Petrolierul M/V Mercer Street. Sursă: Sky News

Autor: Ioana Constantin-Bercean*

            Context: administrație nouă, obiceiuri vechi

            Începând cu 3 august a. c. Republica Islamică a intrat în epoca președinției lui Ebrahim Raisi, care, conform tradiției cunoscută ca tanfeez (tranziția pașnică a puterii de la un președinte la altul) a primit aprobarea oficială a Imamului Khamenei, devenind astfel cel de-al 8-lea președinte iranian, iar ceremonia de depunere a jurământului – denumită tahlif în persană – s-a desfășurat pe 5 august în fața parlamentului. Conform articolului 204 din regulamentul de procedură al parlamentului iranian, președintele trebuie să prezinte, în termen de două săptămâni de la ceremonia de depunere a jurământului, o listă a membrilor cabinetului propus, împreună cu biografiile acestora. Aceste ceremonii s-au desfășurat însă în umbra incidentului din 29 iulie, când petrolierul M/V Mercer Street, sub pavilion liberian și aparținând companiei israeliene Zodiac, a fost atacat în largul coastei Omanului, incident soldat cu moartea a doi membri ai personalului de bord: un cetățean român, comandantul navei și un britanic, membru al echipei de securitate. Este posibil ca atacul să fi fost un răspuns la un atac israelian asupra unei nave militare iraniene în aprilie, care ar fi putut fi un răspuns la un atac iranian asupra unei nave-container deținute de Israel în martie… și continuând așa putem merge pe urmele acestei lex talionis până în vara anului 2019, când Israelul a atacat o navă care transporta petrol și arme iraniene în estul Mediteranei și în Marea Roșie – încălcând astfel regimul de sancțiuni reimpus de fostul președinte american, Donald Trump.

            Dinamica relațiilor israeliano-iraniene rămân un mister pentru majoritatea analiștilor occidentali în ciuda impactului profund pe care tensiunile dintre aceste două state îl au asupra Orientului Mijlociu, dar și asupra securității internaționale. Sensibilitatea politică a problemei a determinat majoritatea experților din Occident să se abțină de la studierea detaliată a subiectului. În schimb, starea proastă a relațiilor dintre acești doi foști aliați – Iran și Israel – a fost tratată fie ca un fenomen inexplicabil, fie pur și simplu ca o conseință a unui antagonism ideologic profund. În tot acest timp impactul acestei rivalității asupra strategiilor de politică externă ale statelor occidentale în general, și asupra politicii externe americane în particular, a fost ignorat în mod convenabil, însă cu un mare cost pentru securitatea și stabilitatea regională și internațională. Deoarece mulți analiști, politicieni sau simpli observatori consideră că soluția stabilității Orientului Mijlociu constă în rezolvarea conflictului israeliano-palestinian, s-a acordat puțină atenție rivalității geopolitice dintre Israel și Iran, state ale căror influență asupra dosarului palestinian, dar și asupra altor probleme regionale, a fost și este în continuare decisivă.

            Chiar dacă atunci când cele două state intră în coliziune directă – atacuri asupra petrolierelor care tranzitează regiunea, asasinarea unor diplomați sau oameni de știință, incidente legate de spionaj – comunitatea internațională își îndreaptă atenția asupra dinamicii dintre Iran și Israel, natura conflictului rămâne în mare parte neînțeleasă, iar singurul răspuns, mai ales atunci când există pierderi de vieți omenești (cum este cazul nefericit al incidentului M/V Mercer Street) rezidă în construcția unei retorici bazată pe hard power, intervenții militare și escaladare.

            Plecând de la retorica inflamată dintre fostul președinte iranian, Mahmoud Ahmadinejad, și fostul prim-ministru israelian, Benjamin Netanyahu, majoritatea analiștilor sunt înclinați să caracterizeze rivalitatea dintre cele două state ca fiind o ciocnire fundamentală a ideologiilor. Pe de o parte, Israelul este descris ca o fiind o democrație într-o regiune invadată de autoritarism și un avanpost estic al raționalismului iluminist (Trita Parsi, 2007). Pe de altă parte, Republica Islamică Iran este prezentată ca fiind un regim clerical reacționar, a cărui respingere a Occidentului și a cărei aspirație de a vorbi pentru musulmanii de pretutindeni este simbolizată prin refuzul său de a recunoaște legitimitatea statului israelian. Acești ideologi s-au reunit într-o bătălie în care nu poate exista nici o cale diplomatică sau armistițiu negociat – doar victoria unei viziuni și a unui sistem de valori asupra celuilat. Sau cel puțin așa s-ar părea. Se scapă din vedere un aspect foarte important al acestei dinamici: fiecare din cele două puteri non-arabe din Orientul Mijlociu are nevoie de această rivalitate pentru a-și legitima atât politicile interne cât și strategiile externe, mai mult, este important atât pentru Iran cât și pentru Israel ca această animozitate profundă să fie caracterizată de observatorii interni, dar și de cei externi, ca fiind una ideologică.

            Incidentul din 29 iulie a readus în atenția internațională conflictul rece dintre cele două state, însă, de data aceasta, pierderea de vieți omenești cauzată de atacul cu drone complică datele problemei. Dacă acest atac s-ar fi limitat doar la avarierea unui alt petrolier, incidentul ar fi ținut prima pagină a agendei internaționale preț de câteva zile, timp în care aliații Israelului ar fi mustrat Iranul, SUA și-ar fi reiterat susținerea pentru Tel Aviv iar Uniunea Europeană ar fi fost părintele bonom care îndeamnă la soluționarea diferendului pe cale diplomatică, în timp ce guvernul din Teheran ar fi recurs la retorica construită încă din anii 1980, din timpul războiului cu Irakul, acuzând Occidentul și Israelul de tactici subversive îndreptate împotriva guvernului iranian.

            Care sunt implicațiile incidentului M / V Mercer Street?

            Atacurile de acest fel au devenit o caracteristică familiară în prima jumătate a anului 2021, Iranul și Israelul angajându-se în represalii reciproce împotriva navelor asociate fiecărui stat. Acest tip de acțiuni au devenit cunoscute ca „războiul din umbră”, în principal din cauză că dovezile acestor atacuri sunt mai degrabă circumstanțiale și nicio sancțiune internațională nu a fost aplicată vreunei părți. Până în prezent acest tip de acțiuni au reprezentat o formă de conflict limitat, în care cei doi adversari au continuat ostilitățile, dar au evitat în mod deliberat războiul deschis, iar atacurile s-au desfășurat într-un mod care a putut fi negat de oricare dintre state, permițând astfel un grad de negare plauzibilă și de control al narațiunii. Însă această paradigmă s-a modificat fundamental odată cu pierderea de vieți omenești cauzată de atacul asupra petrolierului M/V Mercer Street.

            Domeniul maritim este de mult timp spațiul în care se desfășoară un adevărat război rece între Iran și statele din regiunea extinsă a Orientului Mijlociu. Până de curând Republica Islamică a căutat în principal să utilizeze domeniul maritim pentru a furniza arme și pentru a oferi sprijin reprezentanților regionali cu care este aliat, direcționând în același timp atacurile acestor împuterniciți (proxy) împotriva dușmanilor percepuți ai Iranului. Însă începând cu anul 2021 acțiunile iraniene au vizat în special navele comerciale legate direct sau prin oameni de afaceri de Israel. La fel ca în 2019, există un context politic al incidentelor maritime din 2021. Iranul și Israelul au trecut prin schimbări semnificative de ordin politic, prin schimbarea administrațiilor și guvernelor, noii lideri fiind legați inextricabil de cursurile de acțiune stabilite de predecesorii lor. În ciuda acestui fapt Iranul și-a păstrat angajamentul, cel puțin la nivel discursiv, față de SUA și ceilalți semnatari ai JCPOA, în legătură cu o posibilă revenire la condițiile acordului, realitate în fața căreia Israelul nu a rămas pasiv. În 6 aprilie a. c., cu câteva ore înainte ca diplomații americani, iranieni și europeni să se reunească la Viena pentru a redeschide discuțiile cu privire la acordul nuclear, o unitate militară de elită a marinei israeliene a atacat o navă militară iraniană. A doua zi, pentru a-și justifica pe plan intern decizia, fostul prim-ministru Netanyahu a declarat: „Acordul cu Iranul care ne amenință distrugerea (…) este din nou pe masă”.

Sursă: Amwaj.media

            Desigur, până acum Iranul a negat categoric responsabilitatea pentru incidentul M/V Mercer Street și a solicitat prezentarea unor dovezi plauzibile care să susțină acuzațiile aduse de SUA, Marea Britanie, Israel și România. Rapoarte israeliene neconfirmate sugerează că atacul asupra petrolierului M/V Mercer Street a fost probabil o represiune pentru un atac aerian israelian asupra aeroportul Dabaa din Siria. Însă, indiferent de justificările Iranului privind cauza acestui atac, ignorarea legilslației internaționale care protejează drepturile civililor împotriva acțiunilor statelor aflate în conflict este în sine un act reprobabil.

            Ambele părți știu că pun în scenă un joc riscant. Hossein Dalirian, un analist militar afiliat al IRGC a declarat: „Suntem în război, dar cu luminile stinse”, în timp ce o sursă diplomatică israeliană a recunoscut că strategia Israelului constă într-o „escaladare controlată, dar problema acestei strategii este aceea că abilitatea de a controla degenerarea situației este limitată”, existând astfel riscul ca ambele state să se regăsească într-o zonă de conflict deschis, fără să fi avut inițial intenția de a ajunge acolo. Națiunile cu ambiții de hegemon regional care se pot baza și pe capabilități militare consistente tind să cadă în această capcană, iar Israelul și Iranul se încadrează în această paradigmă, existând de fiecare parte voci care îndeamnă la inițierea unui război total. În urma recentelor atacuri iraniene, lt. col. (rez.) Mordechai Kedar, fost membru al IDF (Forțele de Apărare Israeliene), a îndemnat la „dezmembrarea Iranului acum” în timp ce unii membri ai IRGC, care se opun atât revigorării JCPOA cât și oricărei deschideri iraniene față de Occident, adesea au acționat pe cont propriu, provocând incidente regionale doar pentru a-și susține propriile cauze.

            Mai mult, la câteva zile după atacul asupra petrolierului deținut de omul de afaceri israelian Eyal Ofer, Ministerul Apărării din Marea Britanie a emis o notificare, pe 3 august, avertizând despre o potențială „deturnare” la 60 de mile marine la est de Fujairah și a îndemnat căpitanii vaselor să fie extrem de prudenți. Presa britanică a citat mai târziu surse de securitate anonime care susțineau că un grup de opt sau nouă bărbați înarmați s-au îmbarcat pe nava Asphalt Princess, încercând să o deturneze.

            În timp ce aproape toate sursele și informațiile circumstanțiale indică implicarea iraniană în incidentul M/V Mercer Street, este foarte important de subliniat rolul negării plauzibile în aceste circumstanțe. O caracteristică definitorie a „războiului din umbră” dintre Israel și Iran este că, până acum, evenimentele au fost orchestrate în mod deliberat de ambele părți, într-un mod care a permis fiecărui stat să arunce un val de ceață asupra adevăratei identități a actorilor implicați. Dovezile decisive și irefutabile sunt rareori disponibile pentru elucidarea unor astfel de incidente atunci când se urmărește atribuirea deplină și dincolo de orice îndoială a responsabilității.

            Cele mai articulate și ferme poziționări au venit din Marea Britanie și Israel, în timp ce SUA și România au avut o abordare diplomatică moderată, afirmându-și însă sprijinul și deschiderea spre o eventuală colaborare în vederea soluționării acestui incident. Guvernul britanic a declarat că implicarea iraniană este „foarte probabilă”, în jur de 80-90%. Marea Britanie, alături de Israel, a condamnat ceea ce consideră a fi ignorarea flagrantă și intenționată a vieților civile nevinovate arătată de Iran. Guvernul britanic a transmis că „lucrează cu partenerii săi internaționali pentru găsirea unui răspuns concertat la acest atac inacceptabil”.

Sursă: Twitter

            Șeful statului major israelian, Aviv Kohavi, a discutat cu omologul său britanic, șeful Statului Major al Apărării, generalul Nick Carter, despre „provocările comune” cu care se confruntă ambele țări, cu toate acestea nu a fost menționată nicio acțiune specifică împotriva Iranului. Ministrul israelian al Apărării, Benny Gantz, a declarat că atacul asupra pentrolierului M/V Mercer Street ar trebui privit ca o escaladare și „trebuie luate măsuri acum împotriva Iranului. Sub călăul Raisi, care va prelua funcția săptămâna aceasta, va fi mai periculos [Iranul] pentru lume decât a fost până acum”.

            Este foarte probabil ca atât Israelul, cât și Marea Britanie să încerce să internaționalizeze în continuare răspunsul la incidentul provocat de atacul asupra M/V Mercer Street. Cu toate acestea răspunsul va fi mai degrabă unul multilateral și nu unul la nivel instituțional, deoarece un răspuns colectiv adoptat la nivelul Consiliului de Securitatea al Națiunilor Unite este foarte puțin probabil să fie votat în unanimitate. În aceste condiții orice reacție trebuie să fie hotărâtă și să aibă scopul unic de a forța Iranul să respecte normele legale internaționale și să protejeze siguranța vieții civililor pe mare. Un atac militar asupra unui port iranian (sau a altei locații strategice), asupra unei nave sau chiar un atac generalizat asupra Iranului ar putea reduce capacitatea de răspuns a Iranului pe termen scurt sau mediu, dar tendințele bine stabilite anterior de Teheran indică cu tărie că acest lucru ar încuraja Republica Islamică să își continue pe termen lung cunoscuta strategie de rezistență activă.

Macintosh HD:private:var:folders:k_:_lg0c98d5yl4np0x4mgqr5lm0000gn:T:TemporaryItems:Screenshot 2021-08-05 at 20.39.59.png

Sursă: Israel National News

            Mai mult, o asemenea intervenție ar putea aliena decisiv Iranul care ar putea refuza orice tentativă diplomatică și de control a programului său nuclear. În acest sens, deși Secretarul de stat al SUA, Antony Blinken, a declarat că urmează „un răspuns adecvat”, administrația americană a lăsat de înțeles că  „atacul iranian asupra navei administrate de Israel nu va afecta negocierile nucleare cu Iranul” iar Israelul va fi responsabil pentru propriile decizii. Această poziționare americană nu este deloc una surprinzătoare dat fiind faptul că SUA încearcă de mai bine de un deceniu să iasă din cercul vicios al războaielor costisitoare din Orientul Mijlociu. Acordul nuclear cu Iranul a făcut parte din această strategie americană, într-o încercare a Washingtonului de a-și redirecționa resursele spre strategia de limitare a emergenței internaționale a Chinei.

            Pentru SUA ajungerea la un acord cu privire la problema nucleară iraniană a reprezentat încercarea de prevenire a unei alte intervenții militare costisitoare, transferul resurselor dintr-o regiune care nu mai este vitală din punct de vedere strategic și redistribuirea acestora spre una care a căpătat din ce în ce mai multă importanță, regiunea Asia-Pacific. Anunțat cu mult fast în 2011, „Pivotul în Asia” a fost răspunsul fostului președinte Barack Obama în fața criticilor care considerau că administrației sale îi lipsea o strategie măreață. Teoria din spatele acesteia a fost că revoluția energetică americană a redus foarte mult importanța strategică a Golfului Persic iar timpul și resursele umane și materiale investite în regiune nu au oferit SUA multe beneficii tangibile. Într-o eră de constrângeri fiscale semnificative s-a considerat că aceste capabilități cheltuite în Orientul Mijlociu ar trebui mutate în Asia, care ar fi noul epicentru al comerțului și a relațiilor internaționale din secolul XXI. Conform aceluiași curent critic, preocuparea americană față de evoluțiile evenimentelor din Orientul Mijlociu nu a făcut altceva decât să ajute și să stimuleze emergența internațională a Chinei.

            Sfârșitul răbdării strategice iraniene

            În ultimii ani Republica Islamică a fost, la rândul ei, ținta a numeroase atacuri, de la asasinarea generalului Qassem Soleimani, la cea a coordonatorului programului nuclear, Mohsen Fakhrizadeh. Mai mult, numărul atacurilor israeliene asupra vaselor iraniene a crescut considerabil după înfrângerea electorală a lui Donald J. Trump în 2020. Drept urmare, ambarcațiunile de coastă ale IRGC au început să escorteze petrolierele prin Marea Roșie, apoi să le predea escortelor navale rusești din Marea Mediterana.

            În tot acest timp analiștii și observatorii evenimentelor regionale au adoptat două poziții: fie au mizat pe un răspuns apocaliptic al Iranului, care ar fi degenerat într-un conflict regional generalizat și de lungă durată, fie au fost ironici față de lipsa de reacție a guvernului din Teheran în fața atacurilor asimetrice. Ceea ce au scăpat din vedere mulți a fost tocmai strategia adoptată de guvernul fostului președinte Hassan Rouhani, așa-numita răbdare strategică. Această politică de lungă durată a servit eficient interesele Republicii Islamice încă de la înființarea acesteia în 1979, iar punerea în aplicare a acestei strategii a fost prezentată populației drept un avantaj, considerându-se că atacurile asimetrice sunt semne de slăbiciune ale inamicilor care nu au avut curajul unei confruntări directe cu Iranul.

Sursă foto: Dryad Global

            Însă creșterea numărului atacurilor împotriva țintelor navale israeliene din ultimele luni au întărit speculațiile legate de faptul că Iranul renunță la politica sa de „răbdare strategică”. Primele semne ale renunțării la această componentă a doctrinei de apărare a Iranului au apărut în 2019, după atacul asupra a patru petroliere din regiunea Fujairah, precum și după atacurile cu drone și rachete ale hutiților yemeniți asupra companiei petroliere saudite Aramco.

            Următoarele atacuri asupra navelor israeliene au început la scurt timp după ce Joe Biden a ajuns la Casa Albă, incidentul M/V Mercer Street fiind al cincilea din acest an. Pe 3 iulie nava Tyndall deținută de Zodiac Maritime a fost lovită în nordul Oceanului Indian; pe 13 aprilie, nava comercială Hyperion Ray, care aparține companiei israeliene PCC, a fost vizată de o rachetă neidentificată în Marea Oman în timp ce se îndrepta spre portul Al-Fujairah din Emiratele Arabe Unite; în data de 24 martie a. c. nava comercială M/V Lori, operată de compania israeliană XT Management, a fost atacată în nordul Oceanului Indian, lângă Marea Oman, iar pe 25 februarie Helios-RAY, o navă deținută de compania israeliană RAY, a fost brusc lovită în timp ce traversa Marea Oman spre intrarea în Oceanul Indian. Toate acestea au fost fie răspunsuri la cele peste zece atacuri asupra navelor iraniene în spatele cărora se presupune că a stat Israelul, fie semnale clare că Iranul a ieșit din paradigma răbdării strategice și reacționează, fie ambele. Însă un asemnea război din umbră nu poate avea decât consecințe negative asupra regiunii, fiind o confruntare fără învingători sau învinși, singurele victime fiind civilii prinși în mijlocul confruntării asimetrice dintre Iran și Israel.

Macintosh HD:private:var:folders:k_:_lg0c98d5yl4np0x4mgqr5lm0000gn:T:TemporaryItems:Screenshot 2021-08-05 at 22.08.08.png

Gen. Hossein Salami, comandantul IRGC. Sursă: IRNA

            Dacă rolul Iranului în aceste atacuri este dovedit, Republica Islamică ar putea transmite mesajul că atacurile asupra infrastructurii sale nucleare și militare, precum și asupra navelor sale comerciale nu vor mai rămâne fără răspuns. Într-adevăr, cu aproximativ o lună înainte de atacul cu drone din 29 iulie asupra petrolierului M/V Mercer Street, comandantul IRGC, generalul general Hossein Salami, a semnalat că anii de „răbdare strategică” s-au încheiat și că Iranul este pregătit să răspundă proporțional față de „nesfârșitele eșecuri ale Israelului”.

            Atacul asupra petrolierului M/V Mercer Street a venit într-un moment în care Iranul făcea tranziția dinspre președinția lui Rouhani spre cea a lui Raisi și în timp ce discuțiile indirecte dintre Iran și SUA de la Viena, cu privire la reinstituirea prevederilor JCPOA, sunt blocate pe fondul a ceea ce Iranul a numit un transfer democratic al puterii.

            Un alt factor care s-a adăugat tensiunilor sunt remarcile recente ale liderului suprem, imamul Ali Khamenei, privind evoluția procesului de diplomație nucleară. Khamenei a criticat inflexibilitatea SUA din cadrul discuțiilor, existând chiar posibilitatea ca noua echipă diplomatică a lui Raisi să ceară mai multe concesii grupului de state semnatare ale JCPOA.

„Liderul Revoluției: În acest guvern, a devenit clar că încrederea în Occident nu funcționează”. Sursă: Mehr News Agency.

             Întrucât atât ministerul iranian de externe, cât și Noor News, agenție de presă afiliată Consiliul Suprem de Securitate Națională al Iranului, au avertizat că orice „aventurism” va primi un răspuns „imediat și decisiv”, nu putem decât să așteptăm să vedem dacă Marea Britanie, Israel și SUA vor încerca să deschidă drumul pentru un atac țintit asupra pozițiilor iraniene. Cu toate acestea, noua campanie diplomatică împotriva Iranului ar putea fi și o strategie prin care aceste state să preseze Iranul să intre în negocieri și să renunțe la ambițiile regionale, precum și la dezvoltarea programului de rachete balistice. De asemenea, este posibil ca SUA să construiască un nou consens împotriva Iranului cu scopul de a impune noi sancțiuni privind tranzacțiile de armament, contrar Rezoluției Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite 2231 și prevederilor din JCPOA. Consecințele unei astfel de mișcări ar fi probabil un alt obstacol în calea progresului discuțiilor diplomatice privind revigorarea JCPOA.

Saeed Khatibzadeh, purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe Iranian. Sursă: Noor News.

            Însă există și posibilitatea ca un răspuns colectiv major din partea SUA și a aliaților săi să consolideze și mai mult segmentul ultra-conservator deja dominant în Teheran, determinând Republica Islamică să ofere și mai puține concesii la Viena sau să se desprindă cu totul de discuțiile nucleare. În ceea ce privește poziționarea Uniunii Europene nu există nicio îndoială asupra dorinței de continuare a procesului diplomatic, Enrique Mora, secretar general adjunct al Serviciului European pentru Acțiune Externă (EEAS), fiind prezent la inaugurarea noului președinte iranian, Ebrahim Raisi.

            De asemenea este posibil ca Israelul să își intensifice eforturile pentru a deraia fragilul dialog Iran-SUA iar în acest caz disponibilitatea administrației Joe Biden de a modera aceste tendințe ale conducerii politice a Israelului va deveni cheia progresului în discuțiile indirecte dintre SUA și Iran.

            Între timp, negocierile inițiate în secret la începutul anului între Iran și Arabia Saudită au devenit acum publice iar cele mai importante teme pare a fi situația din Yemen și stabilitatea regională. Ameliorarea relațiilor dintre Teheran și Riad – sau dintre șiiți și sunniți – poate fi comparată cu prietenia dintre un lup și un miel, dar în cazul în care atât saudiții cât și iranienii vor simți că „escaladarea controlată” și „mesajele de descurajare” vor produce tensiuni incontrolabile în regiune, este posibil ca o astfel de alianță, chiar și temporară, să prindă contur.

*Ioana Constantin-Bercean este membru al Consiliului de experți LARICS.