Cillian Murphy (stânga) în rolul lui J. Robert Oppenheimer (dreapta). Sursă foto: People.
Cred că lumea în care vom trăi în următorii treizeci de ani va fi un loc destul de agitat și chinuit. Nu cred că va fi posibil un compromis sau să alegem dacă vrem sau nu să facem parte din ea.
- J. Robert Oppenheimer, 10 august 1931
Hollywood vs. Lumea reală
Orice articol despre Julius Robert Oppenheimer (sau despre orice personaj al istoriei cu un asemenea impact asupra generațiilor viitoare) ar trebui să aibă o cronologie naturală, nu să înceapă cu finalul și apoi să apeleze la tehnica ‚cadru în cadru’ sau la editarea eliptică. Însă aceste rânduri nu au cum să cuprindă o biografie, și nici nu intenționează asta, ci sunt menite să arunce o privire asupra ‚fenomenului Oppenheimer’, generat (și) de fascinantul lungmetraj realizat de Christopher Nolan, într-un context în care se vorbește din ce în ce mai mult despre politica nucleară și pericolele proliferării. De altfel, numele lui Nolan și distribuția impresionantă au fost principalii factori care au contribuit la succesul filmului, nu neapărat acribia lui Kai Bird și a lui Martin J. Sherwin, autorii biogafiei American Prometheus: The Triumph and Tragedy of J. Robert Oppenheimer, sau interesul publicului larg pentru mecanica cuantică și fisiunea nucleară. De altfel, autoarea acestor rânduri trebuie să admită cu modestie că nu a vizionat (încă) filmul, astfel încât considerațiile pe marginea acestuia sunt făcute în urma lecturării câtorva recenzii și pe baza unei discuții cu unul dintre cei doi autori ai volumului American Prometheus. De altfel, interesul față de descoperirile lui Oppenheimer și ale grupului oamenilor de știință de la laboratoarele Los Alamos, transcende realizarea cinematografică a lui Christopher Nolan.
Povestea lui J. Robert Oppenheimer surprinde unele dintre cele mai importante și bântuitoare momente ale istoriei moderne, multe dintre ele uitate sau minimizate până la invazia Rusiei în Ucraina și, mai apoi, până la lansarea filmului despre ‚părintele bombei atomice’. Acest lucru face ca filmul omonim al lui Christopher Nolan să fie atât vital, cât și provocator: este o poveste complicată, așa cum tinde să fie orice saga care are potențialul de a schimba lumea, și are darul de a stârni curiozitatea celor care l-au vizionat, astfel că, dincolo de cele trei ore ale filmului, spectatorii au început să caute mai multe informații despre începutul erei nucleare, despre Oppenheimer, Einstein, Fermi și alți oameni de știință din acea vreme. Biografia magistrală a lui Oppenheimer, American Prometheus, pe care se bazează filmul, publicată în 2005, a ajuns recent, pentru prima dată, pe lista celor mai bine vândute cărți din lume, cu mult peste numărul de exemplare vândute atunci când cei doi autori, Kai Bird și Martin J. Sherwin, au câștigat Premiul Pulitzer pentru acest volum.
Sursă foto: The New York Times.
Problemele pe care le descrie Nolan nu sunt relicve ale unui trecut îndepărtat. Noua lume, la a cărei arhitectură a contribuit și J. Robert Oppenheimer, precum și coșmarul nuclear de care omul de știință ajunsese să se teamă, există și azi. Președintele rus Vladimir Putin amenință că va folosi arme nucleare în războiul său din Ucraina, Iranul furnizează sistemului internațional frisoane privind programul său nuclear militar, China și Marea Britanie doresc să își mărească arsenalele nucleare, iar Asia, ‚gazda’ a patru state nucleare (China, India, Pakistan și Israel), este, metaforic vorbind și împrumutând din limbajul Balcanilor, un adevărat ‚butoi cu pulbere’. Doar că pulberea e puțin mai sofisticată în acest caz.
Conform recenziilor, filmul este un portret fidel a ceea ce s-a întâmplat cu adevărat – mai ales, poate, în scenele pe care unii le-ar putea presupune a fi inventate sau exagerate. Oppenheimer avea 38 de ani când a fost numit director al Laboratorului Los Alamos, pilonul de bază al Proiectului Manhattan, programul ultrasecret de 2 miliarde de dolari al Statelor Unite din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, al cărui scop era construirea bombei atomice. Deși era un fizician teoretician strălucit și un pionier în noul domeniu al mecanicii cuantice, Oppenheimer nu condusese anterior niciun proiect de anvergură iar fizica experimentală era un adevărat Nemesis pentru el. Fred Kaplan – autorul a două dintre cele mai bune studii privind procesul de proliferare nucleară, The Wizards of Armageddon (1983) și The Bomb: Presidentts, Generals, and the Secret History of Nuclear War (2021) – afirmă chiar că Oppenheimer nici nu era chiar cel mai talentat om de știință al acelor vremuri. Iar acest lucru nu este departe de adevăr, dat fiind că era contemporan cu Einstein, Feynman, Szilard, Fermi, Bohr, Rabi, Kistiakowski, Saharov, von Neumann sau Hahn.
Însă Oppenheimer era extrem de carismatic, înțelegea conceptele și proiectele cu o viteză supranaturală și și-a dat seama de interdependența dintre departamente, astfel încât a reușit să coordoneze întreg proiectul într-un mod în care, probabil, nimeni altcineva nu ar fi fost capabil să o facă. După război, el a devenit cel mai faimos om de știință din lume, apărând pe coperta revistei Time, însă doar câțiva ani mai târziu au început să apară îndoielile, s-a opus producției mult mai puternicei bombe cu hidrogen, a cerut controale internaționale asupra tuturor armelor de distrugere în masă și, ca urmare, a devenit un paria al sistemului de securitate american. După cum declara Ward Evans, membrul disident al Comisiei de Audiere pentru Energie Atomică a SUA, marginalizarea lui Oppenheimer (refuzul de a i se acorda autorizația de securitate) a fost „o pată neagră pe blazonul țării noastre”. O mare parte din film este dedicată audierilor lui Oppenheimer, suspectat că ar fi fost simpatizant al comuniștilor și chiar că ar fi spionat pentru sovietici. Dialogurile sunt preluate, aproape textual, din stenogramele audierii, care au fost făcute publice cu mulți ani în urmă.
Albert Einstein (stânga) și J. Robert Oppenheimer (dreapta). Sursă foto: Smithsonian Magazine.
J. Robert Oppenheimer a fost, în cele din urmă, exonerat, în trei etape: în 1959 președintele Dwight Eisenhower a înțeles că Lewis Strauss a complotat împotriva omului de știință, apoi în decembrie 1963, Lyndon Johnson i-a acordat lui Oppenheimer Premiul Fermi, unul dintre cele mai prestigioase distincții ale domeniului științific american, iar pe 16 decembrie 2022, administrația Biden a anulat postum decizia din 1954 a Comisiei pentru Energie Atomică din SUA de a revoca autorizația de securitate a lui Oppenheimer, considerând acel proces a fost părtinitor și nedrept. Înregistrările declasificate arată că spionajul sovietic a contribuit la obținerea armei nucleare de către URSS, dar nu s-a descoperit nicio dovadă că Oppenheimer ar fi fost spionul Moscovei.
Kai Bird, unul dintre autorii biografiei American Prometheus, crede că ceea ce i s-a întâmplat lui Oppenheimer nu ar fi exclus să li se mai întâmple și altor oameni de știință din secolul 21, apreciind că, „rolul omului de știință sau al expertului în societatea americană este foarte scăzut. Expertiza științifică este privită de-a dreptul cu suspiciune”. Chiar dacă ‚vânătoarea roșie’, inițiată de Joseph McCarthy în anii ’50, a fost catalogată un abuz al justiției, Bird nu exclude ca un nou ‚caz Oppenheimer’ să apară din nou. Mai mult, scriitorul american crede că lipsa de încredere a publicului american în știință este influențată, într-o anumită măsură, și de ceea ce i s-a întâmplat lui Oppenheimer în 1954, când cel mai faimos om din America, care a construit unul dintre pilonii supremației americane, a fost umilit în public.
Filmul este un experiment în imersiune, o încercare de a transpune privitorul în rolul lui Robert Oppenheimer, de a înțelege ambițiile, dezamăgirile și frământările celui care a schimbat dinamica lumii pentru totdeauna și care ajuns să creadă despre el că a devenit „mesagerul morții”. Deși Nolan propune o abordare relativ echidistantă, adevărul despre film, despre omul de știință și consecințele descoperirii grupului ‚Manhattan’ depind de perspectiva privitorului. Fred Kaplan consideră că filmul ar fi trebuit să acorde mai multă atenție efortului de echipă, în timp ce profesorul Yuki Miyamoto, de la Universitatea DePaul din Chicago, se întreabă: „Acest film îl umanizează pe Oppenheimer. Când vor fi umanizate victimele?”
Un grup de fizicieni la un colocviu din Los Alamos din 1946. Oppenheimer este al treilea din stânga în al doilea rând. În imagine mai sunt alți oameni de știință, precum Enrico Fermi, Edward Teller și Richard Feynman. Sursă foto: Laboratorul Național Los Alamos prin Wikimedia Commons.
Celor care filmul le-a stârnit deja curiozitatea, sau numărul întrebărilor le-a surclasat pe cel al răspunsurilor, BBC le oferă o prezentare mai completă a ‚Proiectului Manhattan’ într-un documentar în 1980, intitulat „Oppenheimer”, cu Sam Waterston în rolul principal. Sau, se pot apleca spre biografia scrisă de Kai Bird și Martin J. Sherwin, American Prometheus, ori spre cartea lui Richard Rhodes (1986), The Making of the Atomic Bomb și cea a lui Gregg Herken (2002), Brotherhood of the Bomb: The Tangled Lives and Loyalties of Robert Oppenheimer, Ernest Lawrence, and Edward Teller.
Kai Bird (stânga) și Marty Sherwin (dreapta) cu o copie a cărții lor, American Prometheus. Sursă foto: Bulletin of the Atomic Scientists.
Știam că amenințarea catastrofei nucleare există, dar am reușit în mare parte să o ignorăm și să mergem înainte, ca și cum aceasta ar fi fost un vis neplăcut care dispare odată cu răsăritul, sau am izolat-o într-un colț întunecat și tăcut al minții (unde, nu întâmplător, susținătorii înarmării nucleare preferă să o păstrăm). Chiar și în fața acumulării de noi arsenale nucleare, a înarmării exponențiale și a unui război fierbinte în Europa, cei mai mulți dintre noi blocăm astfel de imagini, deși ‚steagurile roșii’ flutură frenetic și mai acut ca oricând. Cu fiecare națiune nucleară importantă care investește din ce în ce mai mult în arsenalul ei și cu arme acum mult mai puternice decât cea pe care Oppenheimer o dezvolta în anii 1940, suntem tot mai aproape de o cursă a înarmărilor 2.0.
A fost nevoie de un film grandios și zgomotos pentru ca pericolul nuclear să beneficieze de privilegiul atenției noastre.
Moștenirea: o Odisee de aproape un secol
Coincidență sau nu, filmul „Oppenheimer” a fost lansat la puțin peste un an de la începutul invaziei Rusiei în Ucraina și cu câteva zile înainte de comemorarea a 78 de ani de la bombardamentele asupra orașelor Hiroshima și Nagasaki. Dacă despre amenințările proliferate de Moscova suntem informați aproape zilnic, iar pericolul, trivializat ocazional, este dezbătut frecvent în media, foarte puțin se vorbește despre cum ar arăta în realitate un atac nuclear și care ar fi consecințele reale ale acestuia. Deoarece, cu bune și rele, toate acestea fac parte din ‚moștenirea lui Oppenheimer’. La fel zeul grec rebel Prometeu – care a furat focul de la Zeus și l-a dăruit omenirii, Oppenheimer a lăsat lumii moștenirea ‚focului atomic.’ Beneficiile medicale și energetice ale fisiunii nucleare sunt incontestabile, însă atunci când Oppenheimer a încercat să avertizeze despre partea periculoasă a acestui proces – armele nucleare – un Zeus, cu origini pământene și înrolat politic, l-a redus la tăcere. Moștenirea lui Oppenheimer o regăsim în toate detonările experimentale începând din iulie 1945 și până în septembrie 2017, iar în acest interval, înainte ca Federația Rusă să fi invadat Ucraina și președintele Vladimir Putin să își fi pus arsenalul nuclear în postură ofensivă, lumea s-a aflat de 13 ori în pragul unor confruntări nucleare. În șase dintre aceste incidente a fost implicată URSS, respectiv Federația Rusă, iar evenimentele recente indică faptul că, în lipsa unor norme solide, calculul riscului nuclear perceput este din nou în creștere. Practicile și deciziile nepotrivite în domeniul administrării capabilităților nucleare au fost principalii factori din spatele acestor evenimente de aproape utilizare nucleară.
Incidentele de aproape utilizare nucleară cunoscute. Sursă: Raportul din 2014 al Chatham House.
Acum 78 de ani, la douăzeci și una de zile după Testul Trinity din New Mexico, de pe 16 iulie 1945, bomba atomică Little Boy a fost aruncată deasupra orașului Hiroshima, la 6 august 1945; 140.000 de oameni și-au pierdut viața instantaneu. Trei zile mai târziu, pe 9 august 1945, bomba atomică Fat Man a explodat deasupra orașului Nagasaki; 70.000 de oameni au murit pe loc. Sute de mii de vieți au fost pierdute ulterior, în principal din cauza radiațiilor și a efectelor care au apărut ani mai târziu. „Pe măsură ce bomba cădea și exploda peste Hiroshima, am văzut un întreg oraș dispărând. Am scris în jurnalul meu cuvintele: „Doamne, ce am făcut”” (Robert Lewis, pilotul avionului din care a fost lansată bomba „Little Boy”, aprilie 1947).
Un băiat desculț așteaptă la coadă, la crematoriu, după bombardamentul de la Nagasaki, cu fratele său mort în spate. Fotografie a fost realizată de Joe O’Donnell, fotograf al US Marin Corps. Sursă foto: Sursă foto: Bulletin of the Atomic Scientists.
Filmul nu prezintă nici măcar o singură imagine cu Hiroshima sau Nagasaki și nici cu impactul consecințelor testelor nucleare. În schimb, pirotehnica impresionantă a Testului Trinity, imaginile cu trasee de rachete care coboară printre nori către o planetă condamnată și ale mingilor de foc consumatoare de Pământ, intercalate cu redări digitale ale unui univers cuantic de stele și atomi învolburați, ridică bomba nucleară spre tărâmul sublimului. Teribil, da, dar cu un efect cinematografic (și nu numai) extraordinar.
Fotografii în secvență temporală ale unei case de testare distruse de explozia unei arme nucleare într-un test de 16 kilotone cunoscut sub numele de „Annie”, care a făcut parte din Operațiunea Upshot-Knothole de la Yucca Flat, Nevada, la 17 martie 1953. Casa – parte a unui întreg cartier simulat cunoscut sub numele de „Doom Town” – era la peste 1000 de de metri distanță de explozie. Sursă foto: Bulletin of the Atomic Scientists.
Hiroshima sau Nagasaki sunt două momente pe care SUA ar dori, probabil, să le șteargă din memoria istorică. Dincolo de dezbaterile privind etica sau imperativitatea în economia războiului a acelor bombardamente, precedentul și trauma create au urmărit toate administrațiile americane de la Truman încoace. Azi, Japonia este un partener strategic al SUA și toți președinții americani adresează, cel puțin o dată pe an, condoleanțe victimelor bombardamentelor. Însă unul singur a vizitat Memorialul Păcii în timpul exercitării funcției de președinte. În 27 mai 2016, la Hiroshima, Barack Obama a declarat că ceea ce s-a întâmplat în 1946 demonstrează că „omenirea deține mijloacele pentru a se autodistruge”.
Mai mulți istorici, inclusiv Martin Sherwin, au descoperit informații și documente care sugerează că SUA nu trebuia să fi folosit arma nucleară pe 6 august (și cu atât mai puțin pe a doua, pe 9 august) pentru a pune capăt celui de-al Doilea Război Mondial. Contrar mitologiei, președintele american Harry Truman și consilierii săi erau conștienți de alternativa la bombardamente. De asemenea, au știut încă din iunie 1945 că guvernul japonez a înțeles că războiul era deja pierdut și căuta condiții acceptabile de capitulare. Cu toate acestea, Truman a autorizat utilizarea bombelor atomice în principal pentru a consacra poziția geostrategică postbelică a SUA față de URSS. Aceste argumente au fost susținute în 1945, și mulți ani după aceea, de oamenii de știință din grupul cunoscut sub numele de Raportul Franck, care au încercat să îl convingă pe Truman că folosirea bombei atomice nu era necesară sau cea mai bună soluție.
În Japonia, opiniile despre Robert Oppenheimer sunt diferite. Unii sunt interesați de realizările sale științifice ca fizician teoretician, în timp ce alții îl pot considera o victimă a relelor maccarthismului. Experții în relații internaționale ar putea spune că nu pot ignora planul său nerealizat de control internațional al energiei atomice sau să întrebe de ce ‚părintele bombei atomice’ a fost împotriva dezvoltării bombei cu hidrogen. Dar aproape toți japonezii care știu despre Oppenheimer își amintesc numele lui în fiecare vară, mai ales în zilele în care Hiroshima și Nagasaki comemorează viețile pierdute pe 6 și 9 august 1945.
În articolul scris de Robert Oppenheimer pentru Foreign Affairs, în iulie 1953, „Atomic Weapons and American Policy (Armele atomice și politica americană)” omul de știință sublinia că dificultatea negocierilor în domeniul nuclear cu URSS nu oferea altă alternativă Americii decât să meargă mai departe pe drumul pe care deja pornise. Din acel moment, cele „două Mari Puteri vor fi fiecare în măsură să pună capăt civilizației și vieții celeilalte, deși nu fără a și-o risca pe a ei. Putem fi asemănați cu doi scorpioni într-o sticlă, fiecare capabil să-l omoare pe celălalt, dar numai cu riscul propriei vieți”. Războiul Rece a fost o redare plină de acuratețe a temerilor exprimate de Oppenheimer.
Raportul Franck declasificat. Textul integral poate fi accesat la Atomic Heritage Foundation.
În loc de Concluzii: Cursa Înarmării 2.0
Deși puterile nucleare ale lumii sunt de acord că „un război nuclear nu poate fi câștigat și nu trebuie dus niciodată”, există încă aproximativ 12.500 de focoase nucleare pe planetă. Acest număr este în creștere, iar puterea acestor bombe este cu mult mai mare decât a celor folosite în 1945. Un comunicat al departamentului de dezarmare nucleară a Națiunilor Unite, avertizează că riscul unui război nuclear este mai mare acum decât oricând, de la sfârșitul Războiului Rece încoace. Cele nouă state deținătoare de capabilități nucleare (SUA, Federația Rusă, China, Marea Britanie, Franța, India, Pakistan, Coreea de Nord și Israel) par să își modernizeze arsenalele, iar unele dintre acestea și-au dezvoltat noi sisteme de arme nucleare sau cu capacitate nucleară în 2022. SUA își modernizează ‚triada’ de arme nucleare lansate de la sol, din aer și de pe submarine, în timp ce Rusia lucrează la livrarea submarină a torpilelor nucleare ale „apocalipsei”, capabile să provoace valuri cu potențial distructiv imens.
Dacă Moscova ar decide să își folosească capabilitățile nucleare în războiul său din Ucraina, așteptările aliaților occidentali (în special ale hardliner-ilor) ar fi ca SUA să răspundă (cel puțin) proporțional. Un astfel de scenariu ar putea escalada rapid spre un război nuclear, implicând un schimb masiv de arme termonucleare, cu sute sau mii de detonări care ar avea loc la interval de câteva minute. Consecințele ar fi de neimaginat: zeci de milioane de oameni ar fi uciși sau răniți numai în primele ore ale conflictului și cea mai mare parte a emisferei nordice ar deveni nelocuibilă pentru următoarele secole.
După un deceniu de divergențe privind controlul armelor nucleare și pe măsură ce tensiunile dintre statele deținătoarele ale celor mai mari arsenale nucleare – SUA și Federația Rusă – cresc, omenirea se află din nou în pragul unei curse a înarmărilor neconstrânse și a tuturor efectelor negative ale acesteia. Acordurile bilaterale importante privind controlul armelor nucleare fie au dispărut, fie sunt ignorate. Războiul Rusiei împotriva Ucrainei a deraiat discuțiile regulate dintre Washington și Moscova privind reducerea riscului nuclear și controlul armelor. În februarie 2023, Rusia a suspendat punerea în aplicare a Noului START – singurul tratat rămas care limitează în mod verificabil cele două cele mai mari arsenale nucleare din lume, și care urmează să expire la începutul lui 2026 – invocând atitudinea „ostilă” a SUA, dar s-a angajat să respecte limitele centrale ale tratatului. Între timp, națiunile cu arme nucleare ale lumii continuă să aloce zeci de miliarde de dolari în fiecare an pentru modernizarea arsenalelor nucleare proprii. Cursa înarmării nucleare, odată bilaterală și controlată de o serie de acorduri, tratate și chiar înțelegeri informale, acum a devenit un no man’s land trilateral, în care Statelor Unite și Rusiei li s-a alăturat China.
Pe 2 iunie, consilierul pentru securitate națională al președintelui Biden, Jake Sullivan, a declarat că SUA sunt pregătite să se angajeze în diplomația de control al armelor nucleare cu Rusia (precum și cu China, Franța și Marea Britanie), „fără condiții prealabile”. Mai mult, Sullivan a sugerat că „în loc să aștepte să rezolve toate diferențele noastre bilaterale, Statele Unite sunt gata să angajeze Rusia acum pentru a gestiona riscurile nucleare și a dezvolta un cadru de control al armelor după 2026”.
Pe 5 iunie, purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, a răspuns că Federația Rusă rămâne deschisă dialogului cu SUA privind controlul armelor și a descris comentariile lui Sullivan drept „importante și pozitive”.
Până în prezent, totuși, cele două părți nu s-au angajat încă în nicio formă de diplomație nucleară despre modul în care ar putea fi reluate discuțiile privind cadrul de control al armelor acum sau post-2026.
Jurnalistul Edmund Wilson, care a participat la una dintre prestigioase prelegeri William James ale lui Oppenheimer, la Harvard în 1957, scria că nimeni nu poate oferi o ‚soluție’ armelor nucleare. Cât timp ele vor exista vor sfida orice justificare sau rezoluție. De aceea, considera Wilson, suntem cu toții parte din tragedia lui Oppenheimer: „Viața lui Oppenheimer nu ne influențează. Ne bântuie”.
În 2010, poeta Ai a scris, în ceea ce ea a numit „Mărturia lui J. Robert Oppenheimer: O ficțiune”: „sufletul meu, o rană care nu se va vindeca… / Ne dezbrăcăm de țesătura zdrențuită a universului… devenim propria noastră anihilare transcendentă”.
Dacă filmul lui Christopher Nolan sau biografiile lui J. Robert Oppenheimer ne bântuie, ne îndeamnă să căutăm mai multe răspunsuri sau să învățăm de la el că, în timp ce capacitatea de a crea instrumente de distrugere globală va rămâne cu noi, înseamnă că cea mai bună speranță de supraviețuire a noastră, a speciei, constă în abolirea arsenalului nuclear global. „Etica nucleară” face parte, de asemenea, din moștenirea lui Oppenheimer, iar responsabilitatea noastră, fie ca decidenți politici, societate civilă, lobbiști sau formatori de opinie, este să transformăm această moștenire în singura normă care poate gestiona noua paradigmă internațională care deja prinde contur, cursa înarmării 2.0.
Ioana Constantin-Bercean este cercetător la Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române.