Sursa: profit.ro
Matei Blănaru*
În prima parte a acestei analize, am încercat să scoatem în evidență în principal felul în care se vede Turcia prin prisma unor teoreticieni renumiți în geopolitică, dar și cum unele segmente din aceste viziuni geopolitice externe totuși se aplică Turciei în mod uimitor și în privința situației sale interne (disponibilă pe site-ul LARICS aici). În această a doua parte a analizei despre Turcia ne vom concentra atenția pe scurt asupra felului în care vede regimul actual din Turcia geopolitica regiunii și nu numai.
Geopolitica Turciei lui Erdoğan
Observând politica externă dusă de regimul Erdoğan, se poate observa o apropiere sensibilă față de Rusia (chiar din iunie, înainte de puciul eșuat din 2016, dar în special după), de China (ceea ce înseamnă foarte mult, ținând cont că Turcia, care pozează în lider al lumii musulmane și turcice, păstrează de multă vreme tăcerea pe subiectul acuzelor comunității internaționale la adresa Chinei de deznaționalizare forțată, încălcări ale drepturilor omului raportat la populația uigură musulmană de acolo), dar și de lumea arabă și de Orientul Mijlociu. Apropierea de acesta din urmă nu a mers totuși foarte bine pentru Turcia, luând în considerare războiul din Libia în care s-a implicat foarte mult, acuzele de terorism și susținere a terorismului, dacă luăm în considerare apropierea Turciei de elemente teroriste radicale din Siria, apropiere observată la nivel internațional, sau dacă luăm în considerare pariul Turciei pe Frăția Musulmană. Mai menționăm răcirea relațiilor cu Israelul, tensionarea relațiilor cu Arabia Saudită și Iranul, nemaivorbind despre Siria, unde intervenția armată a Turciei a antagonizat o parte din populația locală (care încă poartă o anumită ostilitate față de fostul asupritor, Imperiul Otoman, al cărui moștenitor Turcia actuală se revendică). Adică o apropiere clară a Turciei de blocul eurasiatic, deși face parte din NATO (Alianța Nord-Atlantică a blocului maritim). De curând, însă, asistăm la eforturi vizibile de la Ankara de a îmbunătăți relațiile și cu Israelul și cu Egiptul sau Arabia Saudită, probabil realizându-se acolo faptul că Turcia nu este singură în zonă și nici nu este Imperiul Otoman la apogeul său de putere, după cum s-a discutat și într-o dezbatere recentă LARICS disponibilă aici. De asemenea, războiul din Ucraina i-a oferit pe tavă lui Erdogan șansa de a se apropia din nou (după cum arată unele desfășurări actuale de evenimente, șantajul este o armă des folosită la Ankara) și de Occident, de SUA și UE, în condițiile conflictului acestora cu Federația Rusă.
Foto: Ocupație turcească în nordul Siriei, 2020. Sursa: Carnegie Middle East Center
Neo-otomanismul
În lucrarea lui Darko Tanasković „De la Neo-otomanism la Erdoganism. Doctrina și practica politicii externe a Turciei” întâlnim (pag. 48) o definiție foarte concisă a ceea ce ar reprezenta de fapt acest neo-otomanism: „un amalgam ideologic de Islamism, Turcism și Imperialism otoman.”
Toate cele de mai sus se înscriu perfect pe direcția susținută de noua înclinare doctrinară de la centru, respectiv neo-otomanismul promovat de fostul Ministru al Afacerilor Externe Ahmet Davutoğlu, de defunctul președinte Turgut Özal sau, mai ales, de actualul președinte Tayip Recep Erdoğan. Direcția aceasta susține implicarea activă (la nivel teoretic mai ales diplomatică, la nivel practic, al lui Erdoğan, din toate punctele de vedere) în fostele zone ale Imperiului Otoman, unde Turcia actuală beneficiază de perspective de „profunzime strategică istorică și geografică”. Nu este clar ce înseamnă pentru ei „profunzime istorică și geografică”, dar reiese clar interesul Turciei din punct de vedere geopolitic în toate zonele care au aparținut Imperiului Otoman și nu numai – Balcanii (de un interes insistent, unde Bosnia, Albania reprezintă principalii piloni ai Turciei în zonă), Orientul Mijlociu (unde Turcia vrea din nou să intervină militar în Siria) sau Caucazul. Se adaugă problemele nerezolvate cu Grecia din Marea Egee, unde Turcia nu privește cu ochi buni actuala împărțire a zonei și insulele aparținând Greciei, sau diferendul pe tema platoului maritim înconjurând insula Cipru, unde s-au găsit zăcăminte de hidrocarburi.
În continuare, iată explicit enunțată viziunea geopolitică a Turciei neo-otomaniste. Conform lui Ahmet Davutoğlu, în lucrarea sa „Strategic Depth: the International Position of Turkey” (2001), Turcia își poate asigura o poziție geopolitică și geoeconomică unică, la răscrucea continentelor, culturilor și civilizațiilor, destul de aproape de cele mai importante surse de energie – Țările Golfului, Azerbaidjan (Marea Caspică), Federația Rusă. Turcia este văzută drept „inima Euro-Asiei”, marea „tablă de șah” pe care se joacă viitorul lumii. Autorul puncta că, spre deosebire de conceptele geopolitice actuale, Turcia trebuie să devină „națiunea centrală” a noii ordini eurasiatice. Interesant este faptul că nu a folosit termenul de „stat”, ci de „națiune”, iar în condițiile în care se știe exact unde începe și unde se termină statul turc, ne putem întreba de unde începe și unde se termină „națiunea turcă” în viziunea susținătorilor ideii pan-turcice neo-otomaniste?
Sursa foto: foreign policy
Același Ahmet Davutoğlu, unul dintre principalii teoreticieni ai neo-otomanismului, după cum arată Darko Tanasković în aceeași carte menționată mai sus, vedea „profunzimea strategică” aplicată conform următoarelor patru puncte:
1. „Probleme zero cu vecinii”, pe fondul unei relații mai active cu țările vecine;
2. Multidimensionalitate – pentru a fi mai eficientă, în contextul schimbărilor de la nivel mondial, pe care le vede decisive pentru configurarea unei „noi ordini mondiale” în care ar vrea ca Turcia să aibă un rol mult mai important, susține că Turcia nu trebuie să fie dependentă de un singur parametru important (ca de ex. NATO), presupunând relații tot mai strânse cu Rusia și China;
3. Spargerea monopolului kemalismului asupra Ministerului Afacerilor Externe, reformarea acestuia în materie de diplomație și diversificarea expertizei din punct de vedere al resurselor umane;
4. „Intensificarea ritmului lucrărilor diplomatice” – o mobilitate diplomatică mult mai mare, vizite și invitații diplomatice mai multe (lucru extrem de vizibil și în contextul actualului război din Ucraina, unde Turcia se dorește insistent ca mediator), o activitate crescută din acest punct de vedere pe plan extern (de altfel, într-un document ce prezintă politica externă a Turciei de pe site-ul Ministerului Afacerilor Externe al Turciei – tradus și în limba română! – se și punctează laudativ că Turcia a devenit a cincea țară a lumii raportat la reprezentarea diplomatică).
Vedem că sunt puse în aplicare cu conștiinciozitate toate cele de mai sus, în afară de primul punct, „probleme zero cu vecinii”. Războiul din Siria, problemele cu minoritatea kurdă, granița blocată în continuare cu Armenia și nerecunoașterea Genocidului Armean, probleme cu Grecia, probleme cu U.E., Iranul și cu lumea arabă, tensionarea relațiilor cu U.E. în urma deselor șantaje (cu obiective nu numai economice) cu migranții găzduiți de Turcia (nu toți fiind sirieni), tensionarea relațiilor cu aliații din NATO, pot fi considerate amprenta personală a lui Erdoğan. Cu toate acestea, după cum am spus și mai sus, de curând asistăm la o schimbare de atitudine la Ankara față de multe dintre aceste probleme și avem încercări parțial reușite de remediere a relațiilor cu Israelul, Egiptul sau unele țări arabe. Desigur, nu și față de Grecia, unde, după mai multe semnale pozitive, Turcia a survolat de curând cu numeroase avioane militare mai multe insule locuite aparținând Greciei. Pe scurt, Ahmet Davutoğlu consideră orientarea pro-occidentală fundamentală a statului turc din viziunea lui Kemal Atatürk, alături de rezerva manifestată față de Orientul Mijlociu și lumea islamică, drept o rupere nefirească de propriul trecut islamic și otoman al Turciei.
Conceptul de „profunzime strategică” poate însemna doar conștientizarea unui trecut istoric și profitarea de unele aspecte ale sale sau poate însemna mult mai mult, de exemplu legitimarea unor acțiuni în fostele zone de influență care depășesc cadrul relațiilor interstatale obișnuite (vezi cazul Siria sau chiar Irak). Dacă noțiunea de profunzime istorică îndeamnă mai mult cu gândul spre unele relații speciale din trecut (deși, în mod obiectiv, în afară de minoritățile turce/turcice sau musulmane rămase în unele foste provincii otomane, Imperiul Otoman nu are o reputație prea bună nici în Balcani, nici în Orientul Mijlociu sau Caucaz), cea de „profunzime geografică” naște speculații de cu totul altă natură și departe de a fi liniștitoare pentru unele zone adiacente. Adăugând conceptul de „hinterland”, folosit uneori exact ca atare chiar de către Ahmet Davutoğlu, ne putem din nou face o imagine destul de exactă despre proiecția geopolitică asupra viitorului unor zone adiacente de la Ankara.
Dacă ar fi să luăm lucrurile din perspectiva gândirii geopolitice a lui Karl Haushofer, avem de a face aici cu o pan-idee – neo-otomanismul este o astfel de pan-idee cu un impact deosebit în politica și societatea turcă actuală. Otomanismul, Imperiul Otoman, moștenirea acestuia (deopotrivă culturală și geografică) reprezintă pan-ideea care înflăcărează de la vârf de ceva vreme societatea turcă. Politica externă (declarativ și practic) pare că merge pe linii trasate de această pan-idee. Inclusiv războiul din Siria, inclusiv declarații la adresa Bosniei sau Albaniei, inclusiv Organizația Statelor Turcice (unde chiar și Ungaria este membru observator) sau celelalte organizații pan-turcice și pan-turanice susținute energic de Ankara, inclusiv implicarea în războiul civil din Libia. Includem expansiunea economică a Turciei în Balcani – inclusiv Serbia, Bulgaria, România (unde balanța comercială a ajuns în câțiva ani să fie net în defavoarea României), nu uităm nici Republica Moldova, Ucraina, expansiunea economică din Caucaz, expansiunea militară din Libia și chiar teritorială din Siria. Desigur, nu trebuie să considerăm aceasta drept un simplu idealism, sentimentalism, există și rațiuni economice deosebit de pragmatice în aceasta, dar această pan-idee neo-otomanistă este cea care înflăcărează avântul societății turce, iar aceasta se vede inclusiv din discursurile de la cel mai înalt nivel: discursurile președintelui Erdoğan abundă în referiri la Imperiul Otoman, islamism, ghiauri, occident, dușmani reali sau imaginari ai Turciei.
Context actual
Înainte de concluzii, cu riscul de a ne repeta, punctăm pe scurt câteva dintre evoluțiile conflictuale ale politicii externe actuale a Turciei lui Erdogan, evoluții care se înscriu întrutotul în caracteristicile neo-otomaniste arătate mai sus, respectiv islamism, turcism și imperialism otoman:
1. Anunțarea și amenințarea cu o nouă intervenție armată în nordul Siriei, cu riscul de a destabiliza total zona, așa cum au avertizat și SUA și Federația Rusă, într-un extrem de rar consens. Intervenție armată care, după cum anunța chiar un oficial american, Secretarul de Stat pentru Orientul Mijlociu, Barbara Leaf, este posibil să se desfășoare indiferent de opoziția SUA.
2. Erdogan amenință Grecia „la fel ca acum un secol, să renunțe la vise și acțiuni care vor duce la regrete și să fie rezonabilă”. O trimitere directă la războiul dintre cele două din 1919-1922, pierdut atunci de Grecia, cu consecințe umanitare dintre cele mai grave, cu excese ale ambelor părți ale căror răni încă nu s-au vindecat complet. Probabil încă o încercare a lui Erdogan de intimidare în Mediterana și Egee, vizând în mod direct pe plan intern și emoțiile puternice ale cetățenilor turci legate de acel război, desigur, în vederea alegerilor de anul viitor.
Aceste amenințări vin după cele ale Ministrului de Externe turc Mevlüt Çavuşoğlu, conform cărora „Dacă Grecia nu oprește această încălcare (n.r. prezență militară pe unele insule grecești apropiate Turciei), suveranitatea insulelor va fi adusă în discuție”. Adică nici mai mult nici mai puțin decât o amenințare directă cu o invazie militară și în Grecia. Grecia, pe de altă parte, susține că prezența militară acolo este necesară din cauza încălcărilor repetate ale spațiului său aerian de numeroase avioane militare turcești.
3. Opoziția la accederea Suediei și Finlandei în NATO, cărora, nici mai mult, nici mai puțin, li se cere chiar să își schimbe legislația internă ca să satisfacă pretențiile de la Ankara, dacă vor să intre în NATO. Erdogan pare să pretindă că adevăratul motiv ar fi faptul că cele două state adăpostesc elemente „teroriste” și vrea să rezolve această problemă, deși în mod interesant aceste pretenții nu au nimic de-a face cu o altă pretenție de la Ankara trecută de multe ori cu vederea, dar cu un posibil impact major, și anume exportul liber de arme și echipament militar din Suedia și Finlanda către Turcia.
Ținând cont de momentul ales de Turcia pentru aceste pretenții și șantaj, nu este de mirare că tot mai multe voci susțin că țările NATO ar trebui să își facă planuri de rezervă pentru o alianță fără Turcia. O analiză mai amănunțită punctând de câte ori Turcia a blocat proiecte sau acțiuni ale NATO susținute de ceilalți aliați poate fi citită aici. Tot mai mulți oameni politici din SUA susțin că Turcia nu poate fi văzută drept un aliat, cu atât mai puțin un câștig la democrație.
Parteneriatul strategic România – Turcia
În aceste condiții menționate mai sus și nu numai, cum mai decurge parteneriatul strategic al României cu Turcia, în urma căruia deficitul comercial al României cu aceasta a ajuns la 1,4 miliarde de euro în 2020, deși în urmă cu câțiva ani România era pe plus?
Acest parteneriat a fost semnat în 2011, în epoca lui Ahmet Davutoglu, menționat mai sus ca un pilon principal al neo-otomanismului în Turcia. Conform unor declarații ale vremii „Parteneriatul vizează domeniile de maxim interes din cadrul relației dintre cele două state și anume, cooperarea în politica externă, în politica de securitate și în mod special în lupta antiteroristă. Totodată, parteneriatul mai prevede, conform unei declarații de presă a președintelui României, „consolidarea cooperării economice, lucru extrem de important mai ales în această perioadă când pe primele nouă luni ale anului 2011 volumul schimburilor economice dintre România și Turcia a depășit 3,5 miliarde euro, ceea ce înseamnă aproximativ 5 miliarde de dolari”. Documentul mai stabilește o „consolidată cooperare în probleme de educație, de sănătate, de mediu, de știință și cultură”.
Cum mai este „cooperarea în politica de securitate” astăzi, când în urma războiului pornit de Rusia în Ucraina (război care constituie o amenințare foarte mare pentru România și interesele sale, așa slab reprezentate în zonă, cum sunt), Turcia refuză să întărească NATO, cel mai important sprijin real al nostru în aceste vremuri, prin acceptarea accederii Suediei și Finlandei la NATO? O vizită recentă a Ministrului de Externe al României în Turcia pare că a încercat o rezolvare timidă a situației, fără vreo șansă reală de succes. Sigur, lucrurile ar putea fi mult mai rele, ne amintim de bărcile cu migranți care traversau Marea Neagră din Turcia spre România sau hărțile prezentate de o televiziune publică din Turcia în 2020 în care indicau posibile noi rute de migrație din Turcia care treceau prin România. Dar baza unui parteneriat strategic nu poate fi șantajul, nu? Oare unul dintre motivele pentru care Turcia pregătește un nou asalt în Siria este pentru a destabiliza din nou zona și pentru a genera un nou val de migranți cu care să șantajeze Europa, tocmai în acest context extrem de dificil al războiului din Ucraina?
Foto: Sursa: TRT via Digi24
Anul semnării parteneriatului, 2011, coincide cu începerea declinului surplusului comercial al României în relație cu Turcia până la deficitul foarte mare actual. Dar nu numai că deficitul comercial actual este foarte mare, dar, în mod paradoxal, după semnarea acestui parteneriat strategic, valoarea exporturilor României către Turcia a început să scadă, exporturile Turciei către România crescând spectaculos. În 2020 exporturile României către Turcia au fost în valoare de 2,1 miliarde euro, adică sub nivelul din 2011, când s-a semnat parteneriatul. Deci iată ce a însemnat „consolidarea cooperării economice” menționată mai sus la semnarea parteneriatului. Iată situația balanței comerciale între România și Turcia între 2009-2017:
Foto: Balanța comercială a României cu Turcia. Sursa: imm.gov.ro via Aurel Lazăr & Miruna Butnaru-Troncotă
Astfel că, dacă ne uităm fie și numai la dimensiunea economică de mai sus, ne putem întreba pentru cine este strategic acest parteneriat? Pentru România sau Turcia? Pentru că nu pare să fie strategic pentru amândouă în aceeași măsură. Sigur că orice parteneriat strategic este în mod teoretic un câștig, dar ce faci atunci când câștigul se transformă în pierderi?
Dacă dimensiunea economică am văzut-o în linii mari mai sus, să aruncăm o privire și asupra felului în care decurge parteneriatul strategic dintre România și Turcia pe dimensiunea culturală. Iată un exemplu din 2021 cum în urma acestui parteneriat două moschei din Tulcea și Constanța vor fi restaurate, în timp ce vom avea și un schimb de experiență în restaurarea covoarelor și o expoziție cu tema „orientalismul din Școala Românească de la Balcic”. În regulă, dar de exemplu poate fi vorba la schimb și despre restaurări de biserici creștine în Turcia? Greu de crezut, într-un loc unde Erdogan tocmai a retransformat în moschee simbolul creștinismului răsăritean, Catedrala Sfânta Sofia, care fusese transformată în muzeu de părintele Turciei moderne, Mustafa Kemal Ataturk. Dimensiunea culturală a parteneriatului strategic merge într-o singură direcție, urmând impulsul dat de dimensiunea economică?
În contraexemplu, pe pagina Ambasadei României din Turcia ultimele evenimente înscrise la Relații Bilaterale – Relații Culturale sunt un eveniment organizat în 2016 în Ankara, Zilele Culturii Române, unde avem o expoziție de fotografie, un omagiu adus lui Brâncuși și tot în 2016 Ziua Mărțișorului, care „a fost organizată cu ajutorul Femeilor Artist din Turcia, care au expus câteva opere reprezentative.”. Deci nu Femeile Artist din România au expus, ci Femei Artist tot din Turcia. Unde este România în acest parteneriat strategic cultural?
Concluzii. Turcia – jucător strategic?
Zbigniew Brzeziński considera Germania și Franța printre jucătorii strategici geopolitici europeni. Statele care au posibilitatea de a fi jucători strategici, însă nu sunt chiar acolo încă, sunt numite „pivoți geopolitici”, ca de exemplu Ucraina, Azerbaidjanul, Coreea de Sud, Turcia sau Iranul. După ultimele evenimente de pe arena internațională, s-ar putea spune însă cu destulă certitudine că Turcia se mișcă și încearcă să fie, dacă nu a devenit deja, un jucător strategic. Inconstanțele politicii externe neo-otomaniste de la Ankara, lipsa încrederii pe care o inspiră Erdoğan, iritarea generală trezită de unele acțiuni ale acestuia, însă, sunt efecte secundare ale acestei schimbări.
În încheiere, trebuie totuși spus că întrebarea nu este ce se va întâmpla dacă Turcia nu va mai fi un „pivot geopolitic”, ci un jucător strategic, pentru că, într-un fel sau altul, deja a devenit asta. Ci întrebarea este dacă va fi un jucător strategic generator de stabilitate, așa cum a fost un „pivot geopolitic” generator de stabilitate în perioada kemalistă, sau va genera instabilitate? Iar întrebarea următoare care se naște este în favoarea cui va genera stabilitate sau instabilitate? Turcia este extrem de importantă și pentru Heartlandul rusesc și pentru „Midland Ocean”, dar există un punct până la care poți merge cu amândouă.
Turcia lui Erdogan mizează puternic pe această multilateralitate a ei, pe această multivalență, cu multiple fațete și vectori, stă într-o „îmbinare a civilizațiilor”, dar tot în aceasta îi poate fi și slăbiciunea dacă nu reușește să-și aducă o stabilitate și responsabilitate în politica internă și externă. Această îmbinare se poate transforma rapid într-un „conflict al civilizațiilor”, iar situația internă a Turciei nu exclude deloc această ipoteză.
În orice caz, raportat la România și toate țările din zonă, dincolo de avântul economic, diplomatic al Turciei, cea mai mare greșeală ar fi să nu se conștientizeze la nivel profund aceste schimbări radicale de doctrină și de viziune geopolitică de la Ankara, lucruri care, deocamdată, generează conflicte și instabilitate în orice zonă consideră că își poate permite. De fapt, aceasta pare să fie și singura limită a politicii neo-otomaniste de la Ankara – până unde își poate permite. Și apoi mai face un pas. Asemănătoare, în multe privințe, politicii revizioniste a „colegei” sale din Organizația Statelor Turcice, Ungaria, care, de curând, prin declarațiile lui Viktor Orban a generat frustrare în Croația printr-o referire la porturi la Adriatica ce ar fi aparținut de drept Ungariei, dar care le-au „fost luate”. În urma reacțiilor energice de la Zagreb, Ungaria și-a moderat un pic poziția printr-un secretar de stat în Ministerul de Externe al Ungariei care a spus că „Sperăm că prietenii noștri croaţi nu vor ceda isteriei presei”. Interesant de observat că o astfel de moderație în atitudine nu a venit niciodată și în relația cu România sau cu „prietenii români” în urma declarațiilor și gesturilor tot mai agresive de la Budapesta, probabil încurajate și de lipsa aproape completă de reacție de la București, după cum nota și Prof. Dan Dungaciu într-o altă analiză aici.
Foto: Vladimir Putin și Emmanuel Macron. Sursa: The Guardian
Ca să facem și o comparație poate necesară și relevantă – dacă masa lungă la care Vladimir Putin și-a primit invitații în ultima vreme a devenit faimoasă în întreaga lume, „tronul” lui Recep Erdogan și atitudinea acestuia din această fotografie luată cu ocazia vizitei Miniștrilor de Externe ai României și Poloniei în Turcia nu sunt cu nimic mai prejos, doar mai puțin mediatizate.
Desigur, de la „măreția” unui trecut imperial în Rusia și Turcia (dar și în alte părți), lucrurile înconjurătoare și celelalte țări se văd mai mici – din capătul unei mese lungi sau de pe un „tron”, în fața căruia invitații au fost așezați dinadins pe canapeluțe înguste și joase, care îi silesc să adopte o poziție ușor stânjenitoare și de inferioritate. Iar „divanul” turcesc contemporan, ca și politica acestuia, nu par cu mult diferite în simbolistică și în esență față de cele de acum 3 secole.
Deci, ce este neo-otomanismul?
Desigur, nu la toți, dar la unele personaje din Turcia singura diferență pare a fi că s-a schimbat turbanul pe o cravată și un costum. Cel puțin asta reiese și la poziția lui Recep Tayyip Erdogan, mai sus, în 2022, comparând cu sultanul Ahmed al III-lea, în 1724.
Foto: Recep Tayyip Erdogan în mijloc, stânga – Zbigniew Rau, dreapta – Bogdan Aurescu și Mevlüt Çavuşoğlu. Sursa: twitter
Foto: Sultanul Ahmed al III-lea primind vizita ambasadorului Franței. Fragment dintr-o pictură de Jean-Baptiste Van Mour, 1724. Sursa: wikimedia commons
*Matei Blănaru este cercetător asociat la Centrul de Studii Sino-Ruse din cadrul Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I. C. Brătianu” (ISPRI) al Academiei Române.
