Ioana Constantin-Bercean*
Președintele rus Vladimir Putin, președintele chinez Xi Jinping și fostul președinte al Iranului Hassan Rouhani (Shanghai, China, 21 mai , 2014).
Sursă foto: The Times of Israel
„Pablo i-a apucat mâna și i-a strâns-o puternic și sincer iar el [Robert Jordan] i-a returnat strânsoarea… Cred că suntem aliați acum, se gândi el. Mereu au fost multe strângeri de mână între aliați. Ca să nu mai vorbim de decorațiuni și sărutări pe ambii obraji, se gândi el. Mă bucur că nu trebuie să facem asta. Presupun că toți aliații sunt așa. De fapt, pe fond, întotdeauna se urăsc” (Ernest Hemingway, Pentru cine bat clopotele, tr. a.)
În romanul „Pentru cine bat clopotele”, povestea lui Ernest Hemingway despre războiul civil spaniol, Robert Jordan, profesor universitar american de limba spaniolă și specialist în demolări și explozibili, conduce o bandă de gherilă care trebuie să arunce în aer un pod, astfel încât republicanii să aibă o șansă mai bună în războiul împotriva forțelor fasciste conduse de Francisco Franco. Ceea ce salvează cartea de la a fi o banală relatare a unei operațiuni militare și o transformă într-un roman clasic modern este perspectiva lui Hemingway asupra naturii umane și asupra varietății răspunsurilor emoționale apărute ca răspuns la diferitele tipuri de crize și incertitudini ivite în timpul desfășurării operațiunii, precum și capacitatea autorului de a crea o relație între personajele romanului și mediul social în care acestea luptă. Chiar dacă Jordan nu reușește niciodată să explice membrilor brigăzii sale importanța luptei lor sau a distrugerii acelui pod, morala este că astfel de alianțe atipice se pot coagula, într-un anumit context istoric / geopolitic, chiar dacă lacunele de comunicare pot genera diverse probleme și împotriva realității anumitor interese ale aliaților care pot fi, uneori, divergente. Acest tip de alianțe sunt, de obicei, rezultatul unor modificări structurale ale sistemului internațional și pot fi un indice în analiza reconfigurării noilor blocuri geopolitice. Un exemplu în acest sens sunt alianțele dintre China, Rusia, Iran și Turcia, state care construiesc noi modele de relații multi- și bilaterale. Dorind să demonstreze că sunt descătușate de formalitatea vechilor tipuri de alianțe, acest cvartet arată că poate lucra împreună pentru a limita influența occidentală, evitând în același timp dependența excesivă unul de celălalt. Acest amestec de interese corelate și contradictorii, care caracterizează noul model eurasiatic de relații bilaterale, este un produs al ordinii globale în schimbare și reprezintă cea mai semnificativă provocare la adresa ordinii internaționale post-Război Rece. Respingând universalitatea valorilor liberale occidentale, China, Rusia, Iran și Turcia consideră declinul relativ al hegemoniei occidentale ca pe o oportunitate, abordând anumite teme precum eliminarea sancțiunilor occidentale acordul nuclear iranian, conflictul din Siria, cel din Afganistan, re-emergența grupărilor teroriste sau crearea unor noi instituții în Asia Centrală și de Est ca pe câteva potențiale puncte de unitate.
Alianțe de necesitate
Deoarece occidentalii tind să plaseze ideea de cooperare între națiuni sub o umbrelă normativă, fie că este vorba de o alianță sau de un alt mecanism legal (cum este adesea cazul în Occident), analiștii și experții au caracterizat greșit actuala cooperare dintre China, Rusia, Iran și Turcia, considerând-o o alianță clasică și având un anume tip de așteptări de la aceasta. În fapt, această cooperare este mai degrabă o alianță de necesitate, contextuală, de tipul relației dintre Jordan și Pablo, eroii lui Hemingway, două personaje venite din lumi complet diferite dar care, într-un anume context, și-au găsit un scop comun (lupta împotriva fasciștilor în cazul lor). În cazul axei Beijing-Moscova-Teheran-Ankara scopul comun primordial este subminarea hegemoniei occidentale (americane, în mod special), iar în plan secund vin anumite dosare regionale cu un anume grad de interes pentru cele patru state. Actorii statali în discuție nu au format o alianță; de fapt, relațiile dintre ei par a fi exact opusul unei alianțe clasice. Ei cooperează, concurează, își caută ajutorul reciproc și își întorc spatele unul altuia după cum consideră de cuviință. Acest tip de interacțiuni este foarte asemănător cu relațiile dintre statele europene din secolul al XIX-lea, între care deși exista un profund sentiment de neîncredere adesea găseau un fond comun atunci când era necesară obținerea unui echilibru pentru a evita impunerea excesivă a voinței unui stat asupra celorlalte. Cele patru state caută să refacă ordinea mondială, deoarece nu mai beneficiază suficient de aranjamentele post-Război Rece, fiecare dintre ele dorindu-și un nou spațiu în care să devină cel mai important actor regional, chiar internațional, în cazul Chinei și chiar al Rusiei.
Ideile lor variază, totuși, în ceea ce privește profunzimea și amploarea schimbărilor necesare în regiunile pe care doresc să le controleze. Iranul caută o reconstrucție completă a regiunii Orientului Mijlociu, deoarece fervoarea revoluționară și perspectiva geopolitică sunt în opoziție diametrală cu ordinea internațională imprimată prin ceea ce părea a fi un proiect de succes al finalului de secol XX, așa numita Pax Americana. Rusia este, de asemenea, o putere revizionistă, dar vizunea sa este mai puțin radicală, deoarece are încă de câștigat în actualul context al economiei mondiale liberală. Turcia caută un echilibru între SUA și Rusia. Această strategie a devenit unul dintre cele mai importante aspecte ale politicii externe a guvernului din Ankara în Orientul Mijlociu și regiunea Mării Mediterane. Turcia își revendică dreptul de a colabora cu orice actor global în funcție de interesele sale, însă niciuna dintre relațiile sale nu ar trebui considerată imuabilă. În ceea ce privește China, președintele Xi Jinping a promis că va oferi „marea întinerire a națiunii chineze”, proclamând chiar construcția unei Pax Sinica, care să concureze și chiar să înlcouiască Pax Americana, predominantă de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Această promisiune – pe care președintele Xi Jinping a numit-o „Visul Chinei” – a luat o formă mai clară odată cu introducerea celor două obiective centenare: construirea unei „societăți moderat prospere” până în 2021 (centenarul înființării Partidului Comunist Chinez, PCC) și transformarea într-o „țară socialistă modernă” până în 2049 (la 100 de ani de la întemeierea Republicii Populare).
Sursă foto: Twitter (Carnegie Endowment status).
În timp ce popoarele rus, turc și iranian au toate o experiență istorică similară a luptei anti-imperialiste și cred că Eurasia poate oferi o alternativă la dominația culturală, istorică, politică și economică a Occidentului, pentru Beijing cooperările și alianțele de necesitate au scopul de a contracara Pivotul Asiatic al Washingtonului și de a contribui la construcția unui viitor în care China devine cel mai important actor internațional. Astfel, fapul că RPC se află mereu în mijlocul cooperării bi- sau multilaterală dintre cele patru state, nu reprezintă o surpriză. Dacă până la începutul secolului XXI China a fost în mod conștient și asumat o sotto voce, neperturbând aproape deloc calmul apelor globale, începutul anilor 2000 a marcat momentul în care RPC a intrat în sinidisisul global. Până atunci, pentru cea mai mare parte a umanității, China era în mare parte povestea unei țări îndepărtate despre care oamenii știau puțin. Acum, în decurs de câțiva ani, influența sa a devenit reală și tangibilă, având un impact dramatic asupra conștiinței populare din întreaga lume și, în mod special, asupra factorilor de decizie occidentali.
Între identitatea asiatică și identitatea intereselor
Fostul președinte iranian Hassan Rouhani și președintele Chinei, Xi Jinping. Sursă foto: The Iran Primer.
China și Iranul sunt actori geopolitici importanți, precum și actori majori pe piața globală a energiei. În ultimii ani, relația sino-iraniană s-a extins și s-a aprofundat. Cooperarea energetică este axa principală în jurul căreia se învârte acest parteneriat iar dezvoltarea relațiilor sino-iraniene în ultimele două decenii face parte din extinderea constantă a legăturilor dintre China și Orientul Mijlociu extins. Relația sino-iraniană își are rădăcinile în experiențele istorice împărtășite, în perspectivele și preocupările comune privind starea curentă a relațiilor internaționale și regionale, Beijingul și Teheranul având un set de strategii regionale convergente.
Relațiile dintre China și Iran izvorăsc din rădăcini istorice profunde, cele două state fiind moștenitoarele a două mari civilizații și centre ale imperiului. În perioada pre-islamică, trimișii lui Han au stabilit contacte cu parții și mai târziu cu sasanizii, punând bazele unor legături comerciale profitabile între China și Persia. În vremurile islamice, Drumul Mătăsii a servit drept principală arteră prin care au înflorit relațiile culturale și comerciale sino-iraniene. Cu fiecare ocazie, oficialii din ambele țări invocă această relație străveche iar aceste referințe nu ar trebui să fie respinse ca retorică goală, deoarece ele indică modul în care în China, precum și în Iran, istoria și cultura sculptează concepțiile actuale despre ambele națiuni – viziunea lor asupra propriei puteri și a rolului lor în sistemul internațional. În acest sens, străvechiul Drum al Mătăsii este asociat cu marile realizări din trecut și cu un mare potențial de a reclădi influența regională a ambelor state. Decizia Beijingului și Teheranului de a-și restabili și ranforsa cooperarea reflectă o dorință comună de a recrea trecutul, nu doar de a-l comemora.
La 27 martie 2021, China și Iran au semnat un Acord de Cooperare Strategică pe 25 de ani, care reafirmă efortul Chinei de a construi o axă de alianțe asiatice și de a-și pune amprenta în Orientul Mijlociu. Rusia cooperează cu ambele state, precum și cu Turcia, dar își urmărește și propria strategie în Orientul Mijlociu și în Africa de Nord.
Acordul dintre Teheran și Beijing ar putea servi drept precedent pentru a atrage Ankara într-un acord strategic similar, care ar oferi un colac de salvare pentru economia turcă în colaps și, de asemenea, ar oferi guvernului turc o monedă de negociere puternică în fața presiunii SUA. Mai mult, un astfel de acord ar permite Turciei să șantajeze Occidentul pentru a obține anumite concesii pe care le vizează de ceva vreme, un rol mai important în Libia și Siria, o poziție de avangardă la granița cu Azerbaidjanul sau ignorarea agresivității turce în Marea Egee. Dacă Turcia ar decide să își răcească și mai mult relațiile cu Occidentul, își va consolida pactele cu China și Iranul pentru a compensa pierderile economice pe care le-ar suferi. Un indicator privind efortul Chinei de a-și întări prezența în regiune este turneul din Orientul Mijlociu, efectuat în martie a. c. de ministrul de externe al Chinei, Wang Yi, în timpul căruia oficialul chinez a vizitat nu numai Iranul, ci și Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Turcia, Oman și Bahrain.
Pe de altă parte, un accelerator serios al expansiunii Iranului în zonă este Turcia. Ankara și Teheranul au dezvoltat un tip de cooperare oportunist, dar eficient. Ambele state au interese comune în energie, în aspirații nucleare și în Kurdistan. Chiar dacă au interese conflictuale datorită eforturilor lor de a câștiga rolul de protectori ai facțiunilor opuse sunnite și, respectiv, șiite, interesele lor pe termen scurt și mediu suprascriu aceste divergențe. Cea mai bună dovadă în acest sens este angajamentul Turciei în ocolirea sancțiunilor împotriva Iranului (Dosarul Halkbank – conversia veniturilor din petrol în aur și apoi numerar în beneficiul intereselor iraniene și documentarea falsă a transporturilor, sub denominația de alimente, pentru a justifica transferurile de venituri din petrol). În prezent, Iranul este unul dintre principalii furnizori de petrol și gaze al Turciei. Conform cifrelor Autorității de Reglementare a Pieței Energetice din Turcia (EMRA), începând cu ianuarie 2019, Iranul era a treia cea mai mare sursă de importuri de petrol a Turciei, reprezentând 12,35% din total, după Irak (23,5%) și Rusia (15%). De asemenea, a fost al doilea furnizor de gaze naturale al Turciei, reprezentând puțin peste 14% din total, în urma Rusiei (31,6%) și cu puțin înaintea Azerbaidjanului (13,9%) și Algeriei (12%). „Turcia este poarta de intrare a Iranului către Europa, iar Iranul este poarta de intrare a Turciei către Asia, în special către Asia Centrală”, a declarat fostul ministru turc al Transporturilor și Infrastructurii, Cahit Turhan,în 2019.
Fostul ministru turc al Transporturilor și Infrastructurii, Mehmet Cahit Turhan (stânga) și fostul ministru al Tehnologiei Informației și Comunicațiilor al Iranului Mohammad-Javad Azari Jahromi (dreapta), Teheran, 29 aprilie 2019. Sursă foto: Anadolu Agency.
În ceea ce privește Rusia, aceasta a aspirat de mult la legături mai bune cu Turcia și Iranul. Chiar și în perioada sovietică, Moscova a încercat periodic să avanseze o formă de cooperare cu acele două țări care să excludă Occidentul. Ambele state s-au consolidat treptat ca piloni ai aspirațiilor post-sovietice ale Rusiei de a construi o politică externă mai activă în Orientul Mijlociu și de a remodela ordinea mondială existentă.
Federația Rusă și-a asigurat deja prezența în Orientul Mijlociu, iar cooperarea dintre Moscova și Teheran are la bază trei motive. În primul rând, atitudinea ostilă comună față de SUA; în al doilea rând, sancțiunile occidentale au adus cele două țări (plus Turcia) mai aproape de cooperarea economică; în al treilea rând, au interese comune în Siria – menținerea regimului Assad și eliminarea ISIS. În Siria, Iranul are trupe pe teren, în timp ce Rusia acționează prin atacuri aeriene, evitând pierderile umane, care ar putea avea un impact negativ asupra popularității președintelui Vladimir Putin în Rusia. Cu toate acestea, Rusia nu dorește prezența permanentă a Iranului în Siria, deoarece aceasta ar reduce influența Moscovei în regiune.
Ministrul iranian de externe Hossein Amir-Abdollahian și omologul său rus Sergey Lavrov, Teheran, 6 octombrie 2021. Sursă foto: Mehr News Agency.
Deși eurasianismul turc este opus față de celui de sorginte rusă, de la sfârșitul anilor 1990 neo-eurasiaștii ruși au început să privească Turcia într-o lumină mai bună. Actuala conducere rusă s-ar putea să nu fie radical neo-eurasiatică, dar rădăcinile dependenței moderne de Turcia își au originea în fervoarea ideologică a anilor 1990. Pentru Rusia, cooperarea intensă cu Turcia și Iran este benefică în măsura în care oferă o pârghie asupra Occidentului și permite Moscovei să rezolve probleme critice din regiunile Mării Negre, Caucazului și Mării Caspice, precum și în Siria. Din această perspectvă este puțin probabil ca Rusia să își dorească o Turcie complet dezancorată de NATO. Într-un fel, poziția Turciei ca membru al alianței – una care generează tensiuni continue în interiorul alianței – aduce Rusiei mai multe beneficii decât ar face o Turcie nealiniată. Ultimul scenariu ar putea elimina unele dintre problemele interne ale NATO dar ar diminua importanța Turciei în calculul geopolitic al Rusiei.
China, pe de altă parte, are toate motivele să-și consolideze legăturile cu Iranul. În primul rând, Iranul face parte din noul Drum al Mătăsii (Inițiativa Belt and Road), iar porturile pe care China le construiește în regiune (Portul Khalifa din Abu Dhabi este deja operațional din 2020) îi întăresc semnificativ prezența în Golful Persic. De asemenea, China așteaptă cu nerăbdare o viitoare cooperare energetică cu Iranul bogat în gaze în timp ce implicațiile geostrategice pentru SUA ale acestei cooperări sunt destul de sensibile, întrucât consolidarea perspectivei construirii unei conducte din Iran până în Pakistan (care este dependent de China din cauza Indiei) și de acolo către teritoriul chinez (Coridorul Economic China-Pakistan [CPEC]) ar afecta interesele regionale ale Wahingtonului care și-ar dori să mențină India și Pakistanul exclusiv în zona de influență americană. În plus, Iranul este unul dintre principalele motive pentru prezența SUA în Orientul Mijlociu. Acest lucru aduce beneficii Chinei, care încearcă să întârzie implementarea „Pivotului Asiatic” american, strategie destinată izolării Chinei. În cele din urmă, Iranul poate fi o escală în Orientul Mijlociu. Chinezii vor să se infiltreze în zonă construind sau controlând infrastructura iar Iranul ar putea contribui la pătrunderea Chinei în Levant (prin reconstrucția portului Beirut și a Siriei), ceea ce ar duce de la extinderea prezenței chineze pe țărmurile estice ale Mediteranei până la penetrarea dipomatică, culturală și economică a regiunii Balcanilor.
Javad Zarif și Wang Yi (foștii miniștri de externe ai Iranului, respectiv Chinei). Sursă foto: Ministerul de Externe al RPC.
Pax Sinica – liantul cooperării de necesitate
Relația dintre Beijing, Teheran, Moscova și Ankara are premisele unei povești de succes pentru cele trei țări dar care depinde de consolidarea relației dintre cele patru state în următorii ani. Chiar dacă China, Rusia, Iran și Turcia sunt adesea descrise ca puteri cu o ideologie anti-status quo și care încearcă să răstoarne ordinea mondială desenată de Occident, aceste state sunt, de fapt, extrem de pragmatice în urmărirea intereselor lor particulare în cadrul sistemului internațional iar robustețea cooperării economice, militare și politice este dată de compartimetarea strictă a relațiilor dintre ele.
Acest amestec de interese diferite face ca interacțiunea dintre cei trei să fie cu atât mai surprinzătoare. Dar cele patru state au obiective similare și fiecare are nevoie de celelate trei pentru a-și gestiona relațiile cu Occidentul și pentru a-și pune în aplicare strategiile regionale. Este deja evident că personajul principal și liantul acestui tip de cooperare este China care, în ultimul deceniu, a devenit un partener-cheie pentru fiecare dintre celelate trei state. Dezvoltarea viitoare a regiunii este acum imposibil de imaginat fără cooperarea cu Beijingul.
Acest grup de patru state propune un nou model de relații – unul neconstrâns de formalități, dar încă condus de interese comune pe termen lung. Acest model eurasiatic este un produs secundar al unei ordini globale în evoluție în care fiecare stat cu influență geopolitică își recalibrează relațiile de politică externă. Și chiar dacă pe fond, precum în romanul lui Hemingway, acești aliați nu sunt neaparat apropiați, atâta vreme cât vor urmări finalități comune, precum Pablo și Robert Jordan, își vor strânge puternic mâna. Nu este clar încă dacă China, Rusia, Iran și Turcia vor reuși să arunce în aer podul și nici dacă dinamitarea acestuia va ajuta în vreun fel limitarea expansiunii influenței americane, dar un lucru este deja evident: cooperarea dintre aceste patru state (fie ea contextuală și de necesitate) va produce schimbări importante și va ridica serioase semne de întrebare arhitecturii actuale a sistemului internațional.
*Ioana Constantin-Bercean este cercetător la ISPRI și membru în Consiliul de experți LARICS.
