Ioana Constantin Bercean*

 Rafinăriile saudite în urma atacului cu drone. Imagine: VOA News.Ir

Orientul Mijlociu este central pentru strategia generală a Iranului în raport cu rivalii săi. Temele majore ale Teheranului stau la baza agendei sale strategice generale. Preocuparea principală pentru Iran este de a bloca eventualele atacuri militare ale Statelor Unite și ale Israelului. În al doilea rând, Iranul dorește să-și crească rolul și să-și consolideze poziția de hegemon regional, acest aspect incluzând și concurența cu principalul său rival, Arabia Saudită, pe o varietate de niveluri și poziții strategice de conducere. În al treilea rând, Iranul dorește să-și asigure frontierele și să lupte împotriva activităților transfrontaliere, cum ar fi frământările sectare și etnice, sau traficul de opium. În cele din urmă, Iranul a ajuns să-și conecteze mai mult economia cu vecinii, pentru a crește importanța rolului său economic regional și pentru a se proteja de presiunea occidentală.

Este de remarcat însă faptul că, timp de aproape patru decenii, a existat o dezbatere critică în interiorul Iranului, atât la nivel de stat, cât și la nivel societal, despre responsabilitatea noii clase politice, care își asumase noul rol după Revoluția Islamică. Este important să înțelegem că esența doctrinei de securitate a Iranului a fost modelată de experiența traumatică a războiului cu Irakul, iar unul dintre aspectele cheie ale acestei abordări este conștientizarea limitelor militare ale țării și a singurătății strategice. Întrucât Republica Islamică se află sub un embargou vechi de zeci de ani privind armele, industria sa militară este cu mult inferioară celei statelor rivale regionale – Arabia Saudită sau Israel – iar prezența militară americană în regiune a adus și mai multă presiune asupra Teheranului.

În aceste condiții nu mai este nici o surpriză faptul că acțiunile și poziționarea Teheranului sunt puse sub lupă cu ocazia fiecărui eveniment major care se petrece în regiunea Orientului Mijlociu. Pe de altă parte, Teheranul nu ezită să caute noi oportunități care i-ar putea crește influența regională, legitimându-i astfel rolul de stat hegemon în zonă. Iar evenimentele recente din Afganistan și Arabia Saudită nu fac excepție de la această regulă.

Afganistan: evoluția unui pragmatism strategic

Din 1979, obiectivele Iranului în Afganistan s-au schimbat odată cu modificarea peisajului intern al Afganistanului. Totuși, Iranul a căutat în mod constant să vadă un Afganistan stabil și independent, cu Herat ca zonă tampon și cu un guvern favorabil Teheranului la Kabul, un guvern care să reflecte bogata diversitate etnică a țării. Pentru atingerea acestor obiective Iranul a creat așa-numitele sfere de influență în Afganistan. În timpul ocupației sovietice (1979-88), Teheranul a creat o sferă ideologică de influență prin împuternicirea șiiților, iar mai târziu a generat sferă politică de influență, prin unificarea minorităților dari / persane, care au ajuns la putere. Admițând, chiar dacă într-un ritm uluitor de lent, amenințarea reprezentată de talibani la adresa propriei securități, Iranul a contribuit mai târziu la crearea unei sfere de rezistență pentru a contracara axa Kabul-Islamabad-Riyadh, prin sprijinirea Alianței Nordului. De la eliberarea Afganistanului, Iranul a stabilit, de asemenea, o sferă economică de influență, angajându-se în reconstrucția Afganistanului. Astăzi, obiectivele Iranului sunt de a pune presiune pe  guvernul afgan să se distanțeze de Washington, astfel încât Teheranul să poată gestiona mai bine tranzitul mărfurilor și serviciilor între Golful Persic, pe de o parte și Afganistan, Asia Centrală, India și China, pe de altă parte. Chiar dacă politica externă, dar mai ales metodele de aplicare ale acesteia pot fi puse uneori sub semnul întrebării, politica afgană a Iranului în ansamblu a contribuit mai mult la moderare și stabilitate decât la extremism și instabilitate. Din dorința de a avea stabilitate în vecinătatea apropiată, Iranul nu a încercat să perturbe fundamental politica afgană, construindu-și strategic influența prin investiții în proxy-urile locale, variind de la politicienii și conducătorii mujahedini Hazara, până la grupările Alianței Nordului. Cooperarea cu talibanii poate fi interpretată ca o parte a acestei strategii multifuncționale.

Prezența militară a NATO în Afganistan (inițiată prin Operațiunea Enduring Freedom, ca răspuns la atacurile teroriste din 11 septembrie 2001) a fost precum o sabie cu două tăișuri pentru Iran. Pe de o parte era contracarată influența talibanilor în regiune, fapt care mai lua din presiunea pusă de aceștia pe guvernul de la Teheran, pe de altă parte, acțiunile iraniene în regiune erau drastic limitate de prezența occidentală în zonă, deoarece orice demers iranian putea fi interpretat ca un gest ostil la „procesul de democratizare al Afganistanului”. Deși Statele Unite și Iranul au întrerupt legăturile diplomatice în timpul crizei ostaticilor din 1979-1981, cele două țări au avut rare cazuri de apropiere. Printre aceste răsturnări diplomatice se numără cooperarea SUA-iraniană, care a caracterizat primele zile ale campaniei militare a SUA în Afganistan, în 2001. Potrivit lui James Dobbins, care a servit ca trimis al președintelui George W. Bush în Afganistan, colaborarea cu Teheranul fost esențială pentru înființarea noului guvern la Kabul. Mai mult, la 5 decembrie2001, în timpul Conferinței de la Bonn, reprezentantul Teheranului a fost cel care i-a convins pe membrii Alianței Nordului să cedeze două locuri în viitorul guvern afgan, iar ministrul de externe iranian, Javad Zarif, a avut un rol cheie în a convinge opoziția afgană, reprezentată de Alianța Nordului, să îl accepte pe candidatul susținut de SUA, Hamid Karzai, ca președinte.

Ministrul de externe iranian, Javad Zaif, citat de IRNA News.

Retragerea anunțată a trupelor americane și a aliaților acestora din Afganistan poate reprezenta o oportunitate pentru Iran, existând un consens important printre specialiști legat de importanța Teheranului în ceea ce privește evoluția evenimentelor în Afganistan. Strategia iraniană post-tranziție va continua să fie determinată de relațiile sale cu SUA și va fi influențată de cinci factori: (a) probabilitatea menținerii de către SUA a unei prezențe de trupe semnificativ redusă, dar totuși importantă, în Afganistan; (b) o insurgență activă care continuă să amenințe democrația afgană aflată în mișcare și generează instabilitate în apropierea frontierei iraniene; (c) posibila reintegrare a talibanilor în cadrul politic al Afganistanului prin discuții de pace; (d) traficul de droguri care ajung și pe teritoriul iranian; și (e) continuarea programului nuclear civil al Iranului și probabilitatea sancțiunilor continue. În mod ideal, Iranul ar dori să își asume conducerea în procesele regionale și, cu siguranță, are potențialul în acest sens, având în vedere expertiza sa în domeniile educației, gestionării dezastrelor, sănătății și construcției. Având în vedere convergența intereselor lor într-un Afganistan stabil și sigur, guvernel iranian și cel american au acum posibilitatea de a coopera, cel puțin pe termen mediu. Angajamentul Iranului în Afganistan este probabil mai important acum decât a fost în 2001, deoarece Teheranul și-a consolidat deja cu succes profunzimea strategică s-a asigurat deja o considerabilă influență la nivel politic, economic și social într-o parte semnificativă din Afganistan. Mai mult, nu mai are nevoie nici de asistența occidentală pentru a-și consolida poziția în Afganistan, sau în regiune, în ansamblul ei.

Dialogul cu Iranul privind modul în care Afganistanul poate fi stabilizat în mod realist are potențialul de a avea un impact de anvergură și asupra altor probleme care privesc comunitatea internațională, inclusiv programul nuclear al Iranului. Cu toate acestea, stimulentele concertate sunt necesare pentru a asigura interesul constructiv al Iranului – de exemplu, recunoașterea publică a contribuțiilor pozitive de până acum, recunoașterea rolului critic pe care l-ar putea juca Teheranul în stabilizarea Afganistanului și unele compromisuri, cum ar fi renunțarea Washingtonului la unele sancțiuni economice. La rândul său, guvernul iranian ar putea demonstra astfel că, din postura de putere regională, are capacitatea și capabilitățile necesare pentru a acționa responsabil și constructiv în concordanță cu interesele Afganistanului ca stat suveran. Președintele iranian Hassan Rouhani a menționat că Iranul, ca putere regională, a arătat o capacitate de a ajuta la rezolvarea conflictelor din Asia Centrală, Caucaz și Orientul Mijlociu, în special în țările cu care Iranul are afinități religioase și culturale. Având în vedere experiența sa în Afganistan și sprijinul îndelungat pentru negocierile de pace, Teheranul ar putea de fapt să joace un rol central în mediere și să ajute la rezolvarea conflictului armat prelungit din Afganistan.

Arabia Saudită: nisipuri mișcătoare

Sâmbătă, 14 septembrie, un atac cu drone revendicat de rebelii yemeniți houthi au provocat incendii la două instalații majore administrate de Saudi Aramco, gigantul petrolier al Arabiei Saudite, perturbând grav producția și exporturile. Însă unele indicii preliminare arată că acest atac nu și-a avut originea în Yemen, ci în Irak iar secretarul de stat american, Mike Pompeo, a acuzat Iranul că este responsabil pentru atacurile asupra rafinăriilor saudite, incident care ar putea duce la pierderea temporară a mai mult de 5% din aprovizionarea cu petrol global. Pompeo, principalul diplomat al lui Donald Trump, a postat un mesaj pe Twitter, spunând că „nu există dovezi că atacurile au venit din Yemen”.

Sursă: https://twitter.com/SecPompeo/status/1172963091660910593

Răspunzând mesajului postat de Pompeo, senatorul democrat Chris Murphy, membru al comitetului pentru relații externe, a scris: „Aceasta este o simplificare atât de iresponsabilă și este modul în care intrăm în războaiele inutile. Saudiți și houthiții sunt în război. Saudii atacă houthiții, iar aceștia răspund. Iranul îi susține pe houthiți și acesta este un lucru rău, dar nu este la fel de simplu ca Houthiții = Iran”. Senatorul republican Lindsey Graham, un aliat principal al președintelui Donald J. Trump, îl contrazice pe Murphy, susținând de altfel punctul de vedere expus de secretarul de stat Pompeo: „Acum este momentul ca SUA să pună pe masă un atac asupra rafinăriilor de petrol iraniene, dacă Iranul continuă provocările lor sau cresc îmbogățirea nucleară”, a răspuns senatorul din Carolina de Sud pe Twitter.

Sursă: https://twitter.com/LindseyGrahamSC/status/1172913309697433601

Duminică, purtătorul de cuvânt al ministerului de externe iranian, Abbas Mousavi, a respins comentariile secretarului de stat Pompeo, catalogându-le drept false. „Astfel de acuzații și comentarii oarbe sunt lipsite de sens și nu pot fi înțelese în termeni diplomatici”, a spus el, adăugând că politica americană de „presiune maximă” asupra Iranului a devenit una dintre „minciunile maxime”.

Dacă pentru Iran, Afganistanul poate reprezenta oportunitatea, Arabia Saudită este nisipul mișcător. După mai bine de trei decenii de relații antagoniste cu încercări de apropiere scurte sortite eșecului, Regatul Arabiei Saudite și Republica Islamică Iran își poartă propriul Război Rece din Orientul Mijlociu, prin intermediul actorilor non-statali. Mai mult, suportul Federației Ruse față de politica Teheranului, și cooperarea inițială dintre Washington și Riad, au fost percepute ca o extensie a adevăratului Război Rece dintre Occident și fosta URSS. Comentariile oficialilor ruși vin în susținerea acestui scenariu. Vladimir Evseev, Directorul Centrului de Politici Publice, citat de agenția RIA Novosti, este de părere că „situația a dovedit că infrastructura de apărare a Arabiei Saudite este vulnerabilă, iar aceasta trebuie să găsească o înțelegere cu Iranul pentru a detensiona situația din Golful Persic”. Grigorii Lukianov – expert al Consiliului de Relații Internaționale – a declarat că „Arabia Saudită înregistrază o slăbire a coaliției create împotriva mișcării Ansar Allah, iar contradicțiile interne ar putea transforma regatul saudit într-un izvor de criză regională”. Toate aceste declarații devin și mai interesante în contextul vizitei programate în octombrie a președintelui Vladimir Putin la Riad. Mai mult, Alexei Fenenko, șeful catedrei de securitate internațională a Institutului Lomonosov, a explicat pentru agenția de presă rusă RIA Novosti că „se observă, în prezent, o criză a Doctrinei Carter, potrivit căreia există trei țări în Orientul Mijlociu a căror apărare este de importanță vitală pentru SUA: Arabia Saudită, Kuweit și Emiratele Arabe Unite”. Fenenko apreciază că „SUA are în momentul de față trei variante: prima – să nu inițieze nici o acțiune militară și să se limiteze la atitudini declarative de învinuire a Iranului, scenariu care însă va slăbi influența americană în Orientul Mijlociu, a doua – inițierea unui atac punitiv limitat, însă există posibilitatea ca Iranul să răspundă major, iar a treia variantă ar fi atragerea unei terțe părți în conflict, numai că alegerea aliatului a devenit limitată.”

Sursă foto: RIA Novosti

La o săptămână după atacul asupra facilităților din Abqaiq și Khurais, apele par să se mai fi liniștit, iar impresia este că Donald Trump dorește să evite panta alunecoasă către conflict ce ar putea genera un răspuns militar robust împotriva Iranului, dar și o ripostă susținută din partea acestuia. Administrația americană pare să conștientizeze că un astfel de scenariu ar putea duce la un conflict militar mai amplu, la o criză energetică globală, la creșterea prețurilor gazelor americane sau la o recesiune chiar în anul electoral. Mai mult, un eventual conflict între SUA și Iran, care să implice și Arabia Saudită ar fi cel puțin imprudent, deoarece acesta ar însemna întreruperea a 20% din producția mondială de petrol, precum și creșterea prețului petrolului – lucru care ar avantaja în primul rând Kremlinul.

Conflictul din Yemen este mai degrabă o procură a concurenței saudito-iraniene, decât o cauză în sine. Pentru Iran, susținerea milițiilor Houthi este un mijloc cu costuri reduse de a concura pe plan geopolitic și sectar cu Arabia Saudită, iar pentru saudiți interferența în Yemen este o chestiune de orgoliu, de a nu ceda în fața Teheranului în lupta pentru influența regională. Un acord de încetare a ostilităților ar fi însă benefic în primul rând pentru yemeniți, care sunt primele victime ale acestei confruntări prin proxy, însă atâta vreme cât liderii din Teheran și Riad dictează (aproape exclusiv) evoluția evenimentelor, acest lucru este greu de imaginat.

 

*Ioana Constantin Bercean este doctorand la Universitatea din București și expert LARICS pe problematica Orientului Mijlociu.