Context
Relațiile moderne dintre Federația Rusă și Republica Islamică Iran sunt o continuare a parteneriatului promovat în ultimii ani ai Uniunii Sovietice de către Mihail Gorbaciov, iar izbucnirea războiului de agresiune rus împotriva Ucrainei a reprezentat o veritabilă resetare a sistemului internațional, care a suferit o destabilizare majoră pentru prima dată după cel de-al Doilea Război Mondial. Or, criza din Europa a deschis drumul către consolidarea cooperării în regiunea Eurasiei. În aceste condiții, aprofundarea relațiilor dintre Rusia și Iran a devenit inevitabilă. Desigur, încheierea unei alianțe strategice între Teheran și Moscova are drept scop contracararea acțiunilor occidentale și consolidarea cooperării bilaterale.
Rusia este cel mai important partener din zona Mării Caspice pentru Iran. În situația actuală în care ambele țări sunt supuse sancțiunilor impuse de Statele Unite și de țările occidentale, apare, în mod firesc, necesitatea unei cooperări extinse, manifestată în domeniul economic, prin comerțul și tranzitul de mărfuri, și în domeniul de securitate, prin lupta împotriva terorismului. Mohsen Pakaein a afirmat că sancțiunile împotriva Rusiei nu vor fi eficiente, iar relația dintre poporul iranian și cel rus nu poate fi perturbată: „Rusia va trece peste această etapă folosind relațiile cu vecinii săi din regiune, precum și cu Iranul, care are propria experiență în gestionarea sancțiunilor.”
Pe 31 martie 2023, președintele Rusiei, Vladimir Putin, a consimțit aprobarea unui nou concept de politică externă, asigurându-și astfel susținerea pentru „formarea unei ordini mondiale multipolare mai echitabile”. Astfel, a fost evidențiat planul Moscovei de consolidare a relațiilor cu lumea non-vestică, prin cooperare reciproc avantajoasă și de încredere.
Parteneriatul dintre Rusia și Iran nu trebuie privit ca relație tranzacțională de conveniență, ci ca una complexă, cu o istorie lungă, presărată cu momente pozitive și tensiuni. Făcând o retrospectivă asupra ultimilor 20 de ani, Rusia și Iranul au arătat o poziție comună asupra multor probleme și afaceri globale, însă, cel mai mult au fost apropiate de animozitatea comună pentru lumea occidentală, ale cărei valori pun în pericol stabilitatea internațională la nivel politic și social.
Occidentul nu rămas nepăsător în fața parteneriatului dintre cele două țări, răspunzând prin implementarea unor serii repetate de sancțiuni economice și diplomatice, prin care s-a încercat izolarea lor. Însă, statutul de paria și izolarea economică nu a făcut decât să contribuie la sporirea legăturii dintre cele două și l-a dorința de a oferi un răspuns Occidentului. Iar, începând cu anii 2000, Rusia și Iran au colaborat pentru crearea unei alianțe globale din care să facă parte și alte state aflate într-o situație asemănătoare prin raportare la lumea occidentală, cum ar fi: Siria, Coreea de Nord sau Venezuela.
(Dis)continuitatea strategică a axei Moscova-Teheran
Între Rusia și Iran a existat și o perioadă tensionată, care a încetinit demersul de înființarea a unei alianței formale. Însă, în perioadele în care relațiile erau încordate cu Statele Unite sau în care Orientul Mijlociu era cutremurat de conflicte și de agitație, Iranul și Rusia au arătat că au tăria să depășească neînțelegerile și să se alinieze pentru a-și apăra interesele, fără a dezvolta un parteneriat strategic amplu. Din pricina trecutului și a competițiilor economice și politice, ambele state s-au opus formulelor care le puteau limita influența sau care o putea spori pe a unuia dintre ele în regiunea Orientului Mijlociu. Ultimele trei decenii de colaborare au cunoscut și încercarea liderilor de a se folosi de relația lor pentru a-și atinge interesele, motiv care a generat numeroase rupturi și momente de scădere a încrederii reciproce.
În perioada de cooperare, Rusia a susținut reluarea colaborării pentru construirea primei centrale nucleare din Iran, deși Statele Unite s-au arătat îngrijorate din cauza numeroaselor riscuri legate de proliferarea nucleară. În ianuarie 1995, Rusia a semnat un acord pentru construirea unui reactor cu apă ușoară pentru centrala nucleară din Bushehr (acest tip de reactoare folosesc apa obișnuită, numită ‚apă ușoară’ drept moderator de neutroni), iar în aprilie a încheiat un contract pe zece ani, prin care a consimțit că va asigura furnizarea combustibilului nuclear pentru centrală. În acest timp, centrele nucleare din Moscova au oferit asistență fizicienilor și inginerilor iranieni pentru a putea gestiona bine funcționarea centralei.
Izbucnirea războiului civil sirian și prăbușirea previzibila a regimului Assad, a reprezentat oportunitatea ideală pentru ca proxy-urile iraniene să se infiltreze mai aproape de principalul inamic, Israel. De declanșarea acestor evenimente a profitat și Rusia, care a reușit să își facă apariția în mod oficial la Marea Mediterană, prin încercarea de a stabiliza regimului de la Damasc. Generalul Qasem Soleimani știa că doar printr-o colaborare cu Rusia se putea schimba soarta regimului Assad, care după patru ani grei de război, își mai exercita autoritatea doar asupra a aproximativ 10% din teritoriul țării.
O nouă răsturnare de regim în favoarea Washingtonului, precum cele din Irak, Afganistan și Libia era inacceptabilă pentru Rusia, care s-a unit cu Iranul în Orientul Mijlociu din dorința de a scoate SUA din regiune. Siria a fost și va rămâne un partener important pentru Rusia în zona Orientului Mijlociu, iar controlul portului Tartus e vital pentru capacitatea de proiecție a puterii Rusiei la Marea Mediterană. Pe de altă parte, Iranul apelează și la o formă de război neregulat, implicându-se în mod indirect împotriva SUA prin grupările irakiene și siriene.
După cum a afirmat Soleimani, „victoria sau înfrângerea Iranului nu mai are loc doar în Mehran și Khorramshahr. Granițele noastre s-au extins și trebuie să obținem victorii în Egipt, Irak, Liban și Siria.” A fost nevoie ca Iranul și Rusia să colaboreze pentru a contracara implicarea SUA în regiune. Iar, succesul acestei alianțe, între doi dușmani îndelungați ai Americii, a ilustrat o adevărată forță a războiului neregulat.
Rusia și Iran: consolidarea legăturilor prin INSTC
Odată cu mutarea dinamicii puterii economice de la Vest, la Est, au apărut numeroase efecte secundare, care devin tot mai vizibile pe zi ce trece. Aceste schimbări nu au vizat doar anumite sectoare, ci s-au transformat într-o multi-stratificare, cuprinzând domenii precum: noile tehnologii, economia, domeniul financiar-bancar, acordurile politice sau strategia militară. Or, aceste schimbări de paradigmă au produs și o transformare crucială la nivelul logicii globale, țările din axa Asia-Europa fiind nevoite să își regândească strategiile și să-și reconsidere parteneriatele.
În aceste circumstanțe, Iranul a început să-și intensifice poziția diplomatică în zona coridoarelor de tranzit, apelând la poziția sa geopolitică și geo-economică în Est. A depus un efort considerabil pentru înaintarea și implementarea a mai multe proiecte logistice și de tranzit, pentru care era nevoie de o colaborare internațională. Astfel, în anul 2000 a fost conturat inițial proiectul Coridorului Internațional de Transport Nord-Sud (INSTC), pentru care Iranul a semnat un acord mutual cu partenerii săi, Rusia și India. Iar, până în 2022 numărul partenerilor a ajuns la doisprezece: Azerbaidjan, Bulgaria, Belarus, Armenia, India, Kazahstan, Rusia, Tadjikistan, Kârgâzstan, Turcia, Oman și Ucraina.
INSTC este o un coridor de transport, care leagă Europa de Asia Centrală și de Asia de Sud. Acesta se extinde pe 7.200 de km de drumuri, căi ferate și rute maritime. Dincolo de beneficiile logistice, INSTC are o mare importanță geopolitică și geo-economică pentru Iran și partenerii săi.
Iranul are o experiență veche în eludarea sancțiunilor occidentale încă de la Revoluția Islamică din 1979, ulterior refuzând să oprească programul de îmbogățire a uraniului, finanțarea unor organizații teroriste și nerespectarea drepturilor omului. Apropierea și poziționare comună a elitelor celor două state a început să fie tot mai vizibilă odată cu intensificarea întâlnirilor bilaterale și a contactelor pe toate nivelurile. Întâlnirile dintre membrii conducerii Federației Ruse și ai Republicii Islamice Iran au devenit mai dese, activitatea comisiei interguvernamentale ruso-iraniene s-a intensificat, iar domeniul energetic a devenit unul prioritar pentru cele două state.
Rusia sprijină poziția Iranului în construirea unei noi arhitecturi de securitate în regiunea Orientului Mijlociu și condamnă politicile de șantaj duse împotriva partenerului său. Legăturile economice și investițiile rusești în sectorul energetic iranian au crescut semnificativ, 2022 fiind anul semnării Memorandumului dintre Gazprom și National Iranian Oil Company pentru exploatarea zăcămintelor de petrol și gaze naturale în Iran. Astfel, a fost extinsă rețeaua de conducte de gaz, au fost construite terminale LNG și au apărut cinci noi câmpuri petroliere în Iran cu o investiție de peste 4 miliarde de dolari.
Închiderea piețelor europene pentru spațiul rus și oprirea fluxurilor comerciale și logistice care făceau legătura între Rusia și Europa, au crescut atractivitatea Iranului din postura de nou nod de transport pentru companiile ruse. De aceea, au fost luate măsuri active pentru rezolvarea problemelor apărute pe lanțurile feroviare și maritime.
În octombrie 2022, Banca Eurasiatică de Dezvoltare a prezentat potențialul neexploatat al coridorului nord-sud, potențial ce poate fi deblocat prin noi investiții, pentru a dezvolta o componentă primordială a transportului eurasiatic. La granița irano-azeră, rușii finanțează crearea unui hub logistic ca parte a finalizării liniei ferate în Rasht-Astana-Qazvin și în Sarakhs, la granița dintre Iran și Turkmenistan, pentru a evita supraaglomerarea unui anumit segment de transport. Infrastructura interconectată de transport este construită în perspectiva decadelor următoare, în care Asia va fi epicentrul creșterii economice globale. INSTC reprezintă un mozaic economic și de transport cu perspective favorabile într-o mulțime de sectoare, cu un peisaj economic vast și cu implicații în comunicații, turism și tehnologie.
Proiectul coridorului de transport nord-sud a fost stabilit efectiv în anul 2002, dar de la semnarea acordului și până astăzi acesta nu a fost în întregime operaționalizat. Încă de atunci, proiectul coridorului multimodal internațional, de transport Nord-Sud, se prevestea a fi unul de anvergură cu costuri mari de implementare. INSTC este expresia intereselor comune ale Rusiei și partenerilor săi. Dezolarea coridorului a decurs natural, ca urmare a creșterii economice și a importanței geopolitice a Indiei și a statelor din Golf, direct interesate de implementarea unui nou coridor comercial. Ruta nord-sud a creat oportunități de conectare cu alte coridoare de transport globale și regionale Est-Vest, inclusiv coridorul de transport Europa-Caucaz-Asia, coridorului de tranzit internațional Europa de Vest-Vestul Chinei sau coridorul de transport internațional Lapis Lazuli.
Principalul avantaj al INSTC față de celelalte rute este dat de reducerea semnificativă a timpului de transport. Mărfurile care pleacă din Mumbai către Saint Petersburg prin Canalul de Suez au nevoie de 30-45 de zile pentru a ajunge la destinație, prin coridorul de transport Nord-Sud durata scade la 15-24 de zile, iar prin utilizarea rutei terestre din estul Mării Caspice a coridorului, ce străbate Iranul, Turkmenistanul și Kazahstanul, timpul de livrare este de doar 15-18 zile. În acest context, se estimează un tranzit potențial între 14.6 și 24.7 de milioane de tone până în 2030. Pe termen lung, coridorul nord-sud poate devenii un coridor de dezvoltare pentru membrii Uniunii Economice Eurasiatice. Pe lângă creșterea volumului comercial, facilitează construirea de parcuri industriale și zone economice speciale de-a lungul rutei de tranzit, precum și stabilirea de lanțuri de producție cu statele din Golful Persic și Oceanul Indian.
Iranul joacă un rol vital pentru Federația Rusă prin intermediul logisticii asigurate de către coridorul de transport Nord-Sud. Pachetele de sancțiuni au lovit puternic lanțurile de aprovizionare, făcând Federația Rusă să caute noi coridoare logistice din nevoia de a nu-și sufoca economia. Chiar dacă, sunt deja operaționale trei porturi pe ruta Mării Caspice, conectarea feroviară și rutieră e încă deficitară. În concepția lui Andrew Korybko, INSTC „funcționează ca un coridor de integrare trans-civilizațională care conectează civilizația creștină istorică a Rusiei ce islamică a Iranului și civilizația hindusă a Indiei”. Afirmația acestuia relevă gradul major pe care această rută comercială o reprezintă, în momentul actual, pentru conducerea de la Moscova.
Coridorul de transport nord-sud a fost gândit pentru a conecta Rusia cu Oceanul Planetar, prin cele trei rute care traversează Iranul. De asemenea, coridorul este benefic și pentru India, întrucât facilitează transportul mai rapid pentru schimburile de bunuri dintre Europa, subcontinentul Indian și Golful Persic. Iar, dacă ar fi să ne gândim la proiectul BRI, pe lângă INSTC, putem foarte ușor să constatăm că Iranul are un rol crucial în spațiul economic eurasiatic și în viitoarea ordine economică globală. Eficiența și implementarea proiectului au fost și sunt vitale pentru Rusia, având în vedere întoarcerea ei către Asia, în contextul sancțiunilor repetate venite din partea Occidentului. Așa că, pentru statul rus, INSTC a devenit o necesitate și o alternativă în fața noilor provocări logistice. Pentru asta, Rusia și Iran au ajuns și la o înțelegere preliminară privind cooperarea și construirea de nave necesare transporturilor pe coridorul Nord-Sud, din Marea Caspică, având în vedere infrastructura navală problematică a celor două.
Astfel, putem observa cum Golful Persic este un punct strategic important pentru tranzitul import-export al Rusiei, căreia i-ar asigura conectarea la piețele asiatice și chiar la estul Mediteranei. În aceeași ordine de idei, Iranul este nerăbdător să construiască o cale ferată care să conecteze Golful Persic de portul sirian Tartus, prin care să poată ocoli sancțiunile SUA. Dar, momentan, proiectul se confruntă cu lipsa investiților străine și cu o situație politică sensibilă în Siria. De aceea, proiectul se va concentra, în primă etapă pe consolidarea poziției geopolitice și geoeconomice a Rusiei și Iranului în Marea Mediterană. În acest fel, dependența Rusiei de rutele maritime prin Marea Neagră ar scădea considerabil, în timp ce Orientul Mijlociu se va transforma într-o zonă strategică definitorie pentru ea. Odată cu dezvoltarea economică, INSTC i-ar asigura Rusiei și consolidarea legăturilor politice, transformând-o într-un agent cheie în Orientul Mijlociu. În acest context, Rusia ar deveni un mediator al conflictelor regionale la nivel comercial și politic și, totodată, un stabilizator, deoarece ar putea dicta soluții strategice benefice pentru toți agenții regionali.
Or, în acest context, relațiile bancare și financiare dintre Iran și Rusia au cunoscut o dezvoltare semnificativă, aspect surprinzător, dacă ne uităm la istoria celor două state. Făcând o analiză detaliată, constatăm trei factori care au influențat această apropiere: acordul comercial preferențial dintre Iran și Uniunea Economică Eurasiatică ce a fost actualizat printr-un acord de schimb, sancțiunile SUA asupra Iranului și cele asupra Rusiei ca urmare a invaziei din Ucraina și urmarea unor politici de „prietenie” alături de o „diplomație economică” de către președintele Iranului, Ebrahim Raisi.
În vizita lui Vladimir Putin care a avut loc la Teheran pe 19 iulie 2022, Ayatollahul Khamenei a vorbit despre necesitatea de cooperare dintre cele două state, precum și de semnare și implementare a unor memorandumuri, pentru a putea oferi un răspuns Vestului. Totodată, a subliniat că cele două națiuni trebuie să fie vigilente și să nu cadă pradă Occidentului, așa cum a făcut Uniunea Sovietică: „americanii sunt atât bătăuși cât și vicleni”, iar „una dintre cauzele prăbușirii fostei Uniuni Sovietice a fost că s-au lăsat înșelați de americani”. Din acest moment, relația dintre Rusia și Iran s-a dezvoltat atât la nivel de cooperare individuală, cât și în cadrul unor organizații internaționale. Summit-ul de la Dușanbe, din toamna anului 2021, este exemplul perfect pentru a evidenția acest fapt. Atunci Iranul a redepus o cerere de aderare la OCS, după ce mai făcuse asta în 2008, dar fără să se concretizeze la acel moment, din cauza sancțiunilor occidentale. Astfel, aderarea la OCS, a fost o premieră pentru Iran, întrucât era prima organizație multilaterală și supranațională ce are ca prioritare aspecte legate de securitate.
Relațiile dintre Iran și Rusia la nivel socio-economic și politic sunt consolidate și modelate de acordurile internaționale din care fac parte și care se bazează pe sporirea și formarea relațiilor sociale. Prin aceste acorduri, Teheranul își asigură o poziție cheie la nivel geopolitic și economic în Orientul Mijlociu, poziție care ar deveni un răspuns solid în fața sancțiunilor occidentale.
Presiunile politice venite din partea Occidentului au determinat Iranul să se apropie de Rusia și China, alături de care a colaborat pentru dezvoltarea unor organizații internaționale ce promovează multipolaritatea, menite să contracareze hegemonia economică a SUA.
Într-o inversare a rolurilor, Rusia a apelat la Iran pentru a achiziționa arme. Din vara anului 2022, Iranul a furnizat Rusiei sute de drone sinucigașe și de recunoaștere Shahed-136 și Mohajer-6 dar și transporturi de muniție și alte echipamente transportate prin Marea Caspică. În schimb, Rusia se pare că a fost de acord să ofere Iranului avioane de luptă Sukhoi-35, de care forțele aeriene iraniene au o nevoie acută. Restricțiile privind transferurile de arme convenționale pentru Iran, care includeau vânzări sau achiziții de rachete și UAV-uri, au expirat în 2020, prin urmare ambele părți au negat că se încalcă rezoluția 2231 a Consiliului de Securitate al ONU.
Concluzii
Din februarie 2022, Rusia și Iranul au arătat un interes crescut pentru consolidarea unor parteneriate, menite să suprime și să conteste influența Statelor Unite, să instaureze stabilitatea regională în Orientul Mijlociu, să le reducă vulnerabilitățile și chiar să le arate indestructibile în fața sancțiunilor Occidentale. Izbucnirea conflictului din Ucraina a făcut ca cele două state să conștientizeze nevoia de colaborare, care a fost consolidată prin intermediul unor întâlniri la înalt nivel și semnarea unor acorduri bilaterale în domenii precum securitatea, comerțul și schimburile culturale.
Rusia și Iran urmează să semneze un nou acord de parteneriat strategic, menit să adapteze relațiile dintre cele două țari provocărilor geopolitice actuale. În prezent, Rusia și Iran se află într-un stadiu avansat de pregătire, deși nu există detalii referitoare la domeniul de aplicare al acordurilor. Dar, putem bănui că aceste acorduri vor reprezenta o nouă platformă de dezvoltare a relațiilor dintre cele două țari, în domeniul economic, militar, politic și cultural, acoperind întregul spectru al relațiilor ruso-iraniene.
Mihai Cristian Dan este student la Masterul de Studii de Securitate al Universității din București.