George Scarlat*
Prinţul Charles aflat la bordul unei nave de epocă reeditează traversarea Canalului Mânecii şi debarcarea aliaţilor pe plajele din Normandia, de la 6 iunie 1944, cu ocazia celei de-a 70-a aniversări
Prinţul Charles aflat la bordul unei nave de epocă reeditează traversarea
La 73 de ani de la încheierea celui de-a doilea război mondial şi la peste 60 de ani de la fondarea Comunităţii Economice Europene, precursoarea actualei UE, memoria războiului persistă în conştiinţa oamenilor. Aceată temă este utilizată adesea ca argument în dezbateri politice fără nicio legătură cu marea conflagraţie mondială.
Dincolo de interesul firesc pentru morală, adevăr istoric, sau comemorarea victimelor, aceste răbufniri recurente ale naraţiunilor despre cel de-al al doilea război mondial reprezintă de fapt episoade ale unui război cultural fără sfârşit. Miza o constituie superioritatea morală. Cine are superioritatea morală are şi superioritate culturală. Şi cine deţine superioritatea culturală deţine şi „soft power” . Iar „soft power” , sau „puterea blândă” este o componentă a puterii reale a unei naţiuni, în egală măsură cu celelate componente, adică puterea economică sau cea militară. „Soft power”, puterea de atracţie pe care o naţiune o exercită asupra altora, admiraţia sau respectul pe care alte naţiuni o poartă pentru naţiunea în cauză, puterea acestei naţiuni de a-şi proiecta peste hotare modelele culturale şi propriile viziuni „despre lume şi viaţă”, este la fel de importantă ca deţinerea unei puternice flote maritime, de exemplu.
Dacă vorbim de un „război”, fie el şi cultural, atunci vorbim şi de „combatanţi”, iar aceştia sunt angrenaţi într-o acerbă competiţie între naţiuni. Se spune că în UE nu există, sau cel puţin nu ar trebui să existe competiţie între naţiuni. Fireşte că asemenea situaţie ar fi ideală, numai că ar trebui să recunoaştem că mai avem un drum lung de parcurs până acolo.
Victoria în cel de-al doilea război mondial a devenit argument la negocierile pentru Brexit
Marea Britanie a folosit intens cinematografia pentru a-şi proiecta imaginea de eroism, de ţară care a înfruntat de una singură Germania nazistă după capituarea Franţei, precum şi ca eliberatoare a Europei, unde a adus democraţia, după înfrângerea tiraniei naziste. Filmele de război britanice din anii 1950-1980, de cele mai multe ori realizate cu bani americani, au constituit la vremea respectivă succese de casă şi au devenit clasice ale cinematografiei mondiale, cum ar fi „Marea evadare” (1963), „Tunurile din Navarone” (1961) sau „Un pod prea îndepărtat” (1977). Britanicii sunt prezentaţi în aceste filme ca fiind curajoşi, ingenioşi, altruişti, eroi şi gentlemani, iar filmele respective sunt reluate în fiecare an la televiziunile britanice în perioada sărbătorilor de iarnă, când oamenii de obicei stau acasă şi audienţa televiziunilor creşte semnificativ.
Afişul filmului „Tunurile din Navarone” (1961). Cu cu o distribuţie de excepţie, filmul s-a bucurat de un succes mondial
„Tunurile din Navarone” (1961) a devenit un „clasic” şi a constituit o excelentă promovare a Marii Britanii şi a contribuţiei acesteia la victoria din cel de-al doilea război mondial. A fost un film inovativ pentru vremea sa, unul dintre primele filme de „comando” din istoria cinematografiei. Se cunoaşte însă mai puţin faptul că filmul cosmetizează de fapt dezastrul militar britanic din „Campania pentru Dodecanez” din Marea Egee, în anul 1943. Campania a fost una dintre cele mai inepte şi inutile operaţiuni militare din timpul războiului, iar britanicii au suferit pierderi grele de dragul fanteziilor şi aventurismului premierului Winston Churchill, iniţiatorul operaţiunii.
După o lungă întrerupere de-a lungul căreia cinematografia britanică a realizat filme cu „realism social”, despre marginalizaţii societăţii, filme cu gangsteri de genul celor ale regizorului Guy Ritchie ori comedii uşurele, tema războiului s-a întors în forţă. Numai în anul 2017 s-au realizat filme ca „Darkest hour”, un film biografic despre Winston Churchill în perioada de la începuturile războiului, bine primit de critici, cu o nominalizare la Gobul de Aur şi cu încasări de aproape 30 milioane dolari.
Însă lovitura a fost dată de cinematografia britanică în 2017 cu „Dunkirk”, un film despre evacuarea de pe plajele de la Dunquerque a corpului expediţionar britanic, după înfrângerea Franţei din 1940. Este filmul de război cu cele mai mari încasări făcute vreodată, cu 525,6 milioane dolari obţinuţi în lumea întreagă.
Scenă din Dunkirk (2017), filmul britanic de război care a înfuriat Franţa
Pentru că tema războiului rămâne sensibilă, mai ales în contextul războiului cultural, „Dunkirk” a stârnit vii polemici printre foştii aliaţi. Presa rusească i-a luat în derâdere pe britanici pentru că ar glorifica laşitatea, însă a primit replica britanicilor, care au reamintit că în iunie 1940, când se petrecea acţiunea din „Dunkirk”, ruşii erau aliaţii lui Hitler, ca urmare a Pactului Ribbentrop Molotov.
Cele mai virulente reacţii la adresa filmului s-au înregistrat în Franţa. Francezii sunt suspicioşi la adresa anglo-saxonilor, mai ales pe tema războiului, şi suferă de frustrări în egală măsură din cauza înfrângerii rapide Franţei în faţa Germaniei din 1940, dar şi a eliberării Franţei de către antipaticii anglo-americani, percepută de unii francezi ca o altă umilinţă. „Le Monde” a scris că filmul este de o impoliteţe devastatoare faţă de francezi, pentru că este „exclusiv britanic” şi manifestă o „deranjantă indiferenţă” faţă de francezi. „Unde sunt cei 40.000 de soldaţi francezi care s-au sacrificat la Dunquerque”? – se lamenta criticul de film de la „Le Monde”, deranjat că filmul „Dunkirk” a alocat fix 12 secunde soldaţilor francezi. „Huffington Post – Franţa” a scris că englezii au tendinţa supărătoare de a scoate în faţă meritele armatei britanice şi de a minimaliza meritele armatei franceze. Ziaristul britanic Max Hastings le-a replicat francezilor că „Dunkirk” este „ruşinos de britanic” aşa cum şi filmele de război ale lui Steven Spielberg sunt „ruşinos de americane” şi i-a sfătuit în derâdere pe francezi să-şi facă propriul film, dacă vor să-şi spună povestea. „Le Figaro” a susţinut că filmul schimbă în mod deliberat istoria şi că soldaţii francezi au fost prezentaţi ca un grup de siluete ascune şi derizorii, iar revista de specialitate„Herodote” a scris că „istoria a fost reconvertită în joc video”.
„Il Giornale” din Italia a consemnat cu sarcasm despre această controversă, scriind despre „războiul de la cinema”, unde „geopolitica e popcorn”. În încheiere, „Il Giornale” trage concluzia: „Calmi tutti, è solo cinema. O no?”/Calmaţi-vă cu toţii, e doar cinema. Sau nu e?
Reacţia presei franceze faţă de filmul britanic „Dunkirk” dovedeşte că războiul cultural este în toi şi nimeni nu crede că filmele artistice sunt doar ficţiune, ci sunt considerate episoade din războiul cultural, un joc de sumă nulă, unde câştigul pentru o naţiune înseamnă pierdere pentru alta.
Euroscepticul Nigel Farage pozând cu afişul filmului „Dunkirk” aflat în spatele său
Dovadă că disputa despre „Dunkirk” nu este doar despre a şaptea artă, ci despre politică şi război cultural, este şi instrumentarea lansării filmului de către Nigel Farage, fostul preşedinte al partidului eurosceptic UKIP şi unul dintre liderii campaniei pro-Brexit. El a postat pe twitter poza de mai sus, cu afişul filmului, împreună cu un text prin care îndemna toţi tinerii britanici să vizioneze acest film. Farage făcea astfel aluzie la „splendida izolare” a Albionului şi compara retragerea britanicilor de pe continent în 1940 cu retragerea Marii Britanii din UE cu ocazia referendumului pentru Brexit din 2016.
Victoria Marii Britanii asupra Germaniei în cel de-al doilea război mondial constituie un element central în mitologia naţională britanică, motiv pentru care englezii nu ezită să folosească războiul ca argument în disputele privind negocierile Brexit cu Germania, statul care domină UE. Ei reamintesc mereu că au învins Germania, în cel de-al doilea război mondial, precum şi că cele două Germanii, inclusiv Berlinul, unde britanicii au deţinut un sector de ocupaţie până în 1990, s-au unit tot cu acceptul lor după căderea Zidului Berlinului. Aşadar, ei se consideră nişte învingători, care au un ascendent asupra învinsului german, la 73 de ani de la încheierea celui de-al doilea război mondial.
Berlin. Sectorul britanic de ocupaţie la Poarta Brandenburg
Astfel, în martie 2017 parlamentarul conservator Bill Cash, un vechi eurosceptic, a declarat că „oficialii europeni care ar vrea să lovească Marea Britanie cu un Brexit împovărător sunt extravaganţi, şi ei ar trebui să-şi amintească cum statele europene au anulat datoriile de război ale Germaniei în anii 1950”.
Adresându-i-se unui ministru însărcinat cu Brexitul, Bill Cash a adăugat: ”Poate aveţi în minte că atunci, în 1953, a existat un lucru numit Acordul de la Londra privind datoriile când Germania, pentru toate distrugerile pe care le-a făcut în cel de-al doilea război mondial şi pentru agresiunea sa neprovocată, a constatat că în circumstanţe de-a dreptul remarcabile, i-am redus jumătate din datorie”.
Nu doar partizanii eurosceptici ai Brexit leagă ieşirea Marii Britanii din UE de cel de-al doilea război mondial, ci şi adversarii lor pro-europeni, ca Michael Heseltine, un influent conservator eurofil din cabinetele Thatcher şi Major. Despre Brexit, Heseltine a declarat că „votul pentru Brexit a fost acelaşi lucru cu a dărui Germaniei victoria din ce de-al doilea război mondial…oferind Germaniei şansa de a deveni jucătorul dominant în Europa… Tocmai le-am oferit (germanilor n.n.) ocazia de a câștiga pacea, ceea ce mi se pare destul de inacceptabil”.
Discursul despre Germania şi cel de-al doilea război mondial a fost o temă importantă, atât în campania pentru referendum cât şi în prezent, de-a lungul negocierilor pentru Brexit. Nigel Farage şi-a desfăşurat campania pro-Brexit pe muzica din filmul „Marea Evadare”, un film clasic de război, despre evadarea prizonierilor britanici şi aliaţi dintr-un lagăr nazist. Mesajul subliminal al ui Farage era că Marea Britanie evadează din UE, comparată în mod strident de liderul UKIP cu un lagăr nazist de prizonieri.
Fotografie publicată în „The Daily Expres”. Suporter pro-Brexit care şi-a pus un banner cu svastica pe casă
Englezul Timothy Miller, suporter al UKIP şi activist în campania pro-Brexit, a fost cercetat de poliţie pentru că şi-a pus pe casă un banner cu simboul nazist svastica, considerat un simbol al urii în Marea Britanie. Bannerul era incripţionat cu cuvintele: „Oare noi, britanicii, am uitat ultima tentativă de a ne priva de libertatea noastră şi de democraţie?/Noi nu am luptat în două războaie mondiale pentru a capitula şi a fi conduşi de o UE coruptă!”
Un lider al campaniei pro-Brexit, fostul primar al Londrei, Boris Johnson, în prezent ministru de Externe al Marii Britanii, declara într-un interviu pentru „Sunday Times” că „UE şi Hitler sunt parte a aceleiaşi lungi istorii de tentative eşuate de a domina Europa…Napoleon, Hitler, diferiţi oameni au încercat asta şi s-a sfârşit tragic. UE este o tentativă de a face asta prin metode diferite”.
Veteranii de război au fost folosiţi de-a lungul campaniei pentru Brexit de ambele tabere. La o întânire electorală a taberei pro-Brexit, unde a participat ministra Ocupării Forţei de Muncă, Priti Patel, veterani de război trecuţi de 90 de ani au invocat lupta cu nazismul ca argument în favoarea Brexit. Donald Williams, fost caporal în regimentul de puşcaşi regali, a declarat că „Prea mulţi oameni au murit pentru democraţie în această ţară pentru a o pierde acum în favoarea UE”. El le-a spus activiştilor pro-Brexit: „Noi am salvat Europa, acum şi voi puteţi s-o faceţi”.
De cealaltă parte, un clip video al premierului de atunci, David Cameron care milita pentru rămânerea Marii Britanii în UE, prezenta un apel emoţionant a unui număr de patru veterani de război, care cereau publicului să voteze împotriva Brexit, pentru că ieşirea Marii Britanii din UE ar pune în pericol securitatea pentru care ei au luptat în tinereţe, în cel de-al doilea război mondial. Unul dintre cei patru veterani, Lordul Bramall, de 92 ani, fostul şef al forţelor armate, a declarat că votul pentru ieşirea Marii Britanii din UE ar pune în pericol sacrificiul celor care au murit pentru patrie.
Reconciliere şi iertare anglo-germană
Catedrala Frauen Kirche din Dresda, finalizată în anul 2005, după ce în 1945 a fost complet distrusă de bombardamentele aliate
Deşi rănile războiului nu s-au vindecat pe deplin nici până în prezent, europenii sunt înclinaţi totuşi spre reconciliere şi iertare. Între 1992-2005 germanii au reconstruit superba catedrală „Frauen Kirche” din Dresda, distrusă complet de bombardamentele aliate în 1945. În Marea Britanie au fost colectate în acest scop 600.000 lire sterline de la peste 1000 de donatori. Cu aceşti bani a fost făcută, între altele, crucea de pe cupola catedralei. Crucea a fost adusă în anul 2000 din Marea Britanie la Dresda de către ducele de Kent. La inaugurarea catedralei a luat cuvântul Allan Smith, meşterul englez care a confecţionat crucea folosind tehnici de prelucrare a metalului din secolul XVIII, pentru o reproducere cât mai fidelă. Smith a declarat atunci:
„În ziua în care crucea a fost montată pe cupola catedralei m-am uitat de pe turlă la mulţimea care se adunase jos. Toată lumea ovaţiona şi aplauda. Era ca un vis.
În acea zi, un vis pe care l-am avut de multă vreme a devenit realitate pentru mine. Există un singur lucru pe care îl regret profund: Acela că tatăl meu nu a fost aici în acea zi. Cu 59 de ani în urmă el s-a uitat în jos la Dreda din aceeaşi perpectivă, dar de la câţiva metri mai sus. Se afla în cabina bombardierului său „Royal Air Force”. După atacurile asupra Dresdei conştiinţa asupra a ceea ce s-a întâmplat de fapt în război nu l-a părăsit niciodată. Toată viaţa lui a fost bântuit de amintiri şi a devenit un pacifist. Astfel am fost crescuţi în familia mea”.
Sensibilităţile rămân însă destul de acute. În anul 2012 a fost ridicat la Londra un monument în memoria piloţilor britanici de pe bombardiere căzuţi în cel de-al doilea război mondial, fapt care a stârnit vii proteste în Germania, inclusiv din partea primarului din Dresda, oraş distrus de aliaţi ca urmare a bombardamentului cu bombe incendiare din 1945.
Parada de Ziua Victoriei în Piaţa Roşie din Moscova, 9 mai 2017
Impunerea propriei versiuni despre război este obiectiv major de politică externă al Federaţiei Ruse
În Federaţia Rusă, succesoarea URSS, ţară care a suferit cele mai mari pierderi de vieţi omeneşti, între 20-30 milioane, Victoria a devenit un mit fondator al statului. Denumirea oficială a războiului în Rusia este „Marele Război pentru Apărarea Patriei”. Denumirea de „Vtoroi Mirovoi”, adică de cel de-al doilea război mondial, este folosită doar pentru a se desemna alte teatre de operaţiuni decât frontul de răsărit. Mai ales în cazul în care denumirea de „al doilea război mondial” este folosită în republicile ex-sovietice, şi mai ales cu referire la frontul de răsărit, ruşii consideră că ete vorba despre antirusism şi revizionim istoric, despre relativizarea efortului de război şi a eroismului sovieticilor, precum şi a justeţei cauzei lor. Ziua semnării de către germani a capitulării în faţa URSS, 9 mai 1945, este numită „Deni Pobeda/Ziua Victoriei” şi prilejuieşte parăzi de dimensiuni gigantice în toate oraşele din Rusia.
Parada „regimentului nemuritorilor”: 500.000 de ruşi au defilat la Moscova de Ziua Victoriei,, pe 9 mai 2015 cu portretele participanţilor la război
La televiziunile ruseşti sunt prezentate zilnic, la fel ca în perioada sovietică, seriale şi filme artistice având ca temă eroismul ruşilor din cel de-al doilea război mondial. Deosebirea dintre filmele de război sovietice şi cele ruseşti este că cele din urmă nu mai sunt schematice, ci sunt nuanţate, şi ca atare mult mai credibile. De exemplu, uneori sunt prezentaţi eroi sovietici care fac dovada unor impresionante acte de vitejie în lupta cu inamicul, dar sfârşesc arestaţi, uneori torturaţi sau chiar executaţi de către NKVD, precursorul KGB. Nemţii nu mai sunt nici ei prezentaţi în filme exclusiv ca nişte siluete depersonalizate, dezumanizate, numai bune de secerat cu mitraliera. De asemenea, nemţii nici nu mai sunt prezentaţi în exclusivitate ca nişte monştri, nişte criminali de război psihopaţi. În serialul „Anul 1942”, de mare succes în Rusia, ofiţerul german Von Herz este un personaj mai degrabă pozitiv, animat de cavalerism şi onoare militară, şi care se mai şi îndrăgostise de o rusoaică pe durata captivităţii sale la partizani, pe când unul dintre ticăloşii din serial era un tânăr ofiţer sovietic din GRU, serviciul militar de informaţii, paraşutat la partizanii care-l capturaseră pe Von Herz. Posibil în ton cu orientarea politicii externe a Federaţiei Ruse, dacă printre soldaţii germani din serial se mai găsesc câte unii umani, în schimb militarii letoni din detaşamentele auxiliare armatei germane, reprezentaţi în serialul „1942” , sunt cu toţii nişte criminali odioşi.
Scenă din serialul TV „Anul 1942”. Ofiţerul german Von Herz, împreună cu Daşa, partizana rusoaică de care se îndrăgostise
Cinematografia rusească a făcut şi filme de război „pentru export”, de exemplu, de exemplu „Stalingrad” (2013), care a fost selectat pentru „Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin”, fără a fi totuşi nominalizat. În film sunt utilizate efecte spectaculoase în stil hollywoodian, pelicula fiind realizată cu cele mai înalte tehnologii. Este primul film non-american care foloseşte tehnologia IMAX 3D, ce permite o rezoluţie a imaginii cu mult mai ridicată decât tehnologiile anterioare. Impunerea versiunii ruseşti asupra celui de-al doilea război mondial reprezintă o prioritate de politică externă pentru Federaţia Rusă.
Scenă din filmul Stalingrad (2013), selectat pentru Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin
Statele din vecinătatea Rusiei, mai ales statele baltice şi Ucraina, acuză însă Rusia că foloseşte mitologia victoriei în război în scopuri propagandistice şi expansioniste. Unul dintre simbolurile victoriei utilizat ca logo este Gheorghevskaia lenta/panglica Sf. Gheorghe, cu dungi negre şi portocalii, care se împarte în milioane de exemplare în Rusia şi în statele fostei URSS în preajma Zilei Victoriei, de către tineri voluntari putinişti. Panglica a fost creată în anul 2005 de către agenţia oficială de presă RIA Novosti şi Comunitatea studenţească. Fiind la origine o distincţie ţaristă, panglica Sf. Gheorghe era necunoscută în URSS în perioada războiului şi ulterior, sub această denumire. Era ataşată unei decoraţii acordată soldaţilor sovietici pentru merite în război şi se numea „Panglica de gardă”. În Ucraina este considerată un simbol al agresiunii ruseşti, mai ales că este unul dintre simbolurile paramilitarilor separatişti din Donbass, iar distribuirea acesteia este interzisă.
Tânără voluntară oferă panglici Sf. Gheorghe şoferilor dintr-un oraş rusesc în preajma „Zilei Victoriei”
În Republica Moldova, în fiecare an la început de mai, panglica Sfântului Gheorghe devine obiect de dispută. Organizaţiile ruseşti de tineret, dar şi moldoveni membri ai unor partide de stânga pro-ruse, împart panglici Sf. Gheorghe trecătorilor şi şoferilor. Aceştia le pot purta la piept sau le pot agăţa fie de antenele radio ale autoturismelor fie la oglinzile retrovizoare. Pentru impresia de forţă, tinerii ruşi desfăşoară şi o panglică Sf. Gheorghe lungă de sute de metri în piaţa din centrul Chişinăului. Se mai împart, de asemenea, autocolante cu imaginea panglicii, care pot fi lipite pe lunetele autoturismelor. De cealaltă parte, pro-europenii îndeamnă la boicotarea panglicii, la refuzul acceptării sau portului acesteia.
Imagine editată în Republica Modova, care îndeamnă cetăţenii să refuze panglicile Sf. Gheorghe oferite pe stradă de membrii organizaţiior de tineret ruseşti
Printre obiectivele politico-ideologice ale Kremlinului în privinţa tematicii „Marelui Război pentru Apărarea Patriei” se numără creşterea gradului de coeziune a societăţii în jurul regimului afat la putere şi al mobilizării societăţii în slujba obiectivelor regimului Putin. De asemenea, se urmăreşte promovarea în străinătate a versiunii sovietice/ruseşti asupra celui de-al doilea război mondial. Temele sunt în principal acestea:
-URSS a dus greul războiului şi are principalele merite în înfrângerea Germaniei şi a aliaţilor acesteia.
-URSS a eliberat popoarele europene de tirania nazistă.
-Discuţiile privind responsabilitatea URSS în cel de-al doilea război mondial, din cauza încheierii Pactului Ribbentrop-Molotov, sunt considerate revizionism şi falsificarea istoriei, ca şi acuzaţiile de crime de război aduse militarilor sovietici.
-Rezistenţii antisovietici din cel de-al doilea război mondial şi din primii ani de după război, din statele baltice sau Ucraina, sunt consideraţi colaboraţionişti ai naziştilor.
Mocova a acuzat de nazism manifestaţiile din Piaţa Maidan din Kiev din iarna lui 2014, care au dus la prăbuşirea regimului Ianukovici, incriminând faptul că la acestea ar fi participat persoane şi grupuri care se identificau cu OUN, organizaţia naţionalistă ucraineană din timpul războiului, care a luptat împotriva sovieticilor”.
Parada anuală de la Riga a veteranilor letoni din Waffen SS
La Riga se organizează în fiecare an, de 16 martie, parada veteranilor care au luptat în cele două divizii letone Waffen SS împotriva sovieticilor, în timpul celui de-al doilea război mondial. Veteranii sunt consideraţi în Letonia luptători pentru libertate, dar Rusia protestează vehement în fiecare an şi îi consideră pe veteranii letoni ca fiind nazişti şi criminali de război. În 1999 Guvernul Letoniei a renunţat la comemorarea oficială a zilei de 16 martie, însă parada se ţine în continuare în fiecare an.
Ruşii au o atitudine oscilantă faţă de participarea României la cel de-al doilea război mondial
Manifestaţie comunistă pe Stadionul Republicii din Bucureşti
După instaurarea comunismului în România şi de-a lungul anilor 1950, sărbătoarea de la 23 august era considerată Ziua eliberării României de către glorioasa Armata Sovietică. Sovieticii au început să fie deranjaţi pe la începutul anilor 1960, când regimul comunist de la Bucureşti al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej a început să scape de sub control şi să treacă de la subordonarea faţă de Moscova, la independenţă şi naţionalism. Astfel, comuniştii români au început să numească sărbătoarea de la 23 august „Insurecţia armată antifascistă”, adică ridicarea întregului popor la luptă, sub conducerea PCR, împotriva „dictaturii militaro-fasciste” şi a alianţei cu Germania. Carevasăzică, românii nu mai fuseseră eliberaţi de ruşi, cum se spunea în anii 1950, ci se eliberaseră singuri, e drept, sub conducerea PCR. Asemenea afirmaţii au stârnit iritare la Moscova. Pe la sfârşitul anilor 1970 propaganda regimului Ceauşescu renunţase deja la denumirea de „insurecţia armată”, moştenită de la regimul Dej şi considerată deja prea slabă, trecând la denumirea de „revoluţia de eliberare naţională şi socială, antifascistă şi antiimperialistă”. În lumina adevărului istoric, denumirea respectivă nu putea fi decât ridicolă, pentru că actul de la 23 august a fost o lovitură de stat dată de regele Mihai şi militarii loiali Majestăţii Sale. Însă Ceauşescu avea logica sa, căreia istoria oficială trebuia să i se supună. Dacă fiecare ţară comunistă avea dreptul la propria cale de „construcţie a socialismului”, fără să i se impună modelul Moscovei, de ce atunci acea ţară să nu aibă şi propria revoluţie ca mit fondator? Dacă Rusia a avut revoluţia de la 1917, de ce România să nu aibă şi ea revoluţia sa, cea de la 23 august 1944? Toate acestea pot părea în prezent nişte aiureli, însă atunci lucrurile stăteau altfel. De la revoluţia bolşevică din 1917 şi până la ruptura cu China lui Mao Tze Dun din 1961, URSS a pretins primatul faţă de celelalte ţări şi partide comuniste, în temeiul presupusului drept moral conferit de revoluţie, precum şi a faptului că avea o experienţă de necontestat în „construcţia socialismului”, ca prima ţară care a pornit pe acest drum „luminos”. Moscova credea astfel că avea dreptul natural să dea sfaturi, de fapt indicaţii, tuturor. Aşadar, din moment ce România lui Ceauşescu avusese propria ei revoluţie, nu avea nevoie de sfaturi şi indicaţii de la nimeni, şi cu atât mai puţin de la ruşi. În acelaşi timp, Ceauşescu a reuşit să facă odioasă în ochii românilor sărbătoarea de 23 august, care se transformase într-un pretext pentru megalomanicul cult a personalităţii sale.
După 1989 în condiţiile prăbuşirii blocului comunist şi apoi a dezmembrării URSS, ruşii s-au temut de posibilitatea unirii Republicii Moldova cu România. Din acest motiv, şi-au amintit că românii au luptat împotriva lor sub conducerea lui Ion Antonescu, condamnat ca criminal de război. Ruşii au uitat repede de mitologia comunistă legată de 23 august şi de frăţia de arme sovieto-română în războiul antihitlerist, invocată timp de 45 de ani de-a lungul perioadei comuniste. Tricolorul românesc adoptat şi în Republica Moldova a devenit „steag fascist”. În 1992, în timpul războiului de pe Nistru din Republica Moldova, forţele ruse alcătuite din paramilitari ai forţelor separatiste, militari ai Armatei a XIV şi cazaci, pretindeau că au în faţă „fasciştii români”, deşi se luptau de fapt cu poliţiştii moldoveni. De atunci, linia de mesaj rusească ce promovează echivalarea regimului Antonescu cu România democratică din prezent apare adesea, mai ales în legătură cu spaţiul Republicii Moldova. Prezumtiva unire a Republicii Moldova cu România a fost zugrăvită ca fiind repetarea „ocupaţiei româno-fasciste” a Basarabiei din 1941-1944, când „românii au omorât 500.000 de moldoveni”. Ruşii nu ezită să atace România pe tema alianţei sale cu Hitler şi să-i acuze pe români că „falsifică istoria”, de exemplu cu ocazia comemorării deportării în URSS a saşilor transilvăneni, comemorare criticată de Ministerul rus al Afacerilor Externe.
Pe de altă parte, ruşii apreciază pozitiv ieşirea României din alianţa cu Germania nazistă la 23 august 1944 şi campania spre vest, dusă de armata română umăr la umăr cu cea sovietică. Cu ocazia funeraliilor regelui Mihai, Ambasada Federaţiei Ruse la Bucureşti a anunţat pe contul său de facebook că arborează în bernă drapelul Rusiei de pe clădirea ambasadei, în semn de doliu, şi că reprezentanţii ambasadei vor participa la ceremonia de rămas bun de la Castelul Peleş, precum şi la slujba de înmormântare de la Catedrala Patriarhală.
Regele Mihai şi preşedintele rus Dmitrii Medvedev la celebrarea Zilei Victoriei la Moscova, pe 9 mai 2010
În anul 2010, la aniversarea a 65 de ani de la victoria împotriva fascismului, regele Mihai a acceptat invitaţia autorităţilor ruse de a participa la festivităţile de la Moscova. Ruşii nu au uitat că regele a primit în 1945 Ordinul „Pobeda/Victoria”, cea mai înaltă distincţie militară sovietică, pe care au mai primit-o puţini străini, printre care generalul Dwight Eisenhower şi feldmareşalul Bernard Montgomery, comandanţii forţelor americane, respectiv britanice din Europa.
Între România şi Rusia nu există o controversă privind monumentele sovietice de război, sau cel puţin nu la nivelul celei dintre Rusia şi Polonia sau statele baltice. Partea română îşi respectă obligaţiile din acordul cu Rusia şi se îngrijeşte de cimitirele militare sovietice de pe teritoriul României. În afară de respectarea angajamentelor internaţionale, există şi legi ale bunului simţ şi onoarei militare. Soldaţii căzuţi în luptă sub drapelul ţării lor sunt eroi. Astfel, se onorează memoria eroilor, nicidecum cauza pentru care au luptat aceştia. Totodată, potrivit legilor războiului, prizonierii şi morţii nu mai reprezintă inamicul. Ruşii nu ţin însă întotdeauna cont de aceste legi şi cutume. În anul 2007 au distrus cu buldozerele cimitirul eroilor români din Tighina, oraş controlat de separatiştii din Transnistria.
În iulie 2017, Polonia a modificat legislaţia privind eliminarea elementelor şi simbolurilor comuniste, fiind vizate monumentele propagandistice sovietice ridicate în perioada comunismului. Punctul de vedere al Poloniei este acela că îşi respectă obligaţiile internaţionale privind cimitirele militare şi monumentele de război, însă monumentele vizate de legislaţia împotriva simbolurilor comuniste nu se încadrează în categoria monumentelor de război, ci sunt elemente de propagandă sovietică, nefiind amplasate în cimitire, sau pe locurile unde s-au dat bătălii. De cealaltă parte, ruşii ameninţă cu represalii în cazul în care Polonia desfiinţează monumentele dedicate ostaşilor sovietici.
În România probema nu există fizic. În anii 1950 construirea unor asemenea monumente nu era o prioritate, fie şi pentru că în acea perioadă victoria era în primul rând meritul lui Stalin şi abia mai apoi al poporului sovietic şi al Armatei Roşii. Ca atare, s-au ridicat mai degrabă statui ale lui Stalin, decât ale soldatului sovietic eliberator, iar statuile lui Stalin din România au fost înlăturate în perioada hruşciovistă, fără multă vorbă. Majoritatea monumentelor sovietice pe care acum polonezii le consideră propagandistice, nu monumente de război, au fost construite între anii 1960-1980, când Polonia era un loial satelit al URSS, în timp ce în România asemenea monumente nu s-au mai construit, pentru că începuse campania de desovietizare a ţării declanşată de Gheorghe Gheorghiu-Dej prin 1960, continuată apoi de Nicolae Ceauşescu după 1965. Aşa că românii nu prea au avut ce monumente sovietice să înlăture după 1989.
Ceremonie oficială de comemorare la monumentului ostaşului sovietic din cimitirul militar Pipera
Pe de altă parte, trecerea de la comunism la democraţie a Poloniei a fost negociată în 1989 în cadrul „mesei rotunde” între reprezentanţii regimului comunist şi cei ai Sindicatului „Solidaritatea”, de opoziţie, iar păstrarea monumentele sovietice a făcut parte din înţelegere, mai mult sau mai puţin tacit. În anul 1994 circa 570 monumente (din care au rămas 200 în prezent) au făcut obiectul unui acord bilateral polono-rus. Abia la 28 de ani de la negocierea renunţării la comunism, Polonia condusă de partidul lui Jaroslaw Kaczynsky, s-a hotărât să scape de monumentele sovietice, însă acum Rusia e condusă de Putin, care are printre principalele obiective protejarea tuturor siturilor sovietice din străinătate.
Spre comparaţie, statuia ostaşului sovietic aflată iniţial în Piaţa Victoriei din Bucureşti a fost mutată de către regimul Ceauşescu încă din 1986 în scuarul din Şos. Kiseleff, sub pretextul construcţiei metroului, desfiinţându-se cu această ocazie şi soclul faraonic al statuii, care avea o înălţime de 12 metri. În vâltoarea evenimentelor de după decembrie 1989, precum şi pe fondul slăbiciunii URSS aflată în disoluţie, monumentul ostaşului sovietic a fost mutat încă o dată din Şos. Kiseleff în cimitirul militar sovietic din Pipera, unde se află şi în prezent.
În anul 2007 estonienii s-a decis şi ei să mute statuia ostaşului sovietic eliberator din centrul capitalei Talinn, într-un cimitir militar de la marginea oraşului, însă spre deosebire de operaţiunea similară din Bucureşti, demersul Estoniei s-a soldat cu un conflict dipomatic cu Federaţia Rusă şi cu o violentă manifestaţie de protest, în urma căreia au rezultat un mort şi 100 de răniţi.
România îşi neglijează propria contribuţie la victoria asupra nazismului
Actul de la 23 august 1944 care a determinat ieşirea României din alianţa cu Germania şi trecerea de partea Naţiunilor Unite a scurtat războiul cu mai multe luni, salvând astfel sute de mii de vieţi. Prin intrarea în război de partea aliaţilor Răsturnarea din România a obligat Germania să se retragă rapid din cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice şi în acelaşi timp a deschis drum trupelor sovietice spre Budapesta, Praga şi Viena. Să nu uităm şi că astfel a fost posibilă intrarea britanicilor în Grecia, abandonată în grabă de trupele germane după ieşirea României din Axă. Totodată, Germania a pierdut astfel petrolul din Valea Prahovei, singura sa sursă de aprovizionare pentru carburanţii necesari tancurilor şi avioanelor.
România s-a situat pe locul 4 în rândul aliaţilor, imediat după SUA, URSS şi Marea Britanie, din punct de vedere a numărul militarilor implicaţi pe front, de circa 567.000 persoane. În lupta cu Germania şi satelitul său Ungaria, România a dat jertfe însemnate, pierzând 170.000 de oameni, participând la eliberarea Transilvaniei de Nord, Ungariei, Cehoslovaciei şi unei părţi din Austria. Toate acestea sunt adevăruri istorice incontestabile.
Monument din Zvolen ridicat în onoarea eroilor români care s-au jertfit pentru eliberarea Slovaciei
În prezent însă, se vorbeşte mult mai puţin despre participarea României pe frontul din Vest împreună cu coaliţia antihitleristă împotriva Germaniei. Jertfa a 170.000 de soldaţi şi ofiţeri români pare mai degrabă trecută cu vederea. Memoria eroilor căzuţi pe frontul de Vest în lupta pentru învingerea nazismului este totuşi păstrată de MApN, de Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor, dar şi de Biserica Ortodoxă Română, ai cărei preoţi slujesc de sărbătoarea creştină a Înălţarii Domnului, declarată prin lege „Ziua Eroilor”, la toate cimitirele militare şi monumentele dedicate eroilor români peste tot în Europa unde se află acestea. Academia Română este la rândul său un garant al memoriei naţionale şi a publicat lucrări ştiinţifice despre contribuţia României la războiul împotriva Germaniei, pentru eliberarea Europei de sub nazism.
Statele care au fost aliate cu Germania în timpul celui de-al doilea război mondial îşi prezintă cu mai mult sau mai puţin succes propria versiune asupra istoriei. În general niciunul nu admite că a făcut parte din „Axa Berlin-Roma”, că a fost aliatul lui Hitler. Aceste state interpretează istoria în sensul că fie propriile guverne erau marionetele lui Hitler şi atunci statele nu răspund de faptele acestora, fie că au fost chiar victime, pentru că de fapt ar fi fost ocupate de germani într-un anumit moment al războiului.
România, chiar dacă a fost aliata Germaniei între 1941-1944, a fost în acelaşi timp şi o victimă a celui de-al doilea război mondial şi a puterilor fasciste. Cu largul concurs al Germaniei şi Italiei, ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov şi a Diktatului de la Viena, România a fost dezmembrată, pierzând o treime din teritoriu şi din populaţie. Totodată, după actul de la 23 august 1944, România a adus o contribuţie majoră la victoria coaliţiei antihitleriste.
De asemenea, România a ales să se confrunte cu trecutul său din cel de-al doilea război mondial. Statul român şi-a asumat concluziile raportului final al Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului din România şi a adoptat legislaţia de combatere şi pedepsire a antisemitismului, discriminării rasiale şi xenofobiei. Data de 9 octombrie a fost stabilită ca zi naţională de comemorare a Holocaustului. Victimele Holocaustului sunt comemorate şi tinerele generaţii sunt educate în spiritul democraţiei şi toleranţei. Pe 8 octombrie 2009 în centrul Bucureştilor a fost inaugurat Memorialul Holocaustului din România, un ansamblu sculptural realizat de artistul Peter Jacobi.
*George Scarlat este membru al Consiliului de Experți LARICS.