Lucian Dumitrescu*
Russiagate s-a transformat deja într-o narațiune obsesivă în Statele Unite ale Americii, după cum remarcă Michael Wolff autorul lucrării Fire and Fury. Inside the Trump White House. Este președintele Trump un președinte manciurian, adică un președinte al altora, străin de interesele publicului și de interesele strategice ale statului american?
Dosarul Steele, o combinație de Sexgate și Russiagate, pretinde că da. Dacă însă dosarul Steele este un caz tipic de fake news strategic, adică de fake news care subminează simultan atât credibilitatea Casei Albe (legitimitate verticală) cât și coeziunea comunității politice a cetățenilor americani (legitimitate orizontală), atunci avem de-a face cu un climax al războiului informațional. În acest caz, dosarul Steele capătă în sine importanță secundară. Mai important devine alt aspect. Și-anume rațiunile pentru care Casa Albă este supusă canonadei Sexgate și Russiagate. Care sunt posibilele cauze ale fenomenului anti-Trump? Se poate vorbi de un război informațional declanșat împotriva Casei Albe? Sunt întrebările la care-și propune să răspundă acest text, care discută nu numai dosarul Steele, ci și imaginarul de (in)securitate care a făcut posibilă construcția acestui dosar.
Analiza are două premise. Prima dintre acestea se referă la înțelesul statului. Statul este terenul instituțional pe care se confruntă diferite grupuri de interese ce-și prezintă, cu mai mult sau mai puțin succes, interesul particular ca interes general. Nu este vorba numai de grupuri de interese din zona privată. Este vorba în primul rând de instituții ale statului, care influențează politici publice sau decizii strategice. Statul american nu face excepție, iar fenomenul anti-Trump poate fi decriptat plecând (și) de la această premisă, întărită de o poveste simpatică inserată într-o lucrare care elogiază doctrina Reagan. Generalul Curtis LeMay, șeful de personal al forțelor aeriene, îl întrerupea brutal pe un ofițer de rang inferior în timpul unei întrevederi în anii ’80. ,,Tinere, nu mai spune că Uniunea Sovietică este inamicul. Uniunea Sovietică este adversarul nostru. Marina americană este inamicul nostru.’’ Viziunea lui Reagan, că Războiul Rece era o confruntare între Statele Unite și Uniunea Sovietică pe care o câștigă America, a fost respinsă, ca fiind ineptă și profund ideologizată, de Departamentul de Stat. În debutul anilor ’80, funcționarii de aici încă vedeau lumea în termenii destinderii strategice (détente). Preluată de Consiliul Național de Securitate, doctrina Reagan a continuat să fie respinsă de Departamentul de Stat, pănă la numirea lui George Schultz, și chiar de o parte din CIA în timpul mandatului lui William Casey. În cele din urmă, a câștigat Războiul Rece. Statul american nu a fost și nu este deci o structură monolitică, un exemplu de armonie și consens instituțional. Cu toate acestea, fractura apărută în mandatul președintelui Trump între Casa Albă și restul Statului american pare să fie fără precedent.
A doua premisă a discuției vizează zona dură a războiului informațional. Nu orice știre falsă distribuită de presa comercială înseamnă război informațional. După cum nu orice refren propagandistic înseamnă război informațional. Războiul informațional se referă de regulă la știri false cu potențial strategic, care decredibilizează fie înalți demnitari ai statului, fie instituții ale statului, cu consecința prăbușirii legitimității statului respectiv, atât pentru proprii cetățeni cât și pentru partenerii internaționali. Statul este perceput astfel ca sursă de dezordine sau de insecuritate. Ca factor de impredictibilitate. Pentru inculcarea acestei impresii sunt contestate fie capacitățile cognitive ale înalților reprezentanți ai statului (nu au competența necesară pentru poziția pe care o dețin), fie dimensiunea normativă a politicilor pe care le promovează (politici anti-democratice, anti-europene, pro-Rusia, care servesc interesului de grup și nu celui general etc.). Distribuirea și reproducerea sistematică a știrilor false cu potențial strategic decredibilizează nu numai înalții funcționari publici și instituțiile publice. Fake news strategic dezagregă și comunitatea cetățenilor, fundamentul democrației moderne într-o accepțiune republicană.
Dosarul Steele
Foto: fostul spion britanic Christopher Steele
Ce poate fi mai dăunător pentru imaginea unui candidat la funcția supremă în statul american decât un scandal sexual? Răspunsul e evident: un scandal ce implică Rusia. De ce Rusia și nu China? Pentru că un adversar de calibrul Uniunii Sovietice nu poate fi deconstruit și desecurizat peste noapte, mai ales în cazul unei națiuni imaginate prin excelență, așa cum este America. Uniunea Sovietică a fost cel mai important adversar al Statelor Unite ale Americii. A fost singura entitate imperială care a șarjat America vreme de jumătate de secol, de multe ori cu acordul Washingtonului care a preferat status-qoul. În confruntarea cu Statele Unite, construcții imperiale ca Japonia sau cel de-al III-lea Reich au sucombat rapid. Excepționalismul american și leadershipul global al Statelor Unite s-au dezvoltat în răspăr cu doctrina Brejnev. NATO a apărut pentru a contracara Uniunea Sovietică. Occidentul e o construcție civilizațională (democratică și capitalistă) pusă în valoare, ca proiect civilizațional, de Uniunea Sovietică. Astăzi, identitatea sacră a democrației liberale se confruntă cu iconoclasmul democrației suverane. Civilizațional deci, raporturile dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică/Federația Rusă au fost și continuă să fie simbiotice. Mai ales pentru partea rusă. Astfel de geografii morale au lăsat reziduuri sau inerții emoționale, de multe ori indelebile, atât în imaginarul de securitate al Statelor Unite, cât și în acela al Federației Ruse. Care nu e o victimă inocentă a narațiunilor strategice americane, acesta fiind de altfel mesajul central pe care dorește să-l acrediteze astăzi războiul informațional al Federației Ruse. Moscova este în primul rând victima propriei viziuni strategice, de tipul inconsistenței de status. Nu poți sta pe termen nelimitat la masa celor puternici doar pentru că predecesorii tăi au fost puternici.
Înainte de Christopher Steele, fostul agent MI 6, care a derulat o investigație despre Donald Trump în timpul campaniei prezidențiale din 2016, ale cărei rezultate urmau să fie livrate Comitetului Național Democrat și echipei de campanie a lui Hillary Clinton, a fost Franklin Foer. Fost editor al The New Republic, Foer lansa pe 4 iulie 2016, de ziua națională a Statelor Unite, teza conspirației Trump-Putin într-un articol publicat în Slate. Erau vehiculate atunci cinci teorii despre prezumtivul complot Trump-Putin. Prima arăta că Trump, cu o slăbiciune marcantă pentru autoritarism, dorea să obțină din partea lui Putin sprijinul pe care acesta îl acordase unor figuri europene celebre, precum Marine LePen sau Silvio Berlusconi. A doua teorie se referea la banii negrii proveniți mai ales din Rusia, dar și din China, pe care candidatul republican i-ar fi folosit în propria-i campania electorală, dar și la o serie de afaceri murdare, pe care miliardarul Trump le camuflase cu sprijinul celor două ,,democrații suverane’’. Potrivit acestei teorii, Russiagate viza devoalarea modului în care Trump își clădise imperiul financiar. Tandemul Trump-Putin urma să distrugă Partidul Democrat afirma a treia teorie, în vreme ce a patra teorie susținea că Trump a mers în Rusia, în 2013, cu concursul Miss Universe pentru a-l cunoaște pe Putin. Pentru un miliardar afemeiat era o chestiune de status să fie introdus în cercul intim al lui Vladimir Putin. Ultima teorie, a cincea, era cea întârită de investigația lui Christopher Steele. Serviciile de informații ale Federației Ruse dețineau informații compromițătoare – înregistrări video și audio cu perversiuni sexuale la care ar fi luat parte candidatul republican la Moscova, în 2013. În concluzie, Trump era un candidat manciurian, după cum arată Michael Wolff în cartea Fire and Fury. Kompromatul deținut de Kremlin împotriva lui Trump a fost calificat atât de președinele Federației Ruse cât și de președintele Statelor Unite ca fake news. Indirect, și de Steve Bannon. Care confirmă că Trump a mers în Rusia, în 2013, și pentru a-l cunoaște pe Putin. La vremea aceea însă, miliardarul Trump nu valora nici cât o ceapă degerată pentru președintele Federației Ruse.
De la catalogarea dosarului Steele ca fake news de către oficialități din Statele Unite și din Federația Rusă au apărut cel puțin trei efecte instituționale majore. Primul este declarația comună a CIA, FBI și NSA, care anunțau, pe data de 6 ianuarie 2017, că Vladimir Putin ordonase, în 2016, o campanie de influențare a alegerilor prezidențiale din Statele Unite ale Americii. După Michael Wolff, declarația comună a celor trei agenții de informații americane demonstra ,,consensul privind existența unei conexiuni abjecte, probabil aflată încă în derulare, între Trump, echipa sa de campanile și guvernul Federației Ruse’’(p. 102). Al doilea eveniment instituțional major era prezentarea, pe 18 ianuarie 2018, de către republicanul Devin Nunes, Președintele Comisiei de Informații din Camera Reprezentanților, a unui raport oficial în care FBI și Departamentul de Justiție erau acuzate de încălcarea prevederilor Foreign Surveillance Intelligence Act. Raportul Nunes acuza FBI și Departamentul de Justiție că obținuseră mandate de interceptare pentru Carter Page, un voluntar implicat în campania electorală a lui Donald Trump, în temeiul informațiilor conținute de Dosarul Steele. Însă Steele, o sursă de informații pentru FBI, își pierduse acest statut, de sursă credibilă, încă din luna septembrie, când, în cadrul unei interacțiuni cu Yahoo News, mărturisise natura relației sale cu FBI. Dincolo de faptul că aplicația FBI și a Departamentului de Justiție către Federal Intelligence Surveillance Court pentru monitorizarea lui Carter Page a fost depusă o lună mai târziu, în octombrie, cel mai grav era că solicitarea se baza pe informații neverificate, așa cum avea să caracterizeze dosarul Steele chiar James Comey, directorul FBI, în iunie 2017, cu ocazia unei audieri. Raportul Nunes conține și mărturisirea făcută de Christopher Steele lui Bruce Ohr, funcționar important în cadrul Departementului de Justiție. Steele își dorea cu disperare ca Donald J Trump să nu ajungă președinte al Statelor Unite ale Americii, confesiune care dovedea ,,neutralitatea axiologică’’ a fostului agent MI 6. În fine, al treilea efect instituțional major este punerea sub acuzare, în luna februarie a anului 2018, a treisprezece cetățeni ruși pentru implicarea în alegerile din 2016 de partea partidului republican. Rod Rosenstein, procurorul general adjunct al SUA și cel mai înalt funcționar din cadrul Departamentului de Justiție care supervizează ancheta privind Rusia, declara că punerea sub acuzare a celor treisprezece cetățeni ruși nu conținea nicio acuzare la adresa vreunui cetățean american care să fi participat conștient la respectiva activitate ilegală. Rosenstein preciza totodată că actul de acuzare respectiv nu conține nicio dovadă că acțiunea de dezinformare derulată de cei treisprezece cetățeni ruși ar fi influențat rezultatul alegerilor prezidențiale din 2016. Între aceste momente instituționale reper ale Russiagate, Michael Flynn, fostul consilier pe probleme de securitate națională al președintelui Trump, și George Papadopoulos, fost consilier de campanie al candidatului Trump, dar și alți apropiația ai președintelui Trump, au admis că au mințit FBI în privința propriior contacte cu Rusia. Acestea sunt faptele. Iar concluzia este evidentă. În niciun document oficial emis de statul american nu există vreo mențiune legată de prezumtivul complot Trump-Putin pentru influențarea alegerilor prezidențiale din 2016. Ca atare, cel puțin deocamdată, dosarul Steele este un exemplu elocvent de fake news strategic. Tot un exemplu evident de fake news strategic este meta-narațiunea media creată în jurul Russiagate. O anumită parte a presei comerciale, cea mai influentă, continuă să întrețină această narațiune obsesivă, cum o numește Michael Wolff, despre zvonul colaborării dintre Trump și Putin pentru influențarea scrutinului din 2016. Deocamdată însă, așa cum remarcă procurorul general adjunct Rosenstein, nu există nicio dovadă că vreun cetățean american a colaborat cu Rusia pentru influențarea ultimelor alegeri prezidențiale din Statele Unite.
Michael Wolff consideră că Russiagate folosește mai multor grupuri de interese din Statele Unite. În primul rând, Partidului Democrat, care susține că nu există fum fără foc. Democrații ar avea enorm de câștigat dacă dosarul Rusia ar conține măcar o fărâmă de adevăr. În al doilea rând, Russiagate folosește Partidului Republican, cu precădere congressmenilor republicani, care au astfel la dispoziție o pârghie pentru a-l controla pe ,,impredictibilul’’ președinte Trump. De asemenea, serviciile americane de informații au de câștigat din dosarul Rusia. Își pot apăra astfel mai bine interesele. Nu în ultimul rând, FBI și Departamentul de Justiție au de câștigat. Dincolo de procuroarele care, după Wolff, îl urăsc pe Trump, o serie de promovări instituționale pot apărea în funcție de meandrele dosarului Trump (p. 98). De departe însă, dosarul Rusia aduce cele mai mari deservicii Casei Albe, care nu era pregătită să gestioneze un astfel de episod. De fapt, dosarul Rusia nici măcar nu este despre Rusia, subliniază Wolff. Este un dosar care testează vulnerabilitățile lui Donald Trump. Și-anume rezistență, toleranță și simț politic (p. 98). Dar de ce ar avea cineva interesul să testeze aceste calități ale președintelui american, cu un dosar care afectează masiv credibilitatea Statelor Unite pe plan intern și internațional? Fenomenul anti-Trump, manifest prin rostogolirea sistematică a Russiagate în spațiul public, se poate datora și unor erori strategice comise de președintele american, fără nicio legătură însă cu prezumtivul complot Trump-Putin. Să le luăm pe rând.
Resetul americano-rus ratat de președintele Trump
Hal Brands pretinde, în American Grand Strategy in the Age of Trump, că președintele Trump a încercat să se abată de la anumite inerții instituționale ale establishmentului american, dar a fost întors din drum în ultimul moment. O inovație strategică marca Trump, precizează Brands, a fost intenția președintelui american de a ridica sancțiunile impuse Federației Ruse după criza din Ucraina și de a reseta raporturile diplomatice dintre Washington și Moscova. Ar fi întâmpinat însă o rezistență dură atât din partea Departamentului de Stat cât și din partea Congresului American, fiind nevoit, în cele din urmă, să se replieze (p. 160). Pretinsa inovație strategică nu e tocmai o inovație, dacă ne uităm puțin în trecut. Până în prezent au existat patru reseturi ale raporturilor diplomatice dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică/Federația Rusă: cel inițiat de George W. H. Bush și Mihail Gorbaciov după terminarea Războiului Rece, Bill Clinton și Boris Elțîn în debutul anilor ’90, Vladimir Putin și George W. Bush după 11 Septembrie 2001, Barack Obama și Dmitri Medvedev în 2009, după criza din Georgia. Istoria celor patru reseturi – prin reset se înțelege un nou început – anterioare ne oferă un model. Toți ultimii președinți ai Statelor Unite au fost autorii unui astfel de reset, iar resetul a fost realizat timpuriu, de regulă în debutul mandatului prezidențial. Ce e cert deocamdată, este că dacă Donald Trump va reuși să reseteze, pentru a cincea oară, raporturile dintre Statele Unite și Federația Rusă, acest lucru nu se va întâmpla în prima parte a mandatului său. Din acest punct de vedere, Russiagate pare să joace un rol important, dar precumpănitor este totuși contextul strategic. Criza din Georgia, din 2008, stinsă întrucâtva de resetul inițiat de administrația Obama, nu s-a soldat cu anexări teritoriale, precum criza din Ucraina.
Michael Wolff include în Fire and Fury o serie de considerații strategice ale lui Steve Bannon, fostul strateg de campanie și fost consilier principal al președintelui Trump. Este Rusia atât de rea?, se întreabă la un moment dat Bannon (p.6). Evident. Rușii sunt băieți răi, dar lumea este plină de băieți răi, adaugă un Bannon care subliniază rolul major al Federației Ruse pentru lămurirea situației din Orientul Mijlociu. El precizează însă că, pentru Statele Unite, principalul inamic este China, ,,primul val al unui nou Război Rece’’, aspect pe care nu l-ar fi priceput nici administrația Obama și nici intelligenceul american (p. 6). Intervenția lui Bannon pare să conțină o acuză subtilă la adresa intelligenceului american, care n-ar fi operat o ierarhizare corectă a băieților răi din cauza unui imaginar de securitate preponderent anti-rusesc. Ieșind din zona imponderabilelor, cert este că inamicii, la fel ca națiunile, nu pot fi inventați peste noapte. După cum nu pot fi deconstruiți sau desecurizați peste noapte. Așa cum spuneam, Uniunea Sovietică, singurul adversar imperial de durată al Statelor Unite, a generat emoții specifice, sedimentate în imaginarul de securitate al Statelor Unite, emoții ce pot fi reactivate de contexte particulare. Astăzi, așa-numiții Cold Worriors continuă să ocupe poziții, poate chiar unele importante, atât în birocrația americană cât și în aceea a Federației Ruse. Nu e greu de intuit ce emoții nutresc Cold Worriors din administrația americană față de președintele Trump, când sunt bombardați mediatic cu scandalul Rusia.
Donald J. Trump vs. Statul american
În American Grand Strategy in the Age of Trump, Hal Brands contabilizează erorile strategice comise de Trump în primul an de mandat. Unele sunt exagerate, iar altele nu sunt noi. Le-au comis și alți președinți americani. Dar una dintre acestea este specifică președintelui Trump. Este vorba despre lipsa de respect arătată pentru birocrații din administrația americană. Iată ce spune Brands. De la bun început, Trump și-a arătat disprețul pentru administrația americană, iar Steve Bannon a promis încă din debutul anului 2017 că administrația Trump va deconstrui birocrația americană. Apoi au apărut exagerările. Semnificativ e că în Statele Unite exagerările președintelui Trump sunt exagerate apoi de presă. ,,I-a comparat pe oficialii CIA cu naziștii, a propus tăieri masive de buget pentru Departamentul de Stat – în jur de 30%, în varianta inițială a bugetului pentru anul 2017– și a lăsat neocupate sute de posturi din domeniul securității naționale în primul an de mandat. Casa Albă a ocolit sistematic Departamentul de Stat și alte departemente în legătură cu politici publice importante; Trump a acuzat public statul profund de subminarea mandatului său prezidențial’’(p. 175). Consecința acestei atitudini e ușor de intuit: demoralizarea și marginalizarea profesioniștilor americani în materie de politici publice, cu efecte nebănuite asupra securității statului american. Cum se explică această atitudine neprietenoasă, eufemistic spus, a președintelui Trump pentru birocrații americani? Să fie vorba doar despre faptul că președintele nu-i suportă pe birocrații cu viziuni internaționaliste, care se pare că sunt preponderenți în departementele cheie ale Statelor Unite, după cum arată chiar Hal Brands (p. 158-159). Lucrurile sunt un pic mai complicate, așa cum reiese din Fire and Fury. Inside Trump White House. Trump n-a înțeles niciodată ce-l motivează pe birocratul american să meargă la serviciu. Cum poate cineva să se mulțumească cu un salariu mai mic de 100 000 de dolari pe an? Steve Bannon i-a explicat că o bună parte a oficialilor guvernamentali au și satisfacții psihologice generate de asocierea cu instituții hegemonice. Astfel, acești profesioniști au sentimentul că lucrează pentru un scop supra-personal. Iar pentru ei, această identitate profesională este mai importantă decât satisfacția miliardarului care caută obsesiv distincția personală. Evident, președintele Trump n-avea de unde să știe de celebra triadă hirschmaniană exit, voice and loyalty, aspect deloc condamnabil. Dincolo însă de incapacitatea de a empatiza cu mobilurile profesionale ale birocratului american, președintele Trump a fost autorul și altor exagerări. În mod sistematic, el a făcut cu ou și cu oțet serviciile de informații americane în timpul campaniei electorale din 2016, dar și ulterior. Mesajul candidatului republican a fost unul frust. Serviciile de informații americane sunt incompetente și duplicitare. După terminarea campaniei electorale, generalul Flynn, consilierul pe probleme de securitate națională a alimentat sistematic ostilitatea președintelui Trump față de serviciile de informații americane. La rându-i antiglobalist, generalul Flynn i-a împuiat capul președintelui Trump cu teorii care desconsiderau intelligenceul american, potrivit lui Michael Wolff (p. 103). De notat că prima vizită a lui Trump, în calitate de președinte instalat, a avut loc la sediul CIA din Langley, pe 21 ianuarie 2017, unde, dintr-un discurs abracadabrant, s-a înțeles totuși că mass-media îi exagerase caracterizările din campania electorală la adresa serviciilor de informații. Demiterea lui James Comey, publicarea raportului Nunes și toate mesajele prezidențiale care zugrăvesc un FBI excesiv de preocupat de Russiagate, motiv pentru care nu-și îndeplinește atribuțiile curente, ca de pildă stoparea atentatorilor din școlile americane, vădesc o comunicare strategică mai degrabă nestrategică a președintelui Trump, care continuă să critice public activitatea diferitelor departamente ale guvernului american. Altceva contează însă. Înainte de instalarea președintelui Trump la Casa Albă, Jared Kushner, ginerele președintelui, primea din partea unui important politician republican, al cărui nume nu este devoalat de Michael Wolff, următorul sfat, pe care-l redăm în original: ,,If you fuck with the intel commmunity they will figure out a way to get back at you and you’ll have two or three years of a Russian investigation, and every day something else will leak out’’. Dacă este așa, atunci Russiagate ar trebui să mai dureze cel puțin un an.
Donald J. Trump vs. Open Door Strategy
Foto: Donald Trump în Arabia Saudită
Întocmai ca generalul Michael Flynn, fostul consilier pe probleme de securitate națională care-i alimentase ostilitatea față de intelligenceul american, Donald J. Trump este un antiglobalist convins. Viziunea sa asupra politicii mondiale este excesiv de pragmatică, de tipul Realpolitik. Pe scurt, președintele Trump consideră că alianțele croite de Statele Unite după al Doilea Război Mondial sunt dăunătoare, întrucât, cu excepția Americii, care își asumă riscuri și pierde, toți ceilalți membri câștigă. Din acest motiv, se impune ca Statele Unite să adopte o viziune tranzacțională, mercantilistă chiar, în raporturile cu actualii parteneri. ,,Aceste idei sunt profund eronate’’, consideră Hal Brands, care se pierde însă într-o explicație neconvingătoare. Putem admite că viziunea președintelui Trump conține un sâmbure de adevăr. Însă America nu-și permite să renunțe la propriul sistem de alianțe, dintr-un motiv evident. Atunci când dictezi regulile jocului, orice diminuare a propriei tale puteri relative este camuflată de sistemul strategic pe care l-ai forjat.
Dincolo însă de discuția despre alianțele militare, viziunea președintelui Trump intră în coliziune cu economia internațională, de pe urma căreia, în mod indiscutabil, Statele Unite au avut de câștigat. Mai precis, viziunea strategică a președintelui Trump e în răspăr cu ethosul care a animat strategia Open Door, rețetă ce a clădit economia americană, iar prin ricoșeu și economia occidentală. Christopher Layne, un binecunoscut expert american în probleme de securitate, argumentează că toată gândirea strategică a Statelor Unite a fost subordonată, începând cu a doua parte a secolului XIX, viziunii Open Door, o ordine internațională păstorită de Washington. Strategia Open Door avea doi piloni. Unul economic – constituirea unei economii internaționale sub control american, ceea ce implica desfacerea sistematică a economiilor naționale – și altul politic – difuzarea democrației liberale pe plan internațional (p. 30). Ideea pivot din spatele expansionismului economic american era evitarea tulburărilor sociale și politice de acasă. Bunăstarea și prosperitatea Statelor Unite depindeau astfel de accesul la piețele îndepărtate, la materii prime și materiale, și la oportunități investiționale (p. 31). Evident, nicio formă de naționalism economic nu face casă bună cu strategia Open Door. De această dată însă, naționalismul economic care șarjează strategia Open Door nu vine din exterior, de la aliați sau de la adversarii Americii. Din 2017, susținătorul naționalismului economic este chiar președintele Trump. Vor profita Statele Unite de pe urma naționalismului economic? Nu, dacă acceptăm ca axiomatică viziunea Open Door. De alfel, Brands condamnă intenția lui Trump – nematerializată încă – de a impune tarife protecționiste unor state precum China, Coreea de Sud, Japonia și Germania, chiar cu riscul declanșării unui război comercial, precum și amenințările legate de anularea acordurilor dintre Statele Unite și Coreea de Sud sau a acelora care au instituționalizat NAFTA. Președintele Trump dorește ca Statele Unite să aibă ,,deficite de cont curent pozitive’’ cu toate statele cu care America are acorduri comerciale. ,,Pentru Trump, toate aceste măsuri sunt alimentate nu atât de de dorința de a consolida un sistem comercial internațional care a produs atât de multă prosperitate pentru Statele Unite ale Americii și pentru lume, ci de impulsul de a întări suveranitatea și libertatea de acțiune economică a Statelor Unite în detrimentul acestui sistem’’(p. 162-163). Desigur, mai contează și cum este distribuită prosperitatea produsă de sistemul comercial internațional, atât în Statele Unite cât și aiurea. Dar e limpede că extragerea Statelor Unite din Trans-Pacific Partnership i-a adus președintelui Trump și alți inamici, din rândul establishmentului economico-politic. Cumva surprinzător pentru un istoric republican al marii strategii – dacă ești democrat ai apetit mai scăzut pentru gândirea strategică și grand narratives-, Hal Brands consideră că președintele Trump transformă America într-o națiune dispensabilă nu prin atacurile la adresa NATO, ciondănelile cu aliații Statelor Unite, bâlbele din Siria sau prin lipsa de preocupare pentru soft-powerul american. Nu. Trump transformă America într-o națiune dispensabilă prin viziunea mercantilistă și naționalismul economic (p. 168-169). Promovând, adică, principalii adversari doctrinari ai strategiei Open Door.
În loc de concluzie. America, o națiune dispensabilă?
Cine și-ar fi imaginat în urmă cu trei decenii, la terminarea Războiului Rece, că America va fi bântuită de stafia Uniunii Sovietice și că va devoala din această cauză, tocmai în mandatul unui președinte republican, una dintre caracteristicile centrale ale statului slab: lipsa marcantă a consensului?
Dosarul Steele este un exemplu clasic de fake news strategic. Cum un exemplu elocvent de fake news strategic este și fantasma complotului Trump-Putin, reprodusă cu obstinație de rețelele centrale ale mass-mediei comerciale. Acest imaginar de insecuritate generat de Russiagate, coroborat cu faptul că în documentele oficiale ale statului american nu există nicio referire la complotul Trump-Putin, indică, cel puțin pentru moment, un alt palier al războiului informațional, sugerat chiar de președintele Trump: they are laughing their asses off in Moscow.
Conceptul de America, națiune indispensabilă a fost lansat în 1998 de secretarul de stat Madeleine Albright. America, națiune indispensabilă este forma condensată a excepționalismului american și se referă îndeosebi la leadershipul global al Americii. Din 1998, excepționalismul american a fost testat de nenumărate ori, în nenumărate ocazii. În marea majoritate a cazurilor, America și-a păstrat renumele. Dar retragerea din Irak, Primăvara Arabă și asasinarea ambasadorului american Christopher Stevens, la Benghazi, în 2012, au dovedit că America poate fi și o națiune dispensabilă, după cum arată Vali Nasr. Semnificativ este că nu evenimentele de mai devreme au transformat America în națiune dispensabilă. Ci lipsa de viziune care a dus la evenimentele respective. Adică o lipsă de viziune despre rolul pe care îl va juca America în lume.
Când viziunea de politică externă este ghidată doar de principiul Don’t do stupid things înseamnă ca lipsește viziunea strategică, deficit care a provocat vacuumul geopolitic din Orientul Mijlociu. Iar lipsa de viziune strategică este asociată cu absența sau relativizarea excepționalismului. Fiindcă unde lipsește excepționalismul, lipsește și viziunea strategică. Leading from behind, esența doctrinei Obama, este întrucâtva responsabilă pentru ce se întâmplă astăzi în Statele Unite ale Americii.
Cum va arăta excepționalismul promovat de președintele Donald Trump? Nu știm, va trebui să mai așteptăm pentru a-i surprinde alura. Ce știm deocamdată, este că pentru aliații Americii, îndeosebi pentru aceia care au supralicitat strategic balansarea externă în detrimentul celei interne, este imperios necesar ca Statele Unite să rămână națiunea indispensabilă.
*Lucian Dumitrescu este Coordonatorul Consiliului de experți LARICS.