimbare de strategie de la București în ceea ce privește mediatizarea ajutorului oferit Ucrainei, pentru care noi pledam de mult. Lipsa de mediatizare a acestui ajutor deja ne-a creat importante prejudicii de imagine și strategice și, din nou, a lăsat loc proliferării de diferite narațiuni care au făcut rău României și societății românești.
*Matei Blănaru este cercetător asociat la Centrul de Studii Sino-Ruse din cadrul Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale „Ion I. C. Brătianu” (ISPRI) al Academiei Române.