Cristina Melnic*

Profesorul Vladimir Voronin (dreapta) și elevul său Igor Dodon (stânga), pe vremea când îi înmâna, în fața statuii lui Lenin din Chișinău, carnetul de membru al Partidului Comuniștilor. Astăzi, discipolul și-a întrecut maestrul.

Republica Moldova a intrat într-o perioadă politică extrem de periculoasă după ce Igor Dodon și-a impus cabinetul său de miniștri la Chișinău sub eticheta falsă de „guvern tehnocrat”. Președintele susținut de Federația Rusă a acaparat toate pârghiile de putere în stat, iar noi putem spune că Moldova a fost ocupată de ruși în mod democratic. Influența de origine rusă a domnului Dodon este foarte clară, având în vedere că președintele moldovean are zboruri lunar la Moscova, iar în campania sa electorală și a partidului său a beneficiat de ajutor rusesc.

Înapoi în 2001. Prin regimul Dodon, Federația Rusă a preluat controlul în Republica Moldova

Nu se mai pune problema de înclinațiile pro-ruse ale lui Dodon, ci de cum își va impune influența Federația Rusă în statul de peste Prut odată cu stagnarea parcursului european. Tot ceea ce s-a întâmplat după alegerile parlamentare din primăvară și formarea unei coaliții ratate între stânga și dreapta împotriva regimului Plahotniuc, prevestea șubrezirea avântului pro-european, iar pierderea capitalei a constituit factorul decisiv de destabilizare și înlăturare a Maiei Sandu pentru a instaura regimul lui Dodon.

Din istoria scurtă a independenței Republicii Moldova ne este cunoscut un alt regim, care se aseamănă și se deosebește în același timp cu cel nou instaurat. Și nu vorbesc aici de cel al oligarhului Plahotniuc, care mai degrabă a înțesat o structură mafiotă, de clan, în fruntea Moldovei, ci de regimul lui Voronin, care a fost cel mai dur.

În primul rând ar fi bine să începem prin descrierea celor două personaje politice enunțate: Igor Dodon și Vladimir Voronin.

Cine este Igor Dodon?

 Pe 17 ianuarie 2017, președintele rus, Vladimir Putin, i-a făcut cadou lui Igor Dodon, aflat într-o vizită la Moscova, harta Moldovei Mari. Cu acel prilej, Dodon le-a spus jurnaliștilor ruși că „jumătate din teritoriul actual al României este moldovenesc” și că „dacă Imperiul Rus nu s-ar fi oprit la Prut, am fi avut acum o Moldovă întregită”.

Igor Dodon este un economist care se autopropulsează rapid la catedra academică, de unde începe imediat să „flirteze” cu politica. Astfel că doar la 30 de ani devine viceministru al economiei din Republica Moldova în guvernul PCRM, dar fără carnet de partid. Abia după ce își arată loialitatea față de sistemul lui Voronin și se apropie de elita comuniștilor, Dodon se înscrie oficial în partid. Scopul însă a fost de a submina conducerea partidului de stânga care se afla într-un declin după protestele din aprilie 2009. Practic, Igor Dodon este reprezentantul aripei tinere din partidul comunist, crescut sub egida lui Vladimir Voronin, care a ajuns să-i conteste autoritatea liderului odată cu pierderea puterii absolute în Republica Moldova.

În toată această schemă, nu trebuie ignorat flagelul rus, care a gravitat spre Dodon, în vederea relansării partidului cu o nouă imagine. Voronin, fiind orbit de vechea sa autoritate, a venit cu refuzul și îndârjirea de a nu ceda frâiele partidului, iar revoltații au curs. Igor Dodon a făcut parte din al doilea val al fugarilor din PCRM, care s-au relansat politic cu un nou proiect sută la sută creat în birourile de la Kremlin, Partidul Socialiștilor din Republica Moldova, având același discurs pro-rus, anti-occidental și anti-românesc, venit să fure electoratul comuniștilor. Ceea ce și în scurt timp a reușit, dar cu un efort intelectual și bănesc semnificativ din Federația Rusă.

Astfel, la doar 44 de ani, Igor Dodon ajunge la apogeul carierei sale politice după ce a reușit în câțiva ani să-i fure aproape întreg electoratul lui Voronin, să facă înțelegeri politice de conjunctură cu Plahotniuc (atunci când a pus umărul în Parlament la alegerea președintelui sprijinit de pro-europeni, Nicolae Timofti) ca apoi Plahotniuc să-i întoarcă același favor, prin sprijin mediatic, atunci când Dodon a candidat la primele alegeri în care cetățenii Republicii Moldova și-au votat direct președintele. Imediat după ce contestarea oligarhului a prins avânt la Chișinău, Igor Dodon a ales „să se spele de păcate” prin participarea la protestele împotriva regimului mafiot al lui Plahotniuc.

În tot acest răstimp politic, discursul lui Dodon nu a rămas același, ci s-a schimbat semnificativ, probabil datorită asistenței analitice de la Kremlin. Dacă inițial avea o atitudine profund anti-occidentală și cerea constant ruperea acordului între Republica Moldova și Uniunea Europeană, propunea schimbarea drapelului național, pentru a nu se confunda cu cel din România, susținea apropierea de Rusia și se afișa cu drapelul acesteia, acest discurs agresiv s-a diluat între timp, Dodon ajungând să susțină că partidul său nu este mâna Moscovei și nu este sprijinit din exterior, ci este un partid aproape de popor, iar relațiile cu UE și chiar cu România sunt importante.

Această evoluție discursivă s-a produs într-un timp relativ scurt, pentru că dinamica societății civile de peste Prut a devenit mult mai vizibilă în ultimii ani, iar opoziția este prezentă și elocventă în comparație cu perioada în care Vladimir Voronin nu avea niciun adversar politic. Însă pentru a înțelege mai bine personajul politic Igor Dodon, trebuie să elaborăm portretul celui care l-a crescut și spre care tinde să ajungă tânărul președinte moldovean.

Cine a fost Vladimir Voronin?

Președintele Voronin la o întrevedere cu Președintele Putin. Are meritul de a fi respins Memorandului Kozak în 2003, dar, chestiune uitată astăzi, după 2007 a încercat insistent să revină în brațele Moscovei, fără însă să mai poată câștiga încrederea Rusiei până la capăt.

Vladimir Voronin a fost liderul încă de la înființarea Partidului Comunist din Republica Moldova din 1993 și este în continuare. Ascensiunea liderului comunist a debutat în contextul complicat al anilor ‘90, atunci când Republica Moldova își declarase independența și se înființa ca un nou stat pe harta Europei. Procesul de tranziție de la instituțiile comuniste la instituții proprii unei democrații a fost susținut de partide nou-înființate de foști nomenclaturiști locali din cadrul URSS. În acest fel, discursul lor era concentrat în jurul tematicii etno-naționale și de asigurare a independenței și suveranității Republicii Moldova, cu scopul de a securiza perpetuarea puterii în jurul acestui grup. Indecizia și lipsa reformelor din perioada imediat următoare întru consolidarea unui stat tânăr democratic a diseminat neîncredere în sânul populației, iar toată această politică ezitantă, alături de declinul economic post-sovietic, au adus la instaurarea domniei în politica moldovenească a lui Vladimir Voronin, împreună cu partidul său comunist nereformat.

Voronin a poposit în fruntea Moldovei ca un lider diferit față de predecesorii săi, deși exploata același discurs agrarian și marja pe aceeași populație majoritar rurală, conservatoare, ușor needucată. Limbajul său comprehensibil, înțesat cu umor, alături de proiecția unui caracter autoritar, i-au asigurat dominația pe scena politică de peste Prut. Astfel, imaginea lui s-a perpetuat prin mai multe faze definitorii pentru cariera sa politică, debutând ca urmaș al leninismului, socialismului, trecând prin arogarea ideii de revoluție întreprinsă de partidul său prin oferirea unei soluții moderne de restaurare a idealurilor bolșevice, pentru a ajunge să se impună ca un patriot înflăcărat al statalității Republicii Moldova, tată al națiunii moldovenești, urmaș al lui Ștefan cel Mare.

Dacă mirajul prosperității sovietice l-a instalat pe Vladimir Voronin ca primul om în stat, menținerea sa a fost posibilă datorită creării unei structuri verticale de putere, subordonată direct șefului de partid. Acest lucru însemna impunerea unor forme de control asupra structurilor administrative și resurselor economice ale statului, ceea ce i-a permis menținerea unui grad ridicat de intervenție pe piață. Anume acest aspect a favorizat întreținerea legăturilor de partid cu încrengătura mafiotă a nomenclaturii rurale, adică foștii lideri ai cooperativelor, deveniți baroni locali, care asigurau mecanismul favorabil de vot.

În mare măsură au contribuit la continuitatea sa politică îngrădirea libertății de exprimare și subordonarea statului de drept, totodată însă exploatarea tematicii geopolitice i-a adus cel mai mare câștig. Astfel că, orientarea politicii externe a Republicii Moldova a oscilat între est și vest pe parcursul celor aproape 10 ani de domnie. Mai exact, Vladimir Voronin a pledat pentru menținerea calității de membru al CSI, mai apoi spre o integrare mai aprofundată, ulterior chiar spre o aderare la Uniunea Vamală Rusia-Kazahstan-Belarus, pentru ca mai târziu să fluctueze spre o asociere cu Uniunea Europeană. Pe lângă această derivă externă a politicii lui Voronin, relațiile cu România au trecut printr-o adevărată aventură de „roller-coaster”, de la diplomați declarați personae non-gratae și acuzații reciproce, până la acordarea de vize și burse de studii, vizite diplomatice și încurajarea vectorului european.

Vladimir Voronin a știut să se reorienteze pe plan extern ori de câte ori a fost nevoie pentru ca interesele sale, ale partidului său, ale „moldovenismului” promovat să se mențină la putere, chiar dacă prin deducție ideologică, PCRM era îndreptat spre Federația Rusă. Să nu uităm, că Voronin a refuzat planul Kozak din 2003, a susținut blocada economică a Transnistriei și a rezistat conflictului economic cu Rusia din 2005-2007. Toate aceste acțiuni relevă dualitatea pe care a mizat Vladimir Voronin pentru a pendula între est și vest, sub stindardul neutralității Republicii Moldova, care i-a folosit întru perpetuarea regimului său autoritar și opresiv în privința libertății de exprimare. Anume acest joc dublu permitea sustragerea de la reformarea instituțiilor de stat și conservarea autoritarismului în aparatul de stat.

Dar cum fiecare „mână de fier” are parte de un final, sfârșitul lui Voronin a venit de la revolta tinerilor după alegerile legislative din aprilie 2009. Violența și injustiția emise de răcnetul unei regim aflat descompunere au unit opoziția juvenilă, iar de-aici încolo Voronin a devenit istorie.

Copia și originalul. Imitarea lui Voronin

 Deputatul socialist, Vlad Bătrâncea, în timp ce rupea harta României Mari de la tribuna parlamentului din R. Moldova (10 decembrie 2015). După asta a fost decorat cu ordinul „Gloria Muncii” de către președintele Igor Dodon și, actualmente, este vice-președinte al Parlamentului de la Chișinău.

Atât de emblematică a devenit figura sa în politica moldovenească, încât mulți dintre liderii politici care au urmat să apară în peisaj, au încercat să-l imite pe Vladimir Voronin sau măcar să-și atribuie unele calități ale personajului. Iar printre aceștia se numără și Igor Dodon, dorind să proiecteze imaginea unui lider cu autoritate, patriot moldovean, garant al prosperității economice. Până și la nivelul de discurs, Dodon tinde spre un limbaj popular, cu glume plasate ocazional, pentru a impresiona același segment de public ex-loial liderului comunist. Însă oricât de mult n-ar încerca, Igor Dodon nu reușește să-și atribuie un element important, charisma de care beneficia Voronin.

Pe segmentul ideologic similaritatea este limpede, fost comunist devenit socialist, care pledează pentru apropierea de Federația Rusă și se axează pe politici sociale. Se poate spune și faptul că PCRM și PSRM sunt două partide trase la indigo, însă cu cel din urmă trecut printr-un proces de rebranding și fiind mai adaptat cerințelor politice actuale. În componența lor sunt aceiași oameni de stânga care au migrat dintr-o parte într-alta, oportuniști de serviciu care vor să beneficieze de privilegii politice și cei care cred într-un viitor al Republicii Moldova alături de partitura rusească.

În această împrejurare, Igor Dodon este cel mai vizibil om politic, care și-a mărit capitalul prin criticile publice aduse lui Voronin, fiind împins de la spate de personalul de conducere de la Kremlin și de resursele financiare rusești. Nici până în ziua de astăzi, partidul său nu poate demonstra originea finanțărilor din campaniile electorale, iar aceste suspiciuni ar fi pasibile chiar de fapte penale.

De cealaltă parte, Voronin a beneficiat la început de sprijin bănesc din Federația Rusă, însă a știut să se autofinanțeze odată ce a acaparat puterea în stat, nemailuând în considerare contribuția liderilor agrarieni locali. Astfel, liderul comunist a devenit independent din punct de vedere financiar, ceea ce i-a permis o oarecare rebeliune față de Rusia, chiar dacă regretată ulterior, și o autonomie economică cu care și-a întărit autoritatea.

De ce este periculos Igor Dodon?

 Aeroportul internațional Chișinău a intrat sub control rusesc.

 Și aici intervine cel mai periculos aspect al „dodonismului” față de „voronismul” anterior descris, anume această servilitate permanentă de care dă dovadă Igor Dodon, venită din vulnerabilitatea de la investițiile rusești. Fiindcă asta se întâmplă ori de câte ori vine un creditor și te finanțează, el are niște așteptări de la tine, iar tu trebuie să-i oferi niște garanții, iar dat fiind faptul că Rusia are un deosebit interes strategic din cauza Transnistriei și a graniței Republicii Moldova cu NATO și Ucraina, administrația de la Kremlin are niște cerințe de la Igor Dodon, pe care acesta nu a întârziat să le îndeplinească.

În aceste zile s-a întâmplat poate cel mai grav eveniment din ultimii ani după „furtul miliardului”, care a trecut cumva neremarcat, toată lumea fiind angrenată în febra sărbătorilor de iarnă. De altfel, acest moment a fost ales cu grijă și s-a întâmplat la scurt timp după ce Igor Dodon a făcut naveta până la Moscova și a anunțat că va aduce investitori ruși (link).

Astfel, guvernul „tehnocrat” al lui Igor Dodon(link) a consimțit preluarea Aeroportului Internațional Chișinău de către un necunoscut miliardar rus. Această tranzacție nu este întâmplătoare, iar dezinformațiile pe care le aruncă în presă președintele moldovean nu au decât rolul de a deruta opinia publică(link).

Un alt aspect care merită menționat este că la superficialitatea dezbaterii subiectului cedării aeroportului a contribuit și faptul că o mare parte din mass-media de peste Prut face parte din portofoliul lui Dodon, după tranziția dinspre Plahotniuc, acesta fiind un alt aspect preluat de la Vladimir Voronin.

În cele din urmă, de ce ar trebui să ne preocupe acest eveniment? Simplu. Aeroportul de la Chișinău este un element strategic de infrastructură și un pilon de suveranitate pentru Republica Moldova, iar pentru Federația Rusă reprezintă coridorul spre Transnistria, fiindcă legătura directă a fost suspendată odată cu începerea conflictului ucrainean. În acest context, controlul de frontieră a fost înstrăinat și amenințările la securitatea Republicii Moldova pot fi devastatoare, iar acest lucru se poate extinde spre o breșă de securitate la adresa României și chiar al Europei.

Așadar, Igor Dodon a reușit în doar câteva săptămâni ceea ce Vladimir Voronin nu a izbutit în opt ani, să facă niște concesii iremediabil de nocive pentru viitorul Republica Moldova, să trădeze „moldovenismul statalist” în care crede și să devină o sursă de pericol în regiune. De aici până la a fi un „trădător al istoriei” este doar un pas, cel numit planul Kozak 2.

 

*Cristina Melnic a fost participantă la programul Internship LARICS 2019 și este studentă la Masterul de Studii de Securitate al Universității din București.