Dan Dungaciu*

Acest text ar fi trebuit să fie despre o dezinformare rusească la scară mare. Nu va fi așa. Căci, în final, a fost (doar) o butaforie, o tentativă jalnică pe care cu îngăduință o poți numi tentativă de manipulare sau război informațional. Ca să ne facem o idee: tentativa ambasadorului Federației Ruse, Valery Kuzmin, de aducere în România a „savantului” rus Alexey Umnov-Denisov e ca și cum cineva s-ar fi gândit să îi manipuleze – dezbine, fragmenteze, deturneze – pe francezi, spunându-le că, de fapt, războiul cu Imperiul Roman l-au câștigat galii („dacii” lor!), că personajele de desene animate Asterix și Obelix sunt de fapt reale, iar faimoasa revistă Pif conține adevărata istorie a strămoșilor viteji și unici ai francezilor – aceiași gali.

Râsu`plânsu`. Cam despre asta e vorba, până la urmă. Și toată povestea nu ar fi meritat nici măcar o menționare în pagina LARICS, dacă nu avea un singur merit: să deschidă o dezbatere nefardată despre relația româno-rusă, unde suntem, care au fost consecințele „înghețului” bilateral, cum poate da un ambasador cu oiștea în gard, despre cum (nu) vorbește Moscova cu românii și despre cum chestiunea rusă este astăzi, la București, una de politică internă, înainte de a deveni una de politică externă.

Dar înainte, două episoade de substrat.

O Rusie care se uită la România prin lentilele anilor 50

În perioada 2012-2013, pe parcursul a doi ani, am avut șansa să particip, alături de ambasadorul Sergiu Celac, la un proiect unic – „Rusia și vecinii săi”, coordonat de un rus (Andrei Zagorski, profesor la MGIMO) și finanțat de nemți (Friedrich Ebert Stiftung).

În esență, era vorba de a pune laolaltă experți din Federația Rusă și din țările învecinate acesteia (România a fost inclusă alături de statele baltice și statele Europei Centrale). În final, experții (doi din fiecare țară selectată și doi din Rusia, pentru fiecare țară în parte) urmau, după negocieri succesive, în seminarii închise derulate în diverse capitale europene, să ajungă la o înțelegere amiabilă asupra perspectivelor relațiilor bilaterale dintre cele două țări și să semneze împreună un text comun.

Grea sarcină. Pentru România a apărut, de la început, o problemă în plus: identificarea experților ruși! Misiune aproape imposibilă în Rusia de azi, unde despre România nu vorbește, practic, nimeni. Cei desemnați au fost Viktor Kirillov și Igor Putintsev. Primul, vice-rector la Institutul de stat de relații internaționale din Moscova (Universitatea MGIMO), nu era un expert pe România, despre care, de fapt, nu scrisese explicit mai nimic. Al doilea era un proaspăt absolvent (în timpul programului nici măcar absolvent!) al aceleiași instituții. Practic, Viktor Kirillov nu a fost prezent la nici un seminar dedicat negocierilor și concilierii pozițiilor, doar tânărul Igor Putintsev, care citea crispat și atent un text scris de acasă, foarte grijuliu să nu depășească nici în literă, nici în spirit instrucțiunile. Aceasta a fost cam toată negocierea, în pofida părții române de a iniția, pe cât se putea, un dialog. În final, cele două părți au fost în imposibilitate să își reconcilieze pozițiile, iar textele au fost publicate separat în volumul care a încheiat proiectul. Misiune eșuată…

Ce e de reținut aici? Nu proiectul în sine, ci faptul că, ascultând opinia rusă despre România, am trăit, continuu, episoade de perplexitate. Am realizat, stupefiați, că „expertiza” rusă nu știe nimic despre România. Și nu ne referim la fapte, pe care le avea bine îndosariate, ci la interpretări, stări de spirit, atitudini, reacții față de trecut, prezent și viitor. Avea exactitate, dar nu avea cunoaștere. Eșecul final era previzibil, pentru că, date fiind pozițiile de pe care se discuta, nu a fost posibil nici măcar dialogul…

România nu a fost (și nici nu este) subiect nici în presa rusă – decât absolut tangențial, când explodau formule de genul „Marea Neagră lac rusesc”. Nu era (este) nici pentru expertiza rusă. Și asta a fost cea mai șocantă descoperire.

Din această perspectivă, toate eșecurile de comunicare ulterioare ale Ambasadei Ruse de la București – comunicate, mesaje pe FB, filmulețe, operațiunea de aducere în România a marilor ansambluri culturale rusești etc. –, toate ratările părții ruse de a spune ceva coerent sau de a se credibiliza în raport cu publicul românesc au fost previzibile… Nimic nu și-a atins ținta, nimic nu a fost eficient.

Nu avea cum. Rusia comunica și comunică cu o Românie care nu mai există. De fapt, care nu a existat niciodată.

Dar Moscova încă nu știe asta.

Un oximoron: ambasadorul furios

Președintele R. Moldova, Mihai Ghimpu

 Încă un episod preliminar. În 2010, a ajuns la Chișinău într-o vizită oficială celebrul Serghei Narîșkin, pe atunci șeful Administrației Prezidențiale de la Kremlin (din 2016 numit de președintele Putin șef al serviciului de informații externe). În calitate de consilier prezidențial, am asistat la întâlnirea acestuia cu președintele Mihai Ghimpu, preconizată să dureze circa 15 minute. A durat aproape o oră…

Motivele sunt… istorice. Față în față cu demnitarul rus, președintele Ghimpu îi explica acestuia, cu calm, despre ocupația rusă, cum au intrat trupele sovietice prin curtea bunicii lui, ce au făcut rușii în Basarabia, cum i-au deportat, deznaționalizat, cum au vrut să uite băștinașii că sunt români și că vorbesc limba română, cum au intrat cu trupele și nu au mai plecat până azi… Aflat în dreapta lui Narîșkin, ambasadorul Federației Ruse la Chișinău clocotea. De cum s-a așezat la masă delegația rusă, i-a și furișat un bilețel oaspetelui de la Kremlin, avertizându-l cu săgeți în ochi în legătură cu consilierul lui Mihai Ghimpu: „Ăsta-i românul!”.

Serghei Narîșkin asculta imperturbabil, liniștindu-l pe ambasadorul impacient, punându-i, aproape patern, mâna dreaptă pe brațul stâng. Ambasadorul rus intervenea, icnea, se foia, era greu de oprit! (Nu-i vorbă că la un moment dat a izbucnit și Serghei Narîșkin, aruncându-i președintelui Ghimpu: „Da’ de ce vă tot agitați cu trupele ruse din Transnistria, dar nu spuneți nimic de trupele NATO și americane din România! Alea sunt legale?!”). Discuția s-a oprit după vreo 45 de minute, pentru că se ajunsese deja la… 1812.

Mi-am adus aminte de episodul de atunci contemplând prestația reprezentantului statului rus la București. Căci ambasadorul care stătea în 2010 în fața mea era… Valery Kuzmin.

Misiunea acestuia în România, care a urmat imediat după cea de la Chișinău, a început calm, cu mesaje relativ conciliatoare, dar a trecut, treptat, în alt registru. Ghearele au ieșit din pernuțe repede, iar episoadele de enervare publice nu au lipsit. Spunem publice, că vor mai fi fost și altele care nu au apucat să ajungă până la nivel public…

E drept că, la Chișinău, dl Kuzmin se comporta ca pe propria moșie. Nu admitea să fie contrazis, se pronunța pe orice speță, vorbea critic despre conținutul manualelor de „Istoria românilor”, invita la ambasadă „oficialii” din Transnistria, în răspăr cu sensibilitățile Chișinăului – de care îl durea în cot. E drept că era și lăsat să facă ce vrea: Chișinăul se făcea doar că protestează, nimeni nu îndrăznea să se ia de Ambasadorul Federației Ruse! (În realitate, complexul rus în R. Moldova e teribil, dominația acolo nu e doar militară, e mai adâncă; toți politicienii moldoveni, cu rarisime excepții, au avut și au acest complex rusesc. Cam în aceeași perioadă cu episodul relatat mai sus, premierul de atunci, Vladimir Filat, făcea o vizită la Moscova, tocmai după instituirea embargoului rus asupra vinurilor moldovenești. Iar rușii, ca să fie umilința până la capăt, l-au servit pe premierul de la Chișinău cu vin… italian. Evident, Vladimir Filat a băut paharul fără să cârtească. Doar era la Moscova – „mândră capitală” – nu la București sau chiar la… Bruxelles!)

România nu e R. Moldova din acest punct de vedere. Este ceea ce dl Kuzmin a învățat doar teoretic. Nu se poate încă obișnui cu asta. Forțează toate canalele, are inițiative de toate felurile, se înfurie că românii nu îl ascultă, apreciază, aplaudă. De fapt, nu îi înțelege de loc. Ca tot aparatul de stat pe care îl reprezintă.

Dl Kuzmin nu este un accident, decât, poate, prin temperament. Este o consecință firească a unui mod de a (nu) înțelege România.

De asta a fost posibil episodul de la Constanța și tot ce trebuia să urmeze după…

„Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau”

Excelența Sa Valeri Kuzmin, Ambasadorul Extraordinar și Plenipotențiar al Federației Ruse în România, invitat la Universitatea „Andrei Şaguna” din Constanţa

 Pe 28 februarie, Universitatea „Andrei Şaguna” din Constanţa l-a găzduit, la „onoranta solicitare a Ambasadei Federației Ruse în România”, pe Excelența Sa Valeri Kuzmin, Ambasadorul Extraordinar și Plenipotențiar al Federației Ruse în România. Cu acest prilej, acesta a susținut, în Sala Senatului, o alocuțiune pe tema „Relațiile dintre U.E., România și Rusia: istorie și perspective”.

Nu acest episod ne interesează aici, pentru că a fost deja relatat de presă (aici și aici), ci urmarea. De fapt, descinderea la Constanța a ambasadorului rus reprezenta un proiect mai amplu, respectiv a fost deschiderea – și prin asta legitimarea! – unei alte conferințe, anunțată pentru 3 martie, în aceeași locație. Conferința se intitula „Triburile dacice – o interpretare a Tăblițelor de la Sinaia” și urma să fie prezentată de Alexey Umnov-Denisov.

Între timp, însă, planurile se schimbă.

„Savantul rus”, cum zice Ambasada, urma să țină pe 2 martie o prelegere pe tema „Triburile dacilor: cine și de unde sunt” la Centrul Rus de Știință și Cultură, iar ziua următoare la Universitatea din Constanța. După cum anunța însă Ambasada Federației Ruse pe site-ul său, „cercetătorului rus i s-a anunțat despre interdicția de a intra pe teritoriul României și ca urmare acesta a fost nevoit să plece în patria cu zborul următor la 3 martie. Din această cauză au trebuit să fie anulate prelegerile la Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” din București și Universitatea „Andrei Șaguna” din Constanța”. „Sperăm că în viitor nu se vor crea obstacole artificiale în calea dezvoltării legăturilor științifice ruso-române”, se spune în finalul mesajului ambasadei care informează că a notificat marți Ministerul Afacerilor Externe.

Prin urmare, descinderea de la Constanța a ambasadorului rus nu a fost doar despre conferința domniei sale, ci parte a unui proiect mai amplu prin care partea rusă încearcă – iar! – să cucerească „mințile și inimile băștinașilor” prin livrarea unui produs „savant”, strict „de export”, menit să lumineze populația și să releve, de fapt, că românii ar fi, un pic, ruși…

Cine este acest personaj dus de mână de Ambasadorul Federației Ruse în România și numit, pompos, „savant rus”?

O zi din viața lui (Alexei Umnov) Denisov…

Alexei Ivanovici Umnov-Denisov

 Alexei Ivanovici Umnov-Denisov e un „savant”, zice dl. Kuzmin. A scris cărți. Multe cărți. E drept, cărți de poezie: „Primul Cântec” – 1994; „Cupa” – 1997; „Sabia Gurii mele” – 1997; „Murlun” – 1998. A publicat și vreo două volume și, pe cale de consecință, e membru al Uniunii scriitorilor din Sankt Petersburg.

A publicat și articole, dar niciunul într-o revistă științifică, nici măcar una rusească. A scris însă unul în revista „OZN”, care se numește, atenție!, „Fenomenul minotaurului stelar” (2007). Ca „savant rus” a publicat două lucrări: monografia „Turghenika – Letopiseţul Etruscilor” şi „Cartea de Aur a Tracilor” (2014).

Poezie, proză, articole, istorie secretă, multe, multe îndeletniciri ale acestui personaj „renascentist”.

Altminteri, inginer.

Singurele studii pe care le are sunt cele politehnice: între anii 1972 – 1977 a studiat la Universitatea Tehnică de Stat Nord-Vest din Sankt-Petersburg, specializarea: aparate de măsură şi control (!)

Acesta este, pe scurt, „savantul rus” livrat Bucureștiului. În realitate, Alexei Ivanovici Umnov-Denisov nu doar că nu are studii de specialitate, dar nu are nici măcar o acreditare științifică din partea instituțiilor academice ruse: grade de cercetare, grade academice (lector, conferențiar sau profesor). Nu are nici măcar un doctorat în domeniu. Este membru al Uniunii Scriitorilor, dar nu este membru al nici unei uniuni de profil. Nu este acreditat pe lângă nicio instituție de specialitate, institute de istorie, universități, Academia Rusă etc.

Nimic din toate astea.

Este un poet care scrie despre „Fenomenul minotaurului stelar” și care, în ultimii ani, s-a apucat să descifreze plăcuțe despre care, în realitate, nu se știe nimic care să fie acreditat de știința istorică.

După cum vom vedea mai jos, personajul este tipic pentru o anumită categorie de entuziaști – dacă asta o fi – ai istoriei, spre care se îndreaptă vijelios fără nicio competență reală. De aici și lipsa oricărui sentiment al ridicolului academic.

Și al ridicolului în general. În autobiografie se prezintă ca membru al „uneia dintre cele mai vechi familii din Rusia” și își identifică descendenții de prin secolul X (!), mergând cu enumerările acestei descendențe prodigioase (repetăm, punctată, delirant, cu nume de presupuși lideri de triburi, state, cnezate, regi, boieri etc.) până în zilele nașterii lui. Posesorul acestei genealogii unice și aproape astrale s-a născut, după vreo zece secole de frământări preliminari, în 1955, la Leningrad, într-o familie de muncitori. Tatăl – oţelar, mama – croitoreasă…

Volumul său, „Cartea de Aur a Tracilor”, care, chipurile, l-ar fi consacrat ca „savant”, ar fi „o arhivă vedică (subl. n), care conţine date istorice noi privind evenimentele locale şi europene din perioada de dinaintea secolului IX”, relevând existenţa unor „contradicţii  istorice” și năzuind, nu-i așa, să corecteze toate poncifele istoriei oficiale – care ni s-ar fi băgat pe gât! – ale regiunii sau chiar ale lumii, de ce nu.

Una dintre „contradicții” e că românii ar fi occidentali, prin latinizare; când colo ar fi… slavi, prin descendența dacică!

În timpul unei prezentări a „Cărţii de Aur a Tracilor” în cadrul unui eveniment literar, la Casa Scriitorilor din Sankt-Petersburg, în februarie 2017, a susţinut că volumul s-a bazat pe „descifrarea” și studierea plăcuţelor de aur ale dacilor (aproximativ 100 de bucăţi), descoperite pe teritoriul României în 1875. Discuţiile cu privire la aceste plăcuţe au început după anul 2010, spune Denisov, și că „există alte 300 de plăcuţe”, subliniind că – și aici e partea cea mai spectaculoasă! – „împreună cu susţinătorii săi vor avea de dus o luptă dură cu statul rus, care ar trebui să ajungă la un acord cu partea română pentru a-i permite accesul la celelalte 300 de plăcuţe pentru studierea acestora”.

Esența demersurilor sale este că aceste plăcuțe denumite „santii ale dacilor” ar fi fost descoperite „într-un lăcaș de cult din Transilvania, care a aparţinut slavilor din Moesia şi Noricum şi care au răspândit și impus autoritatea spirituală asupra tuturor slavilor din Balcani în perioada sec. V î.e.n. până în secolul al IX-lea e.n.”

Miza este deci legătura inextricabilă dintre daci și slavi, iar, pe cale de consecință, că românii ar fi mai apropiați de slavi, nu de Occident, prin latinizare, de unde și demersurile sale amenințătoare ca statul român să facă publice toate plăcuțele (!) pe care le are și care ar atesta/confirma/valida aceste „adevăruri” descoperite de „savantul” plimbat de mână prin Bucureşti de dl. Kuzmin.

Inutil să spunem că „descoperirile” și „descifrările” sale nu au impresionat pe nimeni din lumea istorică profesionistă, nici din România, nici – măcar – din Rusia. Și nici nu avea cum.

În realitate, vorbim despre o manipulare în toată regula. În mod concret, ceea ce există palpabil sunt circa 100 de plăcuțe de plumb – nu de aur! – scrise într-o limbă necunoscută sau inventată, datate din sec al XIX-lea și care se află în subsolul Muzeului de Arheologie „Vasile Pârvan” din București. În jurul lor s-a creat o legendă întreagă, despre circa 400 plăcuțe de aur, provenite, chipurile, de la daci – după care ar fi fost copiate aceste plăcuțe de plumb – care plăcuțe de aur, ulterior, fie ar fi dispărut în diverse forme (vândute de Carol I când a construit Palatul Peleș, trimise la ruși cu tezaurul, luate de Carol al II-lea și duse în Portugalia la abdicare etc.), fie s-au păstrat – cum afirmă fără nicio probă Denisov – și sunt ascunse undeva de statul român care nu le arată nimănui de teamă că ar putea fi descifrate și toată istoria oficială s-ar duce de râpă.

Raiul conspiraționiștilor și al manipulatorilor! O întreagă țesătură de fantasmagorii și speculații („teorii”, „traduceri”, „descifrări”) care, în fond, nu se bazează pe nimic. Căci niciun istoric serios nu se poate lansa în asemenea speculații. Deocamdată, ipoteza cea mai coerentă față de existența celor 100 de plăcuțe din plumb este că ar fi falsuri.

„Savantul” rus nu are însă dubii. În „opera” sa din 2014, Denisov are doar certitudini: spune că ar fi studiat cele 100 de plăcuțe, inclusiv 50 de plăcuțe de aur – a căror proveniență NU o mărturisește -, sugerând chiar că la Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele ar fi fost chiar testată o asemenea tăbliță de aur a cărei valoare a fost stabilită la mai mult de 2000 de ani vechime.

Nicio probă nu este adusă în acest sens, nicio plăcuță de aur nu a fost arătată, nimeni nu știe nimic la București despre o asemenea testare, așa cum nimeni nu a văzut niciodată așa-zisele plăcuțe de aur…

Manipularea și proiectul sunt limpezi: „savantul” Denisov cere intempestiv, în numele Adevărului Istoric, să scoată la lumină cele 300 de plăcuțe de aur, pe care, evident, nu le are, căci ele nu există. Dar Denisov și eventualii „idioți utili” insistă și se luptă pentru „Lumină”…

Să mai notăm un fapt. „Savantul” nu e prima oară când este adus la București. La 28 noiembrie 2017, după prezentarea de la Casa scriitorilor de la Sankt Petersburg, Aleksei Ivanovici Umnov-Denisov s-a numărat printre invitaţii Ambasadei Ruse prezenţi la Muzeul de Arheologie din București, unde a fost expusă o serie de plăcuţe, eveniment la care a participat şi Valery Kuzmin, ambasadorul Rusiei în România. În aceeași zi, la Ambasada Rusiei la București, în cadrul Conferinței internaţionale cu tema „Centenarul Marii Revoluții Ruse din 1917 prin ochii compatrioților ruși“, Aleksei Umnov-Denisov a susţinut – pentru testarea terenului românesc – o alocuțiune în care a reluat aceeași poezie: din cele 400 de tăbliţe existente, a avut acces la circa 100 pentru a le studia, restul fiind depozitate în diferite muzee și „depozite speciale” din România, care nu le-ar prezenta „omenirii”, de teamă, chipurile, să nu se pulverizeze sute de ani de mitologie latină și occidentală… Aceleași seturi de speculații sau minciuni crase, nedovedite prin nimic.

Nu am fi menționat episodul, dacă moderatorul evenimentului desfășurat la Ambasada Rusă de la București nu ar fi fost altcineva decât… Igor Putintsev, de la Institutul de Stat de Relații Internaționale din Moscova (Universitatea MGIMO), fostul coleg rus din cadrul proiectului „Rusia și vecinii ei”, menționat deja.

Ce mică e lumea!

Când „diletantismul” istoric devine politică de stat. Sau geopolitică

Academicianul Ioan Aurel Pop, vorbind la lansarea Laboratorului de Analiză a Războiului Informațional și Comunicare Strategică (LARICS), aprilie 2017, în Aula Academiei.

 Elemente de tipul „tăblițelor de la Sinaia” și producțiile „științifice” asociate cu ele nu pot fi – și nici nu au fost – discutate/asumate de istoricii profesioniști. Sunt într-un spațiu distinct. E un spațiu în care abundă „se spune”, „se crede”, „probabil”, „se presupune”, „ar putea fi”, „s-ar fi aflat”, „s-ar fi găsit”, „s-ar fi putut”. O zonă în care doar diletantismul „eliberat” de rigorile minimale ale cercetării istorice se poate aventura senin…

Potențialul de manipulare este însă enorm și merită să stăruim asupra lui, pentru că, iată, Ambasada Rusă s-a gândit să îl speculeze.

În sine, producțiile de tip Denisov – care are simpatizanți și emuli și în România – nu se pot discuta. Ele pot fi, eventual, subiectul unei sociologii a preocupărilor istorice, dacă vreți, bine conturată de însuși președintele Academiei Române, istoricul Ioan Aurel Pop. Într-un interviu din 2016, istoricul spunea, apropo de fenomenul care ne interesează, că pericolul diletantismului sau amatorismului e real și prezent, facilitat abundent de noile condiții tehnologice care răspândesc teorii neverificate și spectaculoase cu viteza fulgerului. Un asemenea caz, sugerează istoricul, este și cel al „tăblițelor de la Sinaia”, despre care, practic, nu știm nimic precis, suntem într-o zonă obscură, a speculațiilor și incertitudinilor, apar tot felul de „mistagogi” de profesie, profeți autoproclamați, care încep să emită opinii fără nicio acreditare academică. Firește, subiectul vinde, dar validarea lui științifică este absentă.

În aprilie 2017, vorbind în Aula Academiei Româna chiar la lansarea Laboratorului de Analiză a Războiului Informațional și Comunicare Strategică (LARICS), academicianul avertiza, fără să intuiască atunci ce va urma, asupra exceselor care pot apărea în istoriografie și care, nici una nici alta, nu au acoperire științifică, doar utilizare politică, de un fel sau altul. (Și geopolitică, am putea adăuga acum!). Iată fragmentul: „Astfel, pornind de la o faimoasă apreciere, mai mult metaforică, a lui Herodot – geţii erau din neamul tracilor, iar tracii erau cel numeros popor din lume după indieni – aceşti „exegeţi” de pripas susţin că daco-geţii au dominat lumea europeană, cel puţin de la Atlantic la Urali şi că românii sunt daci adevăraţi, care vorbeau latineşte înainte de romani, că dacii ar fi fost creştini înainte de Hristos, că ei ar fi creat un imperiu şi o civilizaţie superioară, unică, irepetabilă, cu savanţi care ştiau medicină, botanică, astronomie etc. Prin urmare, românii nu ar fi avut nevoie în istoria lor nici de romani, nici de romanizare şi nici de continuitate. Una dintre cărţile jenante care susţinea, în urmă cu vreo două decenii, astfel de idei hilare se chema „Noi nu suntem romani, romanii sunt noi!”. Dar românii, în viziunea menţionată, sunt mai vechi şi decât dacii, fiindcă sunt creatorii mondiali ai scrisului, în acord cu „tăbliţele de la Tărtăria”, cu „tablele de la Sinaia”, cu faimosul codice „Rohonczi/ Rohonczy/ Rohonc” etc… Istoricii de meserie s-au pronunţat de nenumărate ori, în mod ştiinţific – adică utilizând metodele consacrate şi verificate – în legătură cu toate aceste izvoare, demonstrându-le importanţa reală, relativitatea şi chiar falsitatea.”

Un an mai târziu, în martie 2017, revine asupra chestiunii într-o conferință SCIRI, dedicată explicit acestui subiect „Istorie și amatorism”, în care reconfirmă ideea fundamentală că nu există deocamdată, la nivelul istoriei profesioniste, nicio validare a acestor „teorii” diletante.

În această categorie intră și demersurile „savante” ale inginerului-poet Denisov. Prezența lui Alexei Ivanovici Umnov-Denisov în România nu are nicio legătură cu știința istorică, ci cu totul altceva. Vorbim despre o tentativă de manipulare, asumată la cel mai înalt nivel de Ambasada Federației Ruse la București.

E vorba pur și simplu de (geo)politică și de război informațional.

De la Teatrul Balşoi la… Denisov. Sau despre cum rușii nu sunt slavi, ci tătari!

Rusia kieviană trece în 1223 sub dominație mongolă, plătind tribut Hoardei de Aur până în 1480.

 Așa arată tabloul. Ce-o fi vrut dl. Kuzmin cu acest personaj straniu? Care e marea operațiune?

Nu e nimic nou, de fapt. În realitate, contemplăm același fenomen. Un șir lung de tentative eronate de a transmite mesaje românilor sau chiar de a manipula. Se spune cu temei că „trebuie să fii deștept ca să faci pe prostul”. Așa e și cu manipularea: trebuie să ai o minimă adecvare cu spațiul respectiv, o minimă înțelegere și să pleci de la lucruri fie și parțial adevărate ca să ai șanse de reușită…

Din păcate, Rusia nu a avut și nici nu are.

Dar cu Denisov s-a ajuns totuși, la limita de jos. După ce s-a epuizat desantul cultural-artistic menit să impresioneze poporul român, de la Corul Armatei Ruse la Teatrul Balşoi, – înduioșătoare operațiune! – s-a ajuns la…. românii sunt slavi? (Nu-i vorbă că și desantul cultural a atins la un moment dat culmile ridicolului când Corul Armatei Roșii, de pildă, aflat în România, înainte de tragica prăbușire a avionului, a găsit de cuviință să încânte audiența românească cu… melodii de Beatles! Ce-o fi fost în mintea rusului ăluia care a decis repertoriul?! Abia în final, inclusiv ca urmare a reacției publicului, care nu pentru Beatles venise la Corul Armatei Roșii, s-au cântat câteva melodii care au făcut ansamblul celebru în toată lumea.)

În sensul acesta, prin trimiterea acasă a lui Denisov, i s-a făcut un serviciu Federației Ruse. A fost scutită de un penibil în plus. Cum puteai să manipulezi cu Denisov? Să spui că românii nu sunt latini, ci slavi, că apartenența lor firească nu ar fi în Occident, ci în… CSI? Să îi divizezi pe chestiuni identitare, să îi arunci unii împotriva altora – jumătate de români cu Rusia, jumătate cu Occidentul, să arunci în aer istoria și istoriografia românească consacrată și intrată în manuale?

Chiar o fi crezut cineva că s-ar fi putut face asta? Dacă da, e mai grav decât credeam. Dar nu în sensul amenințărilor față de România…

Uniunea Scriitorilor din România nu o fi la fel de mare precum cea din Sankt Petersburg, de unde provine Denisov, dar s-o găsi prin ea vreun inginer-poet, devenit subit „istoric”, care să fie gata să se ducă la ruși să le spună că, de fapt, ei nu sunt ruși, ci tătari, că dominația de 200 de ani a Hoardei de Aur i-a alterat pe toți, că statalitatea rusă e, de fapt, a Hoardei de Aur, și că, în realitate, ce a rămas după e o specie de popor turcic creștinat, nimic de-a face cu slavii – un soi de Găgăuzie un pic mai mare… Sau, dacă preferați, o Hakasie mai măricică.

S-or găsi oameni din aceștia prin România, care să fluture cuvintele de origine turcică din limba rusă ca să probeze că rușii sunt tătari sau că statalitatea vine de la mongoli, dar sunt convins că ambasadorul României de la Moscova nu s-ar duce cu ei de mână la nicio conferință, nici măcar prin Volvograd sau Abakan, ca să gireze – de la nivelul statutului! – diletantisme de acest tip. Nu ar face-o, nu doar din minim respect față de sine și statul pe care îl reprezintă, ci și din minim respect față de cultura și știința istorică rusă.

Aici e, de fapt, problema. Stai și te întrebi: oare nu mai există în marea Rusie, a cărei cultură și știință au fost inextricabil legate de cultura și știința europeană, niciun istoric-istoric, economist-economist, sociolog-sociolog etc. care să poată veni la București să ne vorbească, acreditat, despre cum vede Rusia lumea, regiunea, Marea Neagră și, de ce nu, România? În deplasările noastre prin capitalele occidentale, am întâlnit asemenea oameni. Că nu am fost de acord cu ei sau ei cu noi, e altă chestiune. Dar am putut să discutăm, să schimbăm idei și, în final, cărți de vizită.

Ce a făcut sau a vrut să facă ambasadorul Federației Ruse nu este o acțiune de manipulare. Ar fi prea mult să spunem asta. Este mai degrabă o acțiune de denigrare, ridiculizare și jignire. Și nu doar a noastră, a românilor; ci a Rusiei și a rușilor.

 Despre cum (nu) discută Rusia cu România

Centrul rus de știință și cultură de la București.

 Am trăit, practic, 30 de ani fără Federația Rusă – cu excepția unor mici episoade formale, relația a fost înghețată. O putem face și de aici înainte. Nu asta e problema. Același lucru e valabil și pentru Rusia.

Consecințele acestor 30 de ani de îngheț au fost însă diferite.

Pentru Rusia, s-au tradus într-o profundă necunoaștere și lipsă de percepții reale și corecte asupra României, cetățenilor ei, aspirațiilor acestui stat și moștenirii sale istorice. Rusia se uită la România prin ochelarii anilor dinainte de revoluție, și aceia complet aberanți.

Și nici nu putea să fie altfel. În primul rând, înghețarea relațiilor de toate felurile – politice, economice, culturale – a însemnat ieșirea completă a României din zona de interes public al instituțiilor rusești, al media ruse, al experților ruși. România a fost și este la Moscova o prezență absentă.

În al doilea rând, Ambasada Rusă de la București nu are cum să compenseze acest gol. În condițiile unui îngheț la București inclusiv la nivel de comunicare politică, cu cine vorbește, de fapt, în România, Ambasada Rusă? Cu cei care o invită la seminarii și conferințe? Cu cei care trec pragul ambasadei sau participă constant la reuniunile sale? Cu cei care participă, fie și regulat, la activitățile Centrului de cultură rusă?

În realitate, acesta este publicul interlocutor al Rusiei. Dar ce relevanță are acesta? Sunt cei care îl compun reprezentativi și utili pentru o bună cunoaștere a trecutului, prezentului și aspirațiilor României?

Evident, nu.

Prima categorie dintre interlocutorii Rusiei este cea a politicienilor și demnitarilor expirați, ieșiți pe ușa din dos a politicii românești și europene, care nu mai au nicio valoare de întrebuințare în altă parte și care, doldora de resentimente și frustrări, nu fac decât să își proiecteze eșecurile transformându-le în grilă de lectură a situației interne și internaționale a României. Pentru ei, experiența lor nefericită devine singurul criteriu de lectură, de delimitare a binelui și răului, a adevărului și a minciunii. Prin ea judecă și România și regiunea și America și Rusia și Europa. Are vreo valoare reală „expertiza” lor? Psihanalitic și psihologic, poate. Altminteri, nu.

A doua categorie este a celor care merg la Centrul rus pentru că nu au unde merge în altă parte; sunt – mulți dintre ei – marginali și irelevanți în domeniile lor pentru spațiul public românesc. Rusia le oferă un spațiu de consacrare. Și dacă merg acolo, evident că vor spune ce vor gazdele să audă și vor confirma tot ce văd, fericiți că, în sfârșit, au și ei parte de recunoașterea mult jinduită. Ei sunt „Yes man”-ii de serviciu. Evident, nici ei nu vor aduce un plus de expertiză celor care îi ascultă.

A treia categorie sunt participanții pasivi, care nu spun nimic, participă pur și simplu, sunt încurajați să o facă, pentru că orice public „cantitativ” conferă „prestigiu” activității Centrului și „recunoaștere” Rusiei. Este, evident, o iluzie pe care însă orice birocrație o încurajează fatal, pentru a-și justifica și activitatea și bugetul.

Din nicio parte, însă, informarea reală, adecvată, asupra societății românești nu e posibilă. Cu rarisime excepții, acest amestec de resentiment, irelevanță publică, pasivitate sau frustrări – majoritatea publicului Centrului rus și interlocutorii Ambasadei Ruse – nu furnizează nimic valabil, nimic eficient sau cu valoare de întrebuințare apropo de societatea românească.

Rusia vorbește, de fapt, singură!

30 de ani de îngheț au făcut ca partea rusă să fie complet inadecvată atunci când transmite mesaje către societatea românească.

Nici nu trebuia/trebuie să ne așteptăm la altceva.

Rusia este pentru România o chestiune de politică internă

30 de ani de îngheț au lăsat însă urme adânci și în România. Totul brodat pe o Istorie care nu i-a făcut pe ruși niciodată simpatici în ochii românilor; pe bună dreptate, de cele mai multe ori.

Evoluțiile de după 1989 au accentuat aceste sentimente. În anii 90, lipsa de interes a fost acută și firească. Libertatea însemna Vest, burse, cercetare, călătorii, job-uri, conferințe, proiecte etc. Cine să se uite la o Rusie muribundă și care se devasta pe sine mai rău decât cele două războaie mondiale? Integrarea în NATO și UE – în primul rând de teama Rusiei – au accentuat fobiile istorice. Rusia a fost inamicul în raport cu care integrarea euro-atlantică a devenit „the only game in town”. Consensul de la Snagov, lipsa oricărui partid anti-UE, scoruri fabuloase pro-NATO în sondaje…

Chestiunea rusă nu și-a schimbat profilul nici după integrare. Politizarea – firească până la un punct, deși nu există în România niciun partid politic care să își asume opțiunea rusă! – a devenit evidentă, fără niciun filtru de alt tip, nici societatea civilă nici academos-ul nediscutând decât rarisim chestiunea. Nu avem institute de cercetare, instituții dedicate Rusiei, vorbitori de rusă suficienți. Practic, subiectul nu e pe agendă, cu excepția disputelor (geo)politice.

Și filtrele acestea contează. Căci fără ele, lăsată doar pe mâna politicului, chestiunea rusă a devenit deseori obsesie; criteriu de legitimare sau de-legitimare publică. Un soi de McCarthysm autohton care, tacit, s-a instalat în discursul public.

Consecința? Chestiunea rusă devine o problemă de politică internă, înainte de a deveni politică externă. Politicienii și demnitarii se tem să discute despre Rusia pentru că reacțiile interne vor fi devastatoare; nici nu mai contează ce spui, cum spui, ce propui – contează doar că spui.

Suntem într-o situație incomparabil mai proastă din acest punct de vedere decât a oricui din zonă: până și Polonia, surata noastră strategică, în ciuda istoriei ei devastatoare cu Rusia, a Katyn-ului sau a tragicului accident aviatic de la Smolensk, păstrează relații diplomatice la nivel de secretar de stat, comisiile lor bilaterale se întâlnesc și publică volume împreună, polonezii sunt nelipsiți de la marile conferințe din Federația Rusă și viceversa.

Înghețul ruso-român e total și irepresibil.

Ca orice exces, nu ajută societatea românească. În condițiile ultimelor decenii, se putea trăi și așa, cu o Românie (firesc) instalată în blocuri economice, politice și de securitate, cele mai bune și performante pe care și le-ar putea dori cineva (NATO și UE). Doar că lumea aceea predictibilă și multilaterală nu mai există. Bilateralismul, că e bine că e rău, devine regulă, atotputernic inclusiv la nivelul blocurilor de care vorbim.

Mai poate funcționa relația României cu Rusia pe aceleași coordonate?

E o întrebare la care nu vom da un răspuns aici. Doar avertizăm că orice abordare realistă a relației bilaterale trebuie să plece de la premisele conturate mai sus. Prăpastia dintre România și Rusia e enormă. O premisă esențială ar fi ca ambele părți să recunoască unde se află și hăul din fața lor. Abia după asta urmează gesturile care, cu adevărat, pot conduce către o relație, dacă nu fructuoasă, măcar decentă.

 

*Dan Dungaciu este membru în Conciliul de experți LARICS.