Autor: Dan Dungaciu
(Prima parte se poate accesa aici)
Când o putere emergentă se manifestă, se manifestă pe toate palierele, sau pe toate care îi stau la îndemână. Așa face și Turcia. Dincolo de dimensiunea religioasă – chestiunea cea mai spectaculoasă, simbolic vorbind – există resurecții masive și pe alte paliere: financiar, economic și strategic.
Turcia – hub financiar islamic
Sub pretextul unei poziționări geografice deopotrivă admirabilă și periculoasă, Ankara vrea să fie punte sau hub regional pe cât mai multe dimensiuni.
Cu ocazia celei de-a 12 Conferințe Internaționale dedicată Finanțelor și Economiei Islamice desfășurată la Istanbul în iunie 2014, Președintele Erdogan a spus-o cu subiect și predicat: „Vrem să facem Istanbulul centrul economic și financiar al Islamului”. Asta înseamnă, pe termen mediu și lung, că Turcia și-a asumat deja ideea de a deveni un hub al finanțelor și băncilor islamice.
Evident, la acest nivel distincția dintre economie și (geo)politică devine superfluă.
Geopolitica unei puteri în ascensiune
Turcia nu este, evident, nici măcar comparabilă cu America sau Rusia. Dar asta nu înseamnă că nu joacă cu ambele sau nu nutrește resentimente acute și față de una și față de cealaltă. Față de SUA se simte trădată – inclusiv ca partener NATO – în chestiunea kurdă, pe care Administrația Obama a manipulat-o cinic în Siria și Orientul Mijlociu. Față de Rusia a înghițit umilințe grele. Președintele Erdogan nu uită, dar, dincolo de emfaza lui deseori exprimată, liderul turc este de un pragmatism remarcabil. Așa că resentimentele, cel puțin deocamdată, sunt puse bine în buzunarul de la piept, sub batista albă a negocierilor diplomatice, iar singurul gest de frondă în relația America – Rusia se face prin balansul către o tabără sau alta. Niciodată împotriva ambilor și niciodată radical împotriva unuia dintre cei doi.
Dincolo de aceste precauții, firești, Turcia joacă în această regiune și joacă tare. E asertivă și gata să apese pe trăgaci; la propriu. Nu mulți dintre cei care o „ceartă” acum au curajul să facă asta…
Atitudinea din Marea Mediterană este expresia cea mai elocventă la nivel geoeconomic și geopolitic al acestui comportament.
Care e durata de viață a tratatelor?
Explicația e simplă. O putere în ascensiune precum Turcia, care și-a pus, acut, memoria istorică și imperială la treabă, nu se mai simte în niciun caz în largul ei înghesuită la Marea Mediterană de tratate vechi, vetuste, care nu mai reflectă demult echilibrele de putere din teren. Mai pe șleau, în urma Tratatului de la Lausanne, din 1923, Marea Egee a devenit… lac grecesc. Punctată abundent de insule și insulițe grecești, resursele acesteia ajung la dispoziția Atenei în orice delimitare a platourilor continentale după reguli aflate în uz. Insule care se găsesc, de pildă, la un kilometru de Turcia și circa 650 de Grecia sunt… grecești. De aici și accesul limitat al Turciei la resursele din Mediterana de Est care, fără să fie exagerate, ar fi pentru Ankara exact elementul care îi lipsea din portofoliu: asigurarea unui procent semnificativ din consumul energetic prin resurse proprii (la care se adaugă și cele din Marea Neagră).
Despre asta e vorba până la urmă.
Resurecția Turciei a deschis un mușuroi de interese contradictorii
Peste această cauză majoră și fundamentală, izbucnesc în regiuni vechi tensiuni geopolitice, se întretaie vectori de interese, deseori, divergente. Deocamdată, tensiunile recente din interiorul NATO dintre Turcia și Franța – interesată fundamental în Libia și Orientul Mijlociu – s-au rezolvat în favoarea Turciei, cel puțin pentru moment. Dar e numai un respiro, căci interesele Franței rămân acolo, și ele țin de blocarea controlului total al Ankarei în Libia, inacceptabil pentru Paris, căci ar tăia o cale de intrare a Franței spre Nordul Africii în care are interese majore, istorice dar și prezente. Între timp, s-a vădit că în Libia nu va fi o soluție simplă și nu va rezulta un singur câștigător, cel mai probabil se întrevede o negociere sau un conflict înghețat între cele două tabere care joacă (Egipt, Rusia şi Emiratele Arabe Unite, pe de-o parte, Turcia și Tripoli, pe de alta) spre satisfacția enormă a Rusiei care se vede iarăși în tribuna oficială a negocierilor, deși a cheltuit doar pentru un bilet la peluză.
NATO câștigă timp, America are interese relativ limitate în regiune, dar o Turcie care să țină Rusia în șah la Marea Neagră/Marea Mediterană poate fi utilă. La nivelul Bruxelles-ului, lucrurile sunt amestecate și nedecise, așa numitul Ministru de Externe al UE, Josep Borrell, fără nicio divizie în spate – vorba lui Stalin -, trimite mesaje contradictorii și fără valoare de întrebuințare, în ciuda declarațiilor de susținere a Greciei, demonstrând, un pic jenant, că UE nu poate fi „actor strategic” (sau nu poate avea „autonomie strategică”) nici măcar în relație cu Turcia, darămite cu restul lumii…
Spre o nouă „Pax Mediterana”
Să fim bine înțeleși. Marea Mediterană îi oferă Ankarei ceea ce nu are, adică resurse energetice. Și-a înfipt colții acolo și e o iluzie că cineva o poate scoate din joc doar cu vorbe dulci sau acuzații de „neo-otomanism”. Fără Turcia nimic nu se va rezolva la Marea Mediterană. Acesta e mesajul Ankarei.
Confruntare, cel mai probabil, nu va fi la Marea Mediterană. Dar cine taie nodul gordian sau, în final, negociază?
Asta e întrebarea.
Sursa:PS News