Petrișor Peiu*
Ce este managementul percepției
Războiul informațional continuu este un atribut esențial al lumii globalizate, pentru că statele au obligația esențială față de ele însele să își creeze și apoi exploateze o imagine proprie, care să corespundă nevoilor proprii de poziționare în lumea contemporană în care informația nu mai are efectiv niciun fel de granițe fizice.
Războiul informațional are o durată nedefinită pentru că acoperă realitatea unor adversități pe termen nedefinit; paradigmele naționale includ confruntări (chiar și numai culturale) de sute de ani, cum ar fi, de exemplu, cea dintre statul rus (prin orice formă a sa) și polonezi sau între națiunile fostei Iugoslavii.
Războiul informațional are un spectru continuu și utilizează informația manipulată, toate procesele aferente comunicării fiind implicate: colectarea, transportul, prelucrarea, integrarea și mai ales degradarea, deturnarea sensurilor și negarea.
Atunci când manipularea informației apare la nivelul de integrare și include degradarea, deturnarea sensurilor și chiar negarea vorbim de management al percepției. Managementul percepției/imaginii/mărcii are o istorie lungă în domeniul comercial, de unde a fost împrumutată noțiunea și multe din tehnicile de bază. Rolul său este în creștere pe măsură ce lumea devine un loc al aranjamentelor multilaterale și pe măsură ce crește rolul opiniei publice.
Managementul percepției consumă resurse minimale, fiind relativ ieftin și la îndemâna unor entități nesofisticate; abordarea strategică este bine disimulată ; abordările tactice consumă cea mai mare parte a resurselor de inteligență și financiare. Este dificil de identificat sursa primară a transmiterii percepției care se doreşte a fi însuşită de către public, precum și scopul ultim al acesteia, tocmai de aceea cei vizați consumă foarte multe resurse pentru a o face, mai ales că este dificil de realizat coaliții (inclusiv interne) cu aliații naturali/politici împotriva unor percepții sau imagini/mărci induse de surse neclare.
Departamentul Apărării din Statele Unite definește operațiunea de management al percepției astfel: „Actions to convey and/or deny selected information and indicators to foreign audiences to influence their emotions, motives, and objective reasoning as well as to intelligence systems and leaders at all levels to influence official estimates, ultimately resulting in foreign behaviors and official actions favorable to the originator’s objectives. In various ways, perception management combines truth projection,operations security, cover and deception, and psychological operations”.
Marca „Republica Moldova” –operațiune de management al percepției
La 27 august 1991, s-a declanșat de către o clasă eterogenă de politicieni și elite în sens larg o operațiune de „management al percepției”, încercând să creeze și apoi să întrețină mitul unui stat-națiune care își continuă o existență justificată istoric și care se bazează pe continuitatea unor elemente la scară istorică. Cum să realizeze această pecepție și cum să întrețină managementul acesteia? Ei bine, soluția (clasică de altminteri) a constat în identificarea și , mai apoi, cultivarea unei serii de mituri care să aibă calitatea de parte a unei povești fondatoare.
Ce caracterizează orice stat? Teritoriul este o caracteristică primordială, apoi națiunea sau națiunile (pentru statele multietnice) , istoria și limba ; mai la urmă vin unitatea economiei, elementele de solidarizare a populației, proiectele naționale, eroii emblematici, figurile istorice ,etc.
A fost, așadar, eliberată pe piață marca „Republica Moldova”, uneori deliberat numită simplu „Moldova”, cu scopul de a dezvolta o mitologie națională bazată pe un paralelism intuitiv cu cele comune altor state-națiuni europene.
În prezenta expunere mi-am propus să analizez această marcă și elementele componente pentru a putea descompune mitologia „identității moldoveniste”, mitologie destinată de către creatorii săi să întrețină războiul informațional continuu dus pentru justificarea existenței unui „stat al echilibrelor între est și vest”; mitologie care să marcheze definitiv delimitarea de mitologia identității românești (cealaltă alternativă din statul respectiv) sau de mitologia apartenenței la spațiul rusesc lărgit.
1. Teritoriul
Moldova este o regiune istorică, delimitată la vest de către Carpații Orientali și la est de către râul Nistru și care corespunde vechiului Principat al Moldovei. În prezent, teritoriul este împărțit între România, Republica Moldova și Ucraina. Suprafața cumulată a acestor teritorii (în limitele administrative actuale) este de 86783 kmp, dintre care 35806 kmp în România (cele 8 județe ale Moldovei Occidentale), 29680 kmp în Republica Moldova (partea din dreapta Nistrului cunoscută și ca Basarabia) și 21297 kmp în Ucraina (regiunea Cernăuți cuprinzând Bucovina de Nord, ținutul Herței și ținutul Hotinului, și cele 9 raioane din Bugeac).
Republica Moldova este un stat înființat pe 27 august 1991, cuprinzând aproape 30000 kmp din provincia medievală Moldova plus o suprafață de 4163kmp în partea stângă a Nistrului (denumită Transnistria), adăugată la RSS Moldovenească după anexarea la URSS a Basarabiei propriu-zise, dintre Prut şi Nistru.
Cu alte cuvinte, Republica Moldova este un stat creat pe un teritoriu rupt în două de un fluviu mare, important, Nistru, fluviu care a fost , în cea mai mare parte a istoriei, granița naturală între lumea europeană și cea musulmană turcică la început și apoi între lumea europeană și cea rusească. Nistrul a fost și o graniță politică care a supraviețuit multor secole de războaie în regiune. Și astăzi, Republica Moldova este un stat de facto împărțit între două entități statale : Republica Moldova propriu-zisă cu capitala la Chișinău și Republica Moldovenească Nistreană (stat nerecunoscut pe plan internațional) cu capitala la Tiraspol. Acest lucru face ca teritorial, Republica Moldova să fie o incertitudine geografică, cu granițe ambigui.
2. Națiunea
Încă de la formarea statului Republica Moldova s-a încercat acreditarea „națiunii moldovenești”, adică o națiune nouă, rezultată din contopirea etniilor prezente pe teritoriul acestui stat. Conform datelor de la recensământul din 2004 (ultimele oficial publicate), 76% dintre locuitori se declară moldoveni, 2% români, 8,5% ucraineni, 6% ruși, puțin peste 4% găgăuzi (turci creștini ortodocși), aproape 2% bulgari. Trebuie precizat însă că acest recensământ a fost organizat sub regimul comunist al lui Vladimir Voronin când a te declara român însemna a te declara antistatal, la fel ca în perioada sovietică. Autorităţile au făcut presiuni asupra cetăţenilor pentru a se declara moldoveni şi nu români, încălcând astfel convenţiile internaţionale la care este parte. Aceeaşi situaţie s-a înregistrat şi în ce priveşte limba vorbită, română, respectiv moldovenească. Unii cetăţeni au acuzat faptul că rezultatele sondajului ar fi fost falsificate, pentru că aceştia ar fi completat rezultatele în formulare cu creionul, şi astfel ar fi putut modifica ulterior răspunsurile privind etnia şi limba vorbită. Obiectivul regimului Voronin a fost să demonstreze că românii ar fi doar o minoritate în Republica Moldova, şi încă una insignifiantă.
„Pro-europenii” au dovedit aceeaşi atitudine negativă faţă de identitatea românească ca şi Vladimir Voronin, diferenţa fiind doar de ton, pentru că guvernanţii de la Chişinău nu doreau să alieneze România, devenită după anul 2009 principalul sponsor financiar şi politico-diplomatic al Republicii Moldova. În anul 2014 a avut loc un nou recensământ al populaţiei şi locuinţelor din Republica Moldova. Rezultatele nu au fost publicate nici până astăzi, deşi au trecut aproape trei ani, un fapt unic în lumea civilizată, şi care încalcă şi obligaţiile Republicii Moldova asumate prin convenţiile internaţionale privind recensământul, precum şi angajamentele în acest sens ale guvernului de la Chişinău faţă de sponsorii recensământului, printre care şi România. Aceste angajamente privind publicarea rezultatelor recensământului au fost încălcate pe rând de guvernele Leancă, Streleţ, Gaburici şi Filip. Motivul real al bizarei secretomanii de la Chişinău este acela că numărul celor care se declară români şi care indică drept limba vorbită limba română a crescut spectaculos după înlăturarea de la putere a regimului Voronin. După unele surse, numărul cetăţenilor care au indicat limba română drept limba maternă, adică 1.174.635 sau 40,3% dintre cei chestionaţi, a depăşit numărul celor care au indicat limba moldovenească drept limbă maternă, adică 1.117.535 cetăţeni sau 38,4% din totalul celor chestionaţi.
Harta etnică , conform recensământului din 2004, este următoarea:
Observând că populația băștinașă este larg majoritară pe tot cuprinsul teritoriului dintre Prut și Nistru, cu mici insule de prezență majoritară a găgăuzilor (zona din jurul orașului Comrat), bulgară (zona Taraclia) și cu o salbă de sate majoritar ucrainene înșirate de la nord spre centru, observăm , de fapt, neamestecul etniilor: până acum, rușii trăiesc și se căsătoresc între ei în două orașe (Chișinău și Bălți), găgăuzii trăiesc și se căsătoresc doar între ei în zona Comrat, bulgarii trăiesc și se căsătoresc doar între ei în zona Taraclia, populația rurală ucraineană nu se amestecă cu celelalte etnii iar băștinașii moldoveni/români nu se amestecă nici ei cu ceilalți minoritari, lucru evident la declararea limbii vorbite.
Practic, noțiunea de națiune moldovenească rezultată dintr-un mix al etniilor este un fals evident: etnia majoritară locală nu s-a amestecat aproape deloc cu minoritățile care au continuat să trăiască în comunități închise, lucru accentuat de ruralitatea excesivă a populației republicii. În 2004, populaţia rurală reprezenta 59% din totalul populaţiei Republicii Moldova, o pondere unică în Europa a populaţiei rurale.
Rușii care au populat funcțiile publice sau tehnice din stat au avut un statut social și intelectual privilegiat, ceea ce a îngreunat amestecul lor în masa majoritară compactă; rușii au preferat să trăiască în confortul orașelor unde erau favorizați de orice serviciu public și unde nu s-au intersectat prea mult cu băștinașii ținuți departe de straturile superioare ale socialului pentru multe decenii.
Aşadar, prezentarea naţiunii moldoveneşti drept un „melting pot”, un creuzet etnic de tipul SUA din secolele XIX-XX sau al Braziliei, unde s-au amestecat toate etniile pentru a forma o naţiune unică, a devenit necredibilă. Din acest motiv, s-a încercat, mai cu seamă după anul 2015, impunerea conceptului de „naţiune moldovenească civică”, pe fondul scandalurilor de corupţie şi a furtului unui miliard de dolari din băncile republicii. Liantul „naţiunii civice” a devenit lupta împotriva corupţiei şi a oligarhilor, pentru supremaţia satului de drept şi a domniei legii. Astfel, cu toţii, „moldoveni”, români, ruşi, constituie „naţiunea civică moldovenească” şi luptă uniţi împotriva corupţiei şi oliarhilor care îi afectează pe toţi cetăţenii, indiferent de originea etnică şi limba vorbită. În această nouă paradigmă, discursul despre identitatea naţională a românilor basarabeni şi despre unirea cu România, din antistatal, cum era pe vremea lui Vladimir Voronin, a devenit o „diversiune” a oligarhilor, menit să divizeze „naţiunea civică” şi să o distragă de la cruciada sa anticorupţie. Tot „diversiune” a devenit şi discursul despre orientarea geopolitică a Republicii Moldva, fie spre Est, fie spre Vest. „Vom discuta aceste lucruri numai după ce facem ordine în ţară”, declara la un post de televiziune unul dintre liderii noii opoziţii „europene” de la Chişinău.
3. Limba
Datele colectate la recensământul din 2004 indică următoarea distribuție lingvistică în Republica Moldova: 59% dintre cetățeni au declarat că au ca limbă maternă „limba moldovenească”, 16,5% limba română, 16% limba rusă, aproape 4% limba ucraineană, 3% limba găgăuză, 1% limba bulgară. Practic, peste 75% dintre cetățeni vorbesc limba română, noțiunea de „limbă moldovenească” fiind o ficțiune care s-a încercat a fi impusă de către adepții ideii de națiune moldovenească. Acest lucru confirmă majoritatea etnică clară (78%) a populației băștinașe și faptul că aceasta nu s-a amestecat cu minoritățile naționale sau cu specialiștii de alte etnii aduși de puterea sovietică. Aceste date mai indică și faptul interesant că majoritatea ucrainenilor , precum și aproape jumătate dintre găgăuzi și bulgari nu își vorbesc limba maternă, fiind total rusificați și dând impresia unei minorități rusești mult mai mari decât este în realitate.
Pe teritoriul Moldovei istorice există (sau existau) mai multe graiuri moldovenești, aparținând arealului lingvistic al subdialectului de tip nordic sau moldovenesc, cuprinzând o serie de particularități dialectale care reprezintă principala trăsătură comună a moldovenilor, ele fiind utilizate, mai mult sau mai puțin frecvent, pe întreg spațiul moldovenesc și chiar dincolo de el, în Transnistria, zone din nordul Munteniei, Delta Dunării, datorat, în cea mai mare parte, emigrărilor ardelenești la est de Carpați. Fonetic, din punct de vedere lexical, precum și din punct de vedere morfologic sau sintactic, Moldova nu are un grai unitar. Astfel, graiurile din Bucovina au un aspect de mozaic (îmbină trăsături ale graiurilor centrale, bucovinene și în unele localități ale graiurilor maramureșene), iar la est și nord de Prut au un specific aparte (dar nu au statut autonom – aparținând ariei dialectale a masivul moldovenesc și, luate în ansamblu n-au fost atrase într-o altă arie lingvistică). Graiurile centrale din Basarabia au trăsături similare cu cele consemnate în dreapta Prutului, iar mare parte dintre particularitățile din zona sud-vestică (pe linia Cahul–Reni–Chilia) fac arie comună cu graiurile muntenești. În zona nord-vestul Basarabiei, nordul Bucovinei, ținutul Herța, graiurile fac arie comună cu sudul Bucovinei.
Limba a fost dintotdeauna un element important în sociatatea moldovenească, fiind principalul instrument de „moldovenizare” inventat de clasa politică instalată la putere în Republica Moldova în ultimii 26 de ani. Impunerea unei limbi rezultată din amestecul fondului românesc cu elemente din limbile slave (din rusă în primul rând) a fost o linie importantă de mesaj pentru cei care vorbeau de națiunea moldovenească pentru că ar fi întărit ideea de specific moldovenesc, rezultat în urma unei istorii comune a mai multor etnii.
Devine astfel evident că noțiunile de națiune și limbă „moldovenești” sunt de fapt, noțiunile care împing spre ruperea de esența românească a populației dintre Prut și Nistru și a limbii vorbite de aceasta. A nega faptul că limba moldovenească este de fapt limba română ( nici măcar un dialect al acesteia din urmă) slujește doar celor care încearcă să aducă la realitate o fantezie istorică: orice român din dreapta Prutului se înțelege perfect cu orice român din stânga Prutului, neexistând niciun caz de neînțelegere sau de incompletă înțelegere. Indiferent cum o numesc politicienii, limba oficială (de stat) din Republica Moldova este identică limbii române. Pentru a ieși din ridicolul limbii moldovenești, Chișinăul a găsit soluția declarării limbii de stat ca fiind româna printr-o decizie de dată recentă a Curții Constituționale.
Ridicolul insistenţei cu care stataliştii „europeni” din Republica Moldova încearcă să dovedească fie diferenţa dintre cele două limbi, fie şi numai pentru a arăta că în Republica Moldova se utilizează o versiune a limbii române diferită de cea din România este controversa lui „î” din „i” versus „î” din „a”. Limba română modernă s-a scris întotdeauna cu „î” din „a” în interiorul cuvintelor, cu excepţia cuvintelor compuse dintre care unul începe cu „î”. La începutul anilor 1950 regimul comunist a decretat folosirea universală a lui „î” din „i” şi abolirea lui „î” din „a”, inclusiv în familia de cuvinte român, România, care au devenit „romîn”, respectiv „Romînia”. Comuniştii au impus şi folosirea lui „sînt” în loc de „sunt”. Odată cu recuperarea identităţii naţinale sub regimul Ceauşescu, la mijlocul anilor 1960, s-a revenit la „î” din „a” ca o excepţie, numai pentru „român”, „România”. În 1992 Academia Română a recomandat revenirea la ortografia clasică, cu „î” din „a” şi la „sunt” în loc de „sînt”. Republica Moldova a trecut, prin lege, la alfabetul latin în 1989, când în vigoare era „î” din „i” în România. Ulterior, şi Academia de Ştiinţe a Moldovei a recomandat folosirea lui „î” din „a”, dar fie din inerţie, fie din cauza venirii la putere a agrarienilor moldovenişti şi românofobi, în Republica Moldova a continuat folosirea lui „î” din „i”. „Pro-europenii”, după 2009, au încercat să se agaţe de această „deosebire” de limba română. De exemplu, România, în cadrul Ajutorului Oficial pentru Dezvoltare – ODA, acordat de MAE, a construit „Centrul de transfuzie a sângelui din Cahul”. La întâlnirile bilaterale pe acest subiect, reprezentanţii Chişinăului nu erau interesaţi atât de execuţia acestui obiectiv construit cu bani româneşti, cât de denumire, pentru care insistau deosbit de agresiv. Mai exact, respingeau „î” din „a” din denumirea dată proiectului de MAE din România şi doreau folosirea lui „î” din „i”. Adică în locul denumirii de „Centrul de transfuzie a sângelui din Cahul” să se folosească denumirea de „Centrul de transfuzie a sîngelui din Cahul”
În octombrie 2016, ministrul Educaţiei, reprezentant al unui partid unionist minoritar din coaliţia guvernamentală de la Chişinău a emis un Ordin de Ministru prin care în şcolile din Republica Moldova se va scrie cu „â” şi cu „sunt”, fapt care a stârnit furia moldoveniştilor de toate nuanţele.
4. Istoria
Există oare o istorie particulară a Republicii Moldova? Iată o întrebare simplă la care s-a căutat mult timp un răspuns complicat în vederea justificării statalismului moldovenist. Din punct de vedere al succesiunii de formațiuni statale, faptele sunt următoarele:
În 1343, regele Ludovic I al Ungariei, împreună cu o mare parte din nobilimea transilvăneană sub conducerea lui Andrei Lackfi, a inițiat o campanie împotriva tătarilor de peste Carpați. După înfrângerea tătarilor, regele îl lasă pe un voievod din Maramureș, Dragoș din Cuhea să întemeieze o „marcă de graniță” în nord-vestul Moldovei, în caz că învinșii vor ataca din nou. Dragoș a domnit între 1351 și 1353. Lui Dragoș i-a urmat fiul său Sas, care a murit în 1359. În anul morții lui Sas, Bogdan de la Cuhea, un alt voievod maramureșan, în conflict cu Ludovic I, trece munții cu familia și o oaste mică și îl înfrânge și îl alungă pe noul voievod Balc. Bogdan este cel care a terminat procesul de formare al statului independent Moldova, care a reunit sub autoritatea sa diferitele cnezate aflate pe teritoriul istoric moldovenesc precum și popoarele Bolohovenilor și Iașilor. Multe documente medievale denumesc de altfel noul principat al Moldovei „Bogdania”. Capitala mărcii s-a aflat la Baia, nume care însemna pe atunci „albie, scobitură, mină”, în limba germană Molde. Marca se întindea de la Carpați și de la Ceremuș la Nistrul mijlociu (nu mai la răsărit decât Hotinul), pe actuala Bucovină de nord și aproximativ pe județele Suceava, Botoșani, Neamț și Iași. Cetățile principale erau Baia, Câmpulung Moldovenesc, Strășineț, Onut, Rădăuți, Siret, Neamț și Iași.
Principatul medieval al Moldovei a fost un stat ce a existat în Europa timp de peste cinci veacuri. Era împărțit în Țara de Sus și Țara de Jos, la rândul lor împărțite în ținuturi și ocoluri (cele 24 ținuturi erau: Cernăuți, Hotin, Soroca, Rădăuți, Suceava, Dorohoi, Botoșani, Cârligătura, Neamț, Iași, Lăpușna, Orhei, Putna, Roman, Tecuci, Vaslui, Tutova, Bârlad, Covurlui, Frumoasa, Ciubărciu, Oblucița, Chilia, Cetatea Albă).
Trei teritorii au fost pierdute de Principatul Moldovei înainte de 1812: Bugeacul – împărțit în raiale turcești în 1484 și în 1538 (anume Ismail, Chilia, Cetatea Albă în 1484, Reni și Tabacu în 1536, Tighina în 1538); Ținutul Hotinului – devenit raia turcească în 1713 și Bucovina – devenită parte a Imperiului Austriac în 1775.
Harta principatului medieval al Moldovei înfățișată de Dimitrie Cantemir în memorabila Descriptio Moldavie este următoarea:
În 1812 prin tratatul de la București Principatul Moldovei a fost împărțit în două, partea de la răsărit de Prut formând o nouă gubernie a Imperiului Rus denumită Basarabia. Aceasta a cuprins atât ținuturile principatului dintre Prut și Nistru (Soroca, Orhei, o parte a ținutului Iași, Lăpușna, o parte a ținutului Fălciu și Tigheciu) cât și raialele turcești de la Hotin și din Bugeac.
În 1917 gubernia Basarabiei s-a constituit în Republica Democratică Moldovenească, care s-a declarat independentă de Rusia și în 1918 s-a unit cu România, urmată în același an de Bucovina.
Din 1940 încoace (cu excepția anilor 1941-44), suprafața vechiului Principat al Moldovei a fost împărțită între:
-România, anume mare parte din județele Vrancea, Bacău, Neamț, în întregime județele Suceava, Botoșani, Vaslui, Galați și Iași;
-Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, care a devenit în 1991 Republica Moldova, anume partea din dreapta Nistrului;
-Ucraina, anume Regiunea Cernăuți (cuprinzând Bucovina de Nord și cea mai mare parte din ținutul Hotinului), Ținutul Herța, și Bugeacul (cuprinzând 9 raioane din partea vestică a regiunii Odesa: Reni, Ismail, Chilia Nouă, Bolgrad, Arciz, Sărata, Tarutino, Tatarbunar și Cetatea Albă).
Practic, până la 1812 și istoria Moldovei a fost indivizibilă apoi, până la 1918, Moldova răsăriteană a fost parte a Imperiului țarist. Din 1918 până în 1944, această parte a Moldovei a fost parte a Regatului României (succesorul juridic și administrativ al principatului Moldovei) iar din 1944 până în 1991, Moldova răsăriteană a fost parte a URSS. Adică, istoria separată a teritoriului dintre Prut și Nistru nu este mai lungă de 150 de ani, tot restul istoriei fiind comună spațiului românesc.
Avănd în vedere și faptul că, la 24 ianuarie 1862 se deschide primul parlament al României și Principatul României devine succesorul de jure al principatului medieval moldovean, asumarea istoriei principatului moldovean de către autoritățile de la Chișinău este o fraudă istoriografică de proporții care se comite după 1991.
5. Simbolurile naționale
Simbolurile unei existențe naționale sunt importante și contribuie la definirea identității proprii. Dar care sunt acelea și cum se raportează la ele Republica Moldova?
Capitala statului medieval moldovenesc era la Iași, fiind înainte la Suceava, ambele aflate în Moldova occidentală, pe teritoriul național al României.
Drapelul tricolor (roșu-galben-albastru) apare prima oară în timpul revoluției de la 1821, condusă de Tudor Vladimirescu, devine apoi pe vremea lui Cuza drapelul de luptă al armatei române iar din 1867 este adoptat oficial ca drapel al statului România. Să observăm și faptul că semnificația inițială a tricolorului era unitatea românilor de pretutindeni (inițial era chiar simbolul unității dintre munteni și moldoveni-1848).
Imnul Republicii Moldova este o melodie de Alexandru Cristea (compusă în 1927 la conservatorul Unirea din Chișinău, oraș care atunci se găsea în România), pe versurile poeziei Limba Noastră , la origine un elogiu adus limbii române (fără ca numele limbii să apară explicit) și un îndemn pentru prețuirea ei; versurile acestui imn au fost scrise de către Alexie Mateevici la Congresul Scriitorilor din Basarabia din 1917, unde s-a hotărât trecerea la alfabetul latin.
Simbolul cel mai puternic vehiculat de adepții moldovenismului este marele voievod Ștefan cel Mare, înmormântat la mănăstirea Putna , în județul Suceava, unde se află majoritatea mănăstirilor ortodoxe clădite de acesta. Mihai Eminescu scriitorul simbol pentru adepții moldovenismului este cel mai important scriitor român, este înmormântat la București, a fost un critic acerb al ocupației rusești a Moldovei răsăritene și unul dintre cei care au desăvârșit limba poetică literară, ca simbol al unirii definitive a românilor munteni și moldoveni. Ca o ironie a sorții, să remarcăm că alături de Mihai Eminescu, la cimitirul Belu din București, se află înmormântat unul dintre cei mai talentați admiratori și continuatori ai lui Eminescu, poetul pe jumătate rus (dar de 100 de ori român prin creații) Nichita Stănescu.
Iată așadar că toate simbolurile naționale utilizate astăzi de Republica Moldova sunt provenite din România, se află în România sau au fost creeate în legătură cu România (sau cu Unirea cu România).
6. Economia
Republica Moldova are un PIB nominal de aproximativ 6,5-7 miliarde dolari SUA. Exportul este cam de 2 miliarde de dolari iar importul în valoare de 4 miliarde dolari, rezultând un deficit comercial de 2 miliarde dolari, adică aproximativ 30% din PIB. Republica este pe locul 135 în lume după indicatorul PIB/capita în metodologia PPP (la paritatea puterii de cumpărare).
Numai la gaze există o datorie de 800 milioane dolari neplătiți de consumatorii de pe teritoriul dintre Prut și Nistru către furnizorul Gazexport; formal, datoria moldovenească către Gazprom atinge fabuloasa cifră de 6,5 miliarde dolari, comparabilă cu mărimea unui PIB anual.
Deficitul bugetar este de 200 milioane de dolari, ponderea bugetului în PIB fiind în jur de 20%(cel mai scăzut nivel din Europa). Republica este dependentă în totalitate de sursele de finanțare externă nerambursabilă sau de credite externe: remiterile celor 30% din cetățeni care lucrează în străinătate ating în jur de 20% din PIB iar numai până acum Uniunea Europeană a pompat acolo aproximativ 1 miliarde de dolari. România, alt important finanțator, acordă un ajutor nerambursabil în valoare de 100 milioane Euro și un credit la dobândă artificial joasă de 150 milioane Euro, etc.
România reprezintă principala piață de export (cam un sfert din exporturi) și principala sursă de import (cam o optime din importuri).
Economic, Republica Moldova este un stat dependent în totalitate de ajutoarele financiare externe (mai ales de cele nerambursabile). Comercial, Republica Moldova este un stat complementar României și numai acesteia.
7. Coeziunea națională
Nu există niciun subiect important, obiectiv politici sau de altă natură care să întrunească asentimentul larg al populației dintre Prut și Nistru.
Toate alegerile de după 1991 precum și toate sondajele de opinie realizate în acestă perioadă, indică o divizare aproape perfectă a populației în privința orientării strategice a statului: jumătate își doresc o aprofundare a relațiilor cu Uniunea Economică Euro-Asiatică (dominată de către Federația Rusă) iar jumătate își doresc aprofundarea relațiilor cu Uniunea Europeană (mergând până la integrare). Această divizare a devenit un factor important de blocaj politic, simptomatic pentru criza de soluții de la Chișinău: astăzi, președintele Igor Dodon este ostentativ pro-rus iar guvernul Filip și majoritatea parlamentară sunt declarat pro-europeni.
Acest clivaj din societate a împins clasa politică spre obiective nerealiste și iluzorii, precum intrarea în Uniunea Europeană fără a deveni membru NATO sau menținerea unei neutralități imposibile.
Coeziunea nu s-a atins pe niciun aspect important: dispute mari sunt și au fost pentru relația cu NATO (inclusiv înființarea unui simplu birou al acestei organizații la Chișinău), dispute mari sunt și au fost pe toate elementele de identitate și în primul rând pe denumirea limbii oficiale, dispute mari sunt și au fost legate de relația cu România sau cu Federația Rusă.
8. Capacitatea instituțională și administrativă
Instituțiile unui stat dau puterea acelui stat de a funcționa. Ce constatăm în cazul Republicii Moldova: administrația, controlată politic se transformă în remorca intereselor uneori mafiote.
Astfel, a fost posibil ca Banca Națională să transfere guvernului 1 miliard de dolari care au fost împrumutați unor bănci comerciale de unde au dispărut în două zile.
Astfel a fost posibil ca energia electrică cumpărată de republică să fie „intermediată” de o firmă off-shore, Energocapital. Astfel a fost posibil ca procuratura să decapiteze integral un partid politic rival cu partidul care „deține” procuratura. Astfel este posibil ca instituții întregi precum Vama sau Poliția să fie integral controlate de câte un partid politic.
Singurele modalități găsite de a menține funcționarea statului au fost apelarea la monitorizări externe de genul foilor de parcurs (din partea Uniuni Europene, Fondului Monetar Internațional sau Băncii Mondiale).
Cu alte cuvinte, instituțiile statului din Republica Moldova nu pot funcționa autonom, ele nu își îndeplinesc rolul pentru care au fost creeate.
Diferența între marketing și realitate- în loc de concluzii
„Republica Moldova”, deliberat numită și „Moldova” reprezintă o uriașă operațiune de marketing, învăluită în cadrele clasice ale unei dezinformări de proporții: a fost creat și popularizat un stat care nu are un teritoriu clar definit, un stat care nu are curajul să își denumească propria limbă oficială, un stat cu un inm destinat să glorifice unirea cu alt stat, un stat care nu are o istorie proprie, un stat care nu are simboluri naționale proprii și un stat care nu are o economie autonomă și nici instituții autonome.
Propaganda a fost singurul lucru care a funcționat și încă funcționează bine la Chișinău: oamenii au fost convinși că vorbesc „limba de stat”, că pot deveni Elveția peste noapte, că vor intra în Uniunea Europeană peste noapte, că va curge lapte și miere peste noapte.
Propaganda a funcționat atât de bine încât a reușit să creeze și să întrețină un mare susținător al proiectului moldovenist și anume România. Propaganda a funcționat atât de bine încât România este cel mai mare sprijin politic și financiar pentru un stat care este creat pe un teritoriu românesc, peste o populație eminamente românească și care se menține doar cultivând sentimente anti-românești.
Pentru că, de fapt, moldovenii au o limbă (limba română), au un teritoriu (parte din Moldova românească), au și o națiune (națiunea română), au și simboluri naționale (cele românești), au și o economie în care se pot integra (a 16-a cea mai mare economie europeană), au și un proiect politic gata realizat (integrarea în NATO și UE- aderarea la blocul transatlantic)!
Singurul lucru care lipsește poporului dintre Prut și Nistru este cel împotriva căruia este organizată operațiunea de marketing și propagandă „Republica Moldova”; acel lucru este , simplu spus, reunirea cu România!
*Petrișor Peiu este membru al Consiliului de experți LARICS.