Sursa: ringmar

În două dintre precedentele noastre analize publicate pe LARICS, disponibile aici și aici, am încercat să deslușim unele dintre sensibilitățile societății din Turcia prin prezentarea a două dintre cele mai mari temeri ale sale, strâns legate una de cealaltă, recunoașterea Genocidului Armean și Sindromul Sèvres – teama de Occident, de străini în general, neîncrederea, conspiraționismul, teama de dezmembrare a Turciei.

Însă, dincolo de narațiunile oficiale, publice de la Ankara, dincolo de interpretările și analizele Sindromului Sèvres de mai devreme, până la urmă câți cetățeni turci cred în aceste narațiuni ale așa-numitului Sindrom Sèvres prezentate de noi în articolul precedent? Câți dintre ei au teamă, complex de superioritate sau doresc să se alăture Occidentului în Uniunea Europeană? Astfel, ca să încercăm un răspuns la aceste întrebări vom consulta câteva sondaje reprezentative aplicate pe populația din Turcia. Dorim să vedem cât de prezent este Sindromul Sèvres pentru populația din Turcia, cât de actual, sub ce reprezentări se manifestă el în conșiința colectivă a Turciei actuale.

Astfel, am analizat sondaje întreprinse pe societatea turcă și care analizează indicatori ai Sindromului Sèvres chiar sub acest nume pentru anii 2006, 2018, 2020 și 2022. Se observă o ușoară fluctuație în răspunsuri, în funcție de numeroși factori interni și externi, dar faptul că rezultatele sondajului din 2006 seamănă destul de mult cu cel din 2022 nu face decât să ne arate faptul că acest sindrom este deosebit de bine implementat în societatea turcă, narațiunile care îl răspândesc și îl întrețin sunt foarte bine funcționale, iar perspectivele pe termen lung, mai ales în acest climat conflictual în mod fizic regional, dar și conflictual în mod narativ la nivel internațional și intern în societatea turcă, nu par să arate că vom avea schimbări majore pe termen scurt.

De altfel, în cazul unor astfel de traume societale (sau traume induse sociologic, narativ, de propriile elite), nici nu se poate să avem o vindecare fără a aborda în mod obiectiv cauzele traumei (printre care se numără și Genocidul Armean), fără a accepta realitatea așa cum a fost și fără a ieși din cortul feeric al halucinațiilor, așa cum bine spunea chiar un cercetător turc, Taner Akcam, cort feeric întreținut de narațiunile vehiculate îndeosebi de către elitele din societate.

Dar să prezentăm sondajele:

● 2006. Într-un sondaj din 2006 avem o primă manifestare a unui paradox pe care îl vom mai întâlni în aceste sondaje – peste jumătate din populația Turciei (57%) credea că reformele cerute pentru aderarea la Uniunea Europeană seamănă cu capitulațiile Tratatului de la Sèvres de acum un secol, care erau condiții obligatorii impuse de învingători unor învinși, deși tot peste jumătate din populație (60%) vrea să adere la Uniunea Europeană, bineînțeles, neobligată de nimeni.

Astfel, avem un conflict flagrant între dorința de prosperitate promisă de apartenența la Uniunea Europeană și teama narațiunilor Sindromului Sèvres întreținute generos de declarații ale unor oficiali ca vechiul și noul președinte al Turciei, Recep Tayyip Erdogan. Același tip de paradox, după cum am menționat și în analiza precedentă, este cel conform căruia societatea turcă este speriată de dezmembrarea Turciei (după cum se vede în sondajul prezentat), dar pe de altă parte peste jumătate din populația Turciei votează și susține politicile neo-otomaniste ale lui Recep Tayyip Erdogan care vizează o formă sau alta de reclădire a unui defunct imperiu. Așadar, o teamă de dezmembrare care se combină cu o dorință de invadare a vecinilor, de cuceriri teritoriale.

Continuând pe marginea sondajului de mai sus , 68% dintre turci credeau că Occidentul vrea să dezmembreze Turcia la fel ca acum 100 de ani, 71% credeau că Occidentul a ajutat gruparea separatistă PKK. Repetăm, totuși, cu toate aceste temeri din societatea turcă, caracteristice Sindromului Sèvres, 60% din populația Turciei ar fi votat aderarea la Uniunea Europeană și 53% credeau că această aderare ar fi un lucru bun, doar 23% susținând că ar fi un lucru negativ.

Pe de altă parte, iată, un nivel al neîncrederii în alți oameni de 90% și alți 44% dintre cetățenii turci intervievați, de departe cei mai mulți, au declarat că Turcia nu are prieteni printre alte state.

● 2018. Dimensions of Polarization in Turkey, sondaj publicat în 2018, întreprins de The Black Sea Trust for Regional Cooperation, proiect al German Marshall Fund, și Istanbul Bilgi Üniversitesi, date culese la sfârșitul lui 2017. Primul lucru care ne iese în evidență este faptul că observăm o creștere uriașă a cifrelor indicând procentul celor care cred că Occidentul dorește să dividă Turcia la fel ca pe Imperiul Otoman, de la 68% în 2006 la 87,6% în 2017, un procent absolut uriaș într-o societate, dar și o scădere abruptă (bineînțeles, generată de diferite probleme externe și interne) a celor care ar dori aderarea la Uniunea Europeană.

De asemenea, observăm o creștere foarte mare și a celor care cred că reformele cerute de aderarea la Uniunea Europeană seamănă cu capitulațiile, de la 57% în 2006 la 77,3% în 2017. Nu mai vorbim despre faptul că 77,6% dintre intervievați mai cred încă faptul că Europa este dominată de spiritul cruciadelor în raport cu Turcia, ca acum în jur de 1.000 de ani. Din nou, paradoxal cum unora le este teamă de invazii de acum 1.000 de ani din partea altora, în schimb ei preamăresc un imperiu propriu dispărut abia acum 100 de ani, care a fost clădit pe invadarea și cucerirea din partea lor a unor alte populații. Aceeași oscilare între teamă și dorința de cucerire menționată și mai devreme.

Dar una dintre principalele probleme nu este numai cât de mulți cetățeni turci aderă la aceste narațiuni ale Sindromului Sèvres, ci și faptul că cei care cred în aceste narațiuni sunt răspândiți aproape uniform în toate partidele din Turcia, ceea ce nu se întâmplă pe aproape nicio altă chestiune acolo. Iată graficul de mai jos.

Nu există consens între susținătorii diferitelor partide pe aproape nicio altă chestiune, probabil în afară de dorința de a trimite acasă toți refugiații sirieni, după cum se vede mai jos.

Desigur că numărul foarte mare al acestor refugiați reprezintă o povară pe umerii societății din Turcia (și ai Uniunii Europene, care plătește pentru întreținerea acestor refugiați în urma șantajelor lui Erdogan – cel care, în primul rând, a contribuit din plin la generarea acestui număr uriaș de refugiați), desigur că apar presiuni și tensiuni în societate, dar ei sunt (și) rezultatul politicilor lui Erdogan care s-a implicat activ militar în Siria, destabilizând situația de acolo, contribuind la prelungirea violențelor, susținând grupări teroriste din zonă, invadând și până la urmă ocupând zone extinse din nordul Siriei. În plus, numărul uriaș al acestor refugiați nu scuză deloc comportamentele discriminatoare, complexul de superioritate (aproape imperial) al multor turci față de foștii lor supuși sirieni din timpul Imperiului Otoman. Complex de superioritate din partea unui segment al societății turcești care, bineînțeles, generează sentimente negative din partea multor sirieni.

● 2020. În sondajul din anul 2020, Dimensions of Polarization in Turkey 2020, întreprins de German Marshall Fund, Istanbul Bilgi Üniversitesi, TurkuazLab, dimensiunea Sindromului Sèvres, mai jos, arată cum procentul celor care cred că reformele cerute de aderarea la Uniunea Europeană seamănă cu capitulațiile a scăzut la 63,8% de la 77,3% în 2017, procent aproape identic cu cel din 2006, însă procentul celor care cred că Occidentul vrea să dividă din nou Turcia la fel cum a făcut-o cu Imperiul Otoman a rămas la cote uriașe de 78,5%, scăzând totuși cu aproape 10% și el față de 2018. Convingerea că Occidentul este dominat de un așa-zis „spirit al cruciadelor” a rămas și ea la cote uriașe, de 66,6%.

Aproape 58% dintre turcii intervievați sunt convinși că cerințele Uniunii Europene pentru ca Turcia să poată adera seamănă cu cerințele Tratatului de la Sèvres, ceea ce, pe lângă faptul că este incredibil, arată din nou dimensiunea neîncrederii din societatea turcă. Neîncredere care, bineînțeles, servește de minune multor politicieni de acolo, care își pot ține astfel în frâu propria societate cu diferite narațiuni și amenințări.

Dar mai mult decât neîncrederea, acest indicator arată și un anumit tip de orgoliu rănit, arată un complex de superioritate de tip imperial – deși știe bine că cerințele de aderare la Uniunea Europeană sunt aceleași pentru toată lumea, o parte a societății turcești nu consideră că ei, urmașei unui imperiu de care este mândră, ar trebui să i se impună aceleași cerințe ca și tuturor celorlalți. Cu atât mai mult cu cât nu le poate îndeplini pe moment. Așadar, apare recursul la memoria imperială și cum Occidentul a rănit mândria imperiului la Sèvres, iar acum nu face decât să rănească din nou mândria imperială pretinzând același lucru de la Turcia pe care l-a pretins și de la unele state ca Bulgaria, România, Croația, Slovenia sau altele care nu au avut niciodată „prestanța” unui trecut imperial.

Este puțin probabil ca noi să reușim să realizăm întru totul ce înseamnă mai exact, totuși, aproape 80% dintr-o societate să creadă că noi, ceilalți, din Occident, dorim să o dezintegrăm și este foarte ușor și să trecem fără a realiza cât de puternic este încă în unele societăți un tip de complex de superioritate de tip imperial care încă generează frustrări, tensiuni și alte diferite tipuri de probleme foarte grave. Despre acest tip de complex, prezent uneori și în atitudinile Chinei, deseori în atitudinile Federației Ruse (vedem cu toții ce se întâmplă în Ucraina), chiar și în atitudinile unor state occidentale, am mai scris și aici, aici sau aici.

Iată și, distribuit pe partide, cât de mulți cetățeni ar fi de acord cu intervențiile militare ale Turciei în străinătate, care, oricum ar fi deghizate, încalcă flagrant suveranitatea vecinilor Turciei și aduc aminte acestor vecini de Imperiul Otoman. În Siria și Irak, de exemplu, Turcia are numeroase baze militare. Iese în evidență procentul uriaș al susținătorilor lui Erdogan din AKP și MHP care sunt de acord cu aceste intervenții militare.

O altă observație este faptul că, în 2020, procentul celor care ar dori aderarea la Uniunea Europeană s-a ameliorat simțitor față de 2018.

● 2022. În ultimul sondaj analizat, Turkish Perceptions of The European Union, 2022, întreprins de The German Marshall Fund of The United States, pe un set de răspunsuri-indicatori ai Sindromului Sèvres putem observa limpede cum cel mai mic indicator, respectiv convingerea că reformele cerute de UE seamănă cu prevederile din Tratatul de la Sèvres, este la 46,6% în societatea turcă. Deși mai mic decât cel din anii anteriori, este totuși un procent uriaș, ca aproape jumătate dintr-o societate să perceapă condițiile de aderare la Uniunea Europeană, valabile la fel pentru orice stat, asemănătoare cu condițiile impuse unui stat învins acum mai bine de un secol de către puterile învingătoare de atunci. Mai mult, la întrebarea asemănătoare, dar exprimată mai direct, dacă aceste reforme seamănă cu capitulațiile de acum un secol, afirmativ au răspuns un pic peste jumătate din cei intervievați. Ceea ce este paradoxal – se aseamănă condițiile impuse obligatoriu unui stat învins de către învingători cu normele de aderare la Uniunea Europeană la care vor să adere chiar cetățenii turci. Dar am explicat mai devreme acest aparent paradox – mândria rănită a unui fost imperiu, complexul de superioritate joacă un rol deosebit de important în conturarea acestor opinii.

Peste 52% dintre turci cred în continuare în 2022 în „spiritul cruciadelor” al Occidentului, iar 62,4% cred în continuare că Occidentul ar dori să dividă Turcia. Aproape identic cu cei 68% din sondajul de mai sus din 2006 care credeau că Occidentul vrea să dividă Turcia. Iată că, după 16 ani, din unele puncte de vedere suntem în aceeași paradigmă a neîncrederii de unde am plecat.

Dar aceasta nu vine decât să arate din nou la ce cote se situează „neîncrederea în străini” și „teama” din societatea turcă, indicatori ai Sindromului Sèvres analizați și de noi mai devreme. Față de rezultatele din 2020 putem să interpretăm această scădere a manifestării Sindromului Sèvres ca fiind în legătură directă și cu cei 2 ani de pandemie. Au fost 2 ani consecutivi în care cele mai mari spaime au fost legate de situația economică și de cea sanitară, care au traumatizat populația pe alte coordonate, iar atenția acordată de populație traumelor trecutului a fost mai mică, în contextul traumelor prezentului.

De asemenea, Uniunea Europeană a ajutat foarte mult Turcia în acea perioadă, așadar este normal ca percepția despre europeni să se îmbunătățească pe unele coordonate, chiar pe cele legate de Sindromul Sèvres. Iar acești 2 ani de pandemie, plus ajutorul Uniunii Europene pentru Turcia, iată că au urcat dramatic procentul celor care ar dori aderarea la Uniunea Europeană de la circa 50% în 2020 la 61,4% în 2022.

Din nou, același aparent paradox: peste 60% dintre turcii intervievați cred că statele europene vor să dezintegreze Turcia la fel cum au făcut cu Imperiul Otoman, dar tot peste 60% dintre turcii intervievați doresc integrarea în Uniunea Europeană.

Aceeași oscilare între dorința de prosperitate, complexul de superioritate al unui orgoliu imperial rănit și teama narațiunilor Sindromului Sèvres. Societatea turcă pare că nici nu vrea și nici nu este lăsată de narațiunile elitelor să depășească epoca imperială otomană, cu toate cuceririle ei, dar și cu toate genocidurile și înfrângerile ei.

În aceste condiții, în temeiul acestei ciclicități relative observate, ne așteptăm ca percepția negativă a turcilor pe temele Sindromului Sèvres să crească din nou, mai ales în contextul campaniei electorale recente și a narațiunilor vehiculate în societatea turcă. Retorica lui Tayyip Erdoğan, dar și a altor partide care au dorit să aibă o șansă la un rezultat cât mai bun, a mizat foarte mult pe sentimentele islamiste și neo-otomaniste ale turcilor, care este posibil să fi inflamat din nou Sindromul Sèvres.

Cu siguranță, din păcate, din ce se vede mai sus, acest complex de temeri și frustrări, numit Sindromul Sèvres, va juca în continuare un rol important în societatea turcă. Cu riscurile aferente pentru securitatea internă a Turciei și externă a regiunii. Peste 60% dintr-o societate să creadă că statele europene vor să o dividă este un procent uriaș. Nu este de mirare că apropierea de Federația Rusă și de narațiunile lui Vladimir Putin nu este pe cale să se transforme într-o îndepărtare reală prea curând. Nici la nivel politic, nici la nivel societal.

Matei Blănaru este doctorand al Universității din București și cercetător asociat la Centrul de studii sino-ruse (CSSR) al ISPRI – Academia Română.