Președintele ales al Iranului, Ebrahim Raisi. Sursă: IRNA

Autor: Ioana Constantin-Bercean*

            Context

            Având în vedere că puterea reală în Iran este deținută de mai bine de patru decenii de instituția Liderului Suprem și de Corpul de Gardă al Revoluției Islamice (IRGC), a căror misiune este de a apăra sistemul islamic și idealurile sale împotriva tuturor provocărilor interne și externe, apare următoarea întrebare: Contează cu adevărat cine ocupă președinția, atâta vreme cât deciziile cheie în materie de securitate și politică externă sunt luate de Liderul Suprem, iar acesta este cel care stabilește limitele în care pot funcționa alți oficiali?

            Cu toate acestea, puterea limitată a președinților Iranului nu înseamnă că președinția nu are nicio consecință. Contează din mai multe motive: în primul rând personalitatea președintelui poate facilita diplomația sau o poate împiedica. Personalitatea afabilă a președintelui Khatami și bunele sale maniere au contribuit la progresele diplomatice ale Iranului, oricât de limitate s-au dovedit a fi. În schimb, comportamentul demagogic și agresiv al fostului președinte Ahmadinejad și retorica beligerantă din timpul mandatului său din 2005 până în 2013 au făcut practic imposibile orice relații între Iran și Occident, în special cu Statele Unite. Abia spre sfârșitul președinției sale, în 2012, Iranul a reluat discuțiile privind dosarul nuclear. În al doilea rând, deși nu poate contesta deciziile Liderului Suprem, președintele îi poate influența deciziile, mai ales dacă se bucură de încrederea acestuia. Așadar, câștigătorul scrutinului din 18 iunie are anumite pârghii prin care poate influența relația Iranului cu restul lumii.

            Alegerile prezidențiale din 18 iunie din Republica Islamică Iran s-au finalizat, așa cum era de așteptat, cu victoria convingătoare a șefului sistemului judiciar, Ebrahim Raisi, în vârstă de 60 de ani, care a câștigat aproape 18 milioane din cele aproximativ 29 de milioane de voturi exprimate, potrivit ministrului de interne al Iranului. Unii experți sunt de părere că victoria lui Ebrahim Raisi vine în întâmpinarea planului liderului suprem, Ali Khamenei, în vârstă de 82 de ani, de a-l desemna pe viitorul președinte drept sucesor al său.

            Cu toate acestea, mulți iranieni care sperau într-o reformă a sistemului politic iranian au refuzat să participe la alegeri – prezența la vot fiind de 48.8%, cea mai scăzută de la înființarea Republicii Islamice în 1979 –  în semn de protest față de descalificarea candidaților moderați. Majoritatea candidaților reformiști și moderați, inclusiv fostul președinte al Majlis (parlamentul iranian) Ali Larijani, au fost descalificați de Consiliul Gardian, organismul care evaluează candidații la președinție, în ciuda referințelor sale islamiste impecabile. Reformiștii au fost reprezentați de Mohsen Mehralizadeh, un politician relativ necunoscut, iar moderații de Abdul Nasser Hemmati, fostul șef al Băncii Centrale Iraniene și apropiat al actualului președinte, Hassan Rouhani.

            Chiar dacă alegerile din Iran, de altfel singura țară din regiunea Orientului Mijlociu care organizează un astfel de scrutin, nu au fost niciodată în totalitate transparente, societatea păstra măcar o simplă speranță că votul lor ar putea însemna începutul unei reforme și reintegrarea Iranului în sistemul internațional. Mobilizarea populației iraniene în 1997 și 2005, când Mohammad Khatami a fost ales președinte, sau în 2013 și 2017 când Hassan Rouhani, un conservator pragmatic cu o abordare mai puțin opacă (și nu un moderat de bona fide așa cum adesea a fost prezentat), a candidat promovând o platformă reformistă, este dovada realității că iranienii înțeleg nu doar sistemul politic intern ci și implicațiile pe care alegerea președintelui le poate avea în ceea ce privește relațiile regionale și internaționale ale Iranului. La vremea respectivă ambii contracandidați ai lui Rouhani au fost doi politicieni din tabăra ultra conservatoare, fostul primar al Teheranului, Mohammad Bagher Ghalibaf, și actualul președinte ales, Ebrahim Raisi. Khatami, care a încercat să promoveze un sistem de reformă precum și o deschidere față de Occident, o viziune opusă celei a Liderului Suprem Khameini, a devenit persona non grata în propria lui țară, iar Rouhani (al cărui nume a fost vehiculat chiar pentru a-i succede lui Khamenei) a devenit ținta atacurilor politicienilor din tabăra ultraconservatoare după ce fostul președinte american Donald J. Trump a retras SUA din acordul nuclear multilateral (JCPOA) semnat în 2015.

            Lipsa diversității ideologice a candidaților aprobați de Consiliul Gardian a cauzat prezența scăzută la vot iar în curând președintele ales s-ar putea confrunta cu provocări și întrebări legate de legitimitatea populară. Așadar, discuțiile din viitorul apropiat vor fi despre Ebrahim Raisi, ascensiunea ultraconservatorilor, strategia regională a noului guvern și despre JCPOA. Însă cel mai important aspect pe care ar trebui să îl înțeleagă occidentalii este acela că rezultatul alegerilor prezidențiale din Iran ne arată că Republica Islamică are o bază stabilă de 15-20 de milioane de alegători care votează constant candidați conservatori / ultraconservatori, deci o schimbare de regim din interior – așa cum nu de puține ori s-a promovat în cancelariile occidentale, în special la Washington, nu se va întâmpla. Cel puțin nu în viitorul predictibil.

            Ebrahim Raisi

            Cine este Ebrahim Raisi? Apropiat al lui Ali Khamenei (victoria de azi îi netezește în mare măsură drumul spre instituția Liderului Suprem, deci există mari șanse să fie singurul președinte post-1980 cu un singur mandat), este Sayyid (descendent al familiei profetului Mohamed), șef al sistemului judiciar, un conservator îndrăgostit de putere și are un record negativ în domeniul drepturilor omului.

            Ce nu este Ebrahim Raisi? Conservator, dar nu zelot. Cunoaște problemele economice și sociale și știe că cea mai bună șansă de supraviețuire și legitimare a viitorului guvern este o abordare pragmatică și deschiderea diplomatică regională și internațională, care  are mari șanse să se producă, desigur, în anumiți termeni, dar cu siguranță abordarea lui Raisi va fi diferită față de cea a lui Ahmadinejad.

            Care sunt opțiunile lui Ebrahim Raisi? Președintele ales poate construi pe baza strategiei creată de Hassan Rouhani și de ministrul său de externe, Javad Zarif, chiar dacă în mare parte din cauza presiunii maxime impusă de administrația Trump procesul de reformă și încrederea populației în clasa politică moderată au fost subminate. Totuși, noul președinte american, Joe Biden, a ales să reia procesul negocierilor nucleare declarând că își dorește revenirea SUA în JCPOA.

Reprezentantul Iranului la AIEA, Kazem Gharib Abadi, adjunctul ministrului de externe al Iranului, Abbas Araghchi, și secretarul general adjunct și director politic al Serviciului European de Acțiune Externă (EEAS), Enrique Mora. Sursă: The Times of Israel.

                Așadar, în ceea ce privește viitorul acordului nuclear lucrurile sunt destul de clare, negocierile și revenirea la conformitate a Iranului fiind agreată atât de Khamenei, cât și de Raisi. Enrique Mora, oficialul Uniunii Europene, care a prezidat ședința finală a celei de-a șasea runde de discuții dintre Rusia, China, Germania, Franța, Marea Britanie și Iran, a declarat reporterilor că „suntem mai aproape de un acord, dar nu suntem încă acolo. Există mai multă claritate (…) care ne permite să înțelegem care sunt problemele politice”.

            În ciuda criticilor (fie ele generate de un anumit tip de ideolgie sau pur și simplu de ignoranță) JCPOA s-a dovedit până acum a fi cel mai eficient instrument de îngrădire a activității nucleare militare a Iranului. Dacă după semnarea acordului în 2015 discutam de câteva zeci de kg de LEU (low enriched uranium) și o îmbogățire de 3,7%, după retragerea SUA din JCPOA, în 2018, Iranul a ajuns să dețină aproximativ 3000 de kg de LEU și experimentează o îmbogățire de 60% care, conform lui Rafael Grossi (directorul Agenției Internaționale a Energiei Atomice) este un semnal clar că Iranul se apropie de obținerea capabilității nucleare. Nici sancțiunile vechi de peste 40 de ani sau cele mai recente din categoria maximum pressure, nici asasinarea oamenilor de știință sau amenințările cu războiul nu au oprit epopeea nucleară iraniană.

            În ceea ce privește politica externă, Iranul operează dintr-o poziție de forță. În Irak, Afganistan, Siria și Yemen, Iranul își menține influența. Din momentul în care SUA și-a manifestat intenția de de a-și reduce amprenta militară în regiune, statele arabe s-au îndreptat încet spre un anumit grad de acomodare cu Teheranul, cel mai important pas în acest sens fiind inițierea discuțiilor, în ianuarie a. c., dintre Republica Islamică și Arabia Saudită. În Israel lunga guvernare a lui Benjamin Netanyahu s-a încheiat și chiar dacă succesorii săi, Naftali Bennet și Yaid Lapid, nu semnalează nicio o dorință de a pune capăt rivalității amare, și nici iranienii nu își vor retrage sprijinul pentru Hamas sau Hezbollah, spre deosebire de Netanyahu care a refuzat orice fel de dialog legat de acordul nuclear cu administrația Biden, noul prim ministru Naftali Bennet s-a angajat deja în discuții cu partenerii americani privind evoluția diplomației nucleare. De asemenea, există o șansă ca într-un moment de tranziție atât în Iran, cât și în Israel, să apară o perioadă de relaxare între cele două state rivale.

Macintosh HD:private:var:folders:k_:_lg0c98d5yl4np0x4mgqr5lm0000gn:T:TemporaryItems:Screenshot 2021-06-27 at 12.53.04.png

Naftali Bennet și Yaid Lapid. Sursă: Israel Hayom

            Factorul Persan: Dulce et decorum est pro patria mori

            O bună parte a dinamicii interne socio-politice iraniene este influențată de acțiunile occidentale, iar pentru o mai bună înțelegere a Iranului contemporan observatorii ar trebui să înțeleagă ce semnifică acel „Allah-hu-Akbar!” scandat în Teheran în 1979. Expresia a devenit cunoscută drept un fel de strigăt de luptă fundamentalist musulman, exprimat în fiecare film cu teroriști produs la Hollywood și la fel de notoriu precum infamele ultime cuvinte ale teroriștilor din 11 septembrie 2001. Dar acel „Dumnezeu este mare!” strigat de iranieni în 1979 precede percepția pe care o avem acum despre fundamentalismul islamic, pentru că vine dintr-o perioadă în care nu existau grupări precum Hezbollah, Hamas, Al Qaeda, Jihadul Islamic sau talibanii, pe vremea când Organizația pentru Eliberarea Palestinei era încă o organizație seculară și puțini occidentali auziseră de Frăția Musulmană. Pentru populația iraniană, majoritar șiită, acel strigăt a însemnat revolta împotriva unui regim autoritar impus cu forța de Occident să conducă Iranul. Un regim care după normele vestice era democratic doar pentru că era secular și dispus să facă diverse concesii cancelariilor din vest, în special companiilor petroliere britanice și americane. Odată cu îndepărtarea șahului Mohamed Reza Pahlavi iranienii au votat în marea lor majoritate înființarea unei Republici Islamice; chiar stânga tradițională și laică, oponentă a regimului lui Pahlavi, a admis că fără acel slogan revoluția nu ar fi fost posibilă. Islamul și Khomeini (părintele revoluției și primul Lider Suprem al Republicii Islamice) au fost învingătorii într-o bătălie în care aproape toți iranienii au fost implicați. Iranul era o țară islamică, o țară șiită iar acum, doar pentru simplul fapt că însuși conceptul de Republică Islamică era unul pur iranian și șiit, neimpus de nicio putere externă, pentru prima dată în sute de ani iranienii își defineau propriul sistem politic și, mai important, propriul destin.

            Patru decenii mai târziu și după un șir de alte mișcări sociale dintre care cea mai faimoasă este Mișcarea Verde din 2009, îndreptată împotriva regimului lui Ahmadinejad, iranienii sunt un popor sofisticat, care își dorește deschidere internațională dar care nu își condamnă în mod particular propriul guvern pentru ostilitatea etalată față de Occident. Criticile la adresa conducerii sunt în special legate de corupție, eșecul reformelor economice și sociale, dar nicidecum de regimul de sancțiuni, care, de fapt, este principala cauză a recesiunii economice. Sentimentul general în rândul populației este acela de neînțelegere a scopului final occidental privind aceste sancțiuni și a politicii de îngrădire a Iranului, deoarece dacă acest scop era acela de a pune presiune pe regimul din Teheran pentru a opri programul nuclear și pentru a stopa emergența regională a Iranului, în final s-a dovedit a fi un eșec. Programul nuclear este perceput de populație ca un simbol al mândriei naționale și nu a existat aproape nicio o presiune asupra guvernului să renunțe la acesta, mai ales când în regiune mai există alte state deținătoare de capabilități nucleare, precum Pakistan, India sau Israel, state împotriva cărora nu s-a adoptat nici măcar o sancțiune economică legată de regimul nuclear.

            Însă, chiar dacă pe măsură ce teocrația islamică se consolida societatea iraniană a încercat să se opună retoricii ultraconservatorilor, simțind că revoluția a fost deturnată și acaparată de aceștia, Occidentul nu a găsit voința politică și resursele necesare înțelegerii și sprijinirii tentativelor de reformă ale politicienilor moderați. Recunoscându-și propriile greșeli, Occidentul ar trebui să își asume o strategie pe termen lung în care să includă și caracteristicile persane ale iranienilor, care nu de puține ori și-au arătat dorința de deschidere și angajament, și nu exclusiv pe cele ale regimului conducător din Teheran. Revenirea în formulă completă la JCPOA și ridicarea presiunii sancțiunilor economice ar putea permite societății iraniene să se organizeze și să caute noi strategii prin care să își avanseze opțiunile electorale.

            Eșecul Occidentului

            Relația dintre occident și Iran nu a început nici cu nefericitul eveniment al luării de ostatici din ambasada SUA din Teheran, și nici măcar în 1953.

            Persia (Iranul de azi) se afla într-o situație disperată la începutul secolului al XX-lea. Pe plan intern era fracturat în triburi, grupări religioase și elite locale, care contestau suveranitatea guvernului central. Pe plan extern, Persia pierduse cea mai mare parte a Caucazului și a Asiei Centrale în fața Rusiei, iar în est suferise înfrângeri militare umilitoare în fața britanicilor. În consecință, s-a trezit prinsă între două imperii iar influența sa economică și militară din ce în ce mai nesemnificativă. Acest lucru a cauzat deteriorarea treptată a suveranității sale astfel încât majoritatea deciziilor politice persane trebuiau aprobate de unul sau de ambii vecini imperiali. În această paradigmă a devenit clar că Persia rămăsese independentă doar informal iar prima ingerință occidentală s-a materializat în 1901, când William Knox D’Arcy și Mozzafar al-Din, șahul Persiei la acea vreme, au semnat Concesiunea D’Arcy prin care omul de afaceri britanic primea drepturile exclusive de exploatare a petrolului persan pentru următorii 60 de ani.

            O jumătate de secol mai târziu, în 1953, prim ministrul iranian Mohammad Mosaddegh, ales în mod democratic în 1951, a fost îndepărtat printr-o lovitură de stat orchestrată de Agenția Centrală de Informații a SUA și MI6 din Marea Britanie, eveniment cunoscut sub numele de „Operațiunea Ajax”, iar la conducerea Iranului a revenit șahul Mohamed Reza Pahlavi, un aliat fidel al occidentalilor. Niciun lider persan nu luase vreodată puterea ca urmare a unei intervenții străine directe de această natură. În timpul domniei șahului Iranul a devenit cel mai mare beneficiar al ajutorului american în afara țărilor NATO, reflectând statutul său de aliat-cheie al politicii SUA din Orientul Mijlociu. Revoluția din 1979 a dus la îndepărtarea șahului și la crearea Republicii Islamice, relația dintre Occident și Iran fiind, de atunci, caracterizată de o animozitate profundă. În aprilie 1980 a fost impus primul set de sancțiuni, de către administrația Carter.

            La sfârșitul anilor 1990, iranienii au mers la urne în masă pentru a-și alege primul președinte reformist, Mohammad Khatami. La începutul președinției sale, Khatami a afișat o nouă abordare față de SUA atunci când a apărut la un post de televiziune american și a spus că civilizația americană este demnă de respect. Khatami a pledat pentru un „dialog al civilizațiilor” și a văzut o oportunitate de cooperare între SUA și Iran, cum ar fi combaterea amenințării talibanilor în Afganistan. Dar în urma atacurilor din 11 septembrie 2001, președintele George W. Bush a risipit această bunăvoință când a numit Iranul „axa răului”. Discursul provocator inutil a șocat iranienii, care nu jucaseră niciun rol în atacuri, mai mult, Khatami a condamnat terorismul de orice factură iar Khamenei a emis o fatwa prin care a interzis sloganul „Moarte Americii!”.

Macintosh HD:private:var:folders:k_:_lg0c98d5yl4np0x4mgqr5lm0000gn:T:TemporaryItems:Screenshot 2021-06-27 at 15.03.37.png

Articol din The New York Times apărut după atacurile din 11 septembrie 2001.

            În 2002 este făcut public faptul că Iranul a reluat programul nuclear iar în 2003 președintele Khatami încearcă o deschidere diplomatică spre Washington, trimițând prin intermediul ambasadorului Elveției în Teheran, Tim Guldimann, un document intitulat Grand Bargain, prin care regimul din Teheran își arăta disponibilitatea să negocieze termenii opririi proliferării nucleare. Însă propunerea a fost respinsă de Washington și a fost nevoie de mai bine de un deceniu pentru ca un alt președinte iranian, conservator dar care a înțeles și a acceptat dinamica internațională, Hassan Rouhani, să găsească resursele politice necesare pentru a negocia un acord nuclear cu Marile Puteri. Însă acordul semnat în iulie 2015 a fost denunțat de administrația Trump, iar în mai 2018 SUA s-a retras unilateral din JCPOA. Politica președintelui Trump privind Iranul s-a concentrat pe impunerea unui nou set de sancțiuni, ignorând în același timp orice demers diplomatic multilateral. Însă obiectivul politic al acestei campanii de presiune maximă a fost inutil, mai mult, a determinat Iranul să-și extindă efectiv programul nuclear. Mulți analiști au remarcat că abordarea lui Trump va submina demersul reformiștilor și moderaților iranieni care și-au asumat angajamentul cu Occidentul. Aceste îngrijorări au fost ignorate de susținătorii „presiunii maxime”, care s-au opus oricărui dialog cu Iranul și au dorit, de fapt, ca alegerea unui ultraconservator precum Ebrahim Raisi să fie folosită ca scuză pentru a menține tensiunile sporite și pentru a menține Iranul izolat. În plus, statele europene semnatare ale JCPOA – Marea Britanie, Franța și Germania – nu au găsit metodele și resursele necesare pentru a convinge regimul din Teheran să rămână în termenii prevăzuți de acord sau să pună în aplicare instrumentele economice necesare pentru a oferi Iranului o oportunitate de redresare economică.

            Această politică nu numai că a afectat reputația SUA la nivel global, ci a ignorat și voința poporului iranian care a ieșit în masă în 2013 și din nou în 2017, pentru a-l vota pe Rouhani și, mai mult, pentru a susține perspectiva optimistă în ceea ce privea reforma, reducerea sancțiunilor și reintegrarea Iranului în sistemul internațional. Atunci majoritatea alegătorilor iranieni au semnalat că vor o societate mai deschisă și acea relaxare față de SUA pe care sperau de mult să o vadă. Iranienii înșiși au luptat împotriva retoricii vocilor dure ale Republicii Islamice, care denigrau SUA și spuneau că Occidentul nu este un partener de încredere. Astfel, administrația Trump a nesocotit vocile reformiste și le-a înmânat celor mai conservatoare și mai dure elemente din țară o victorie.

            Desigur, neîncrederea și animozitatea dintre Teheran și cancelariile occidentale este cauzată și de factori interni, în special de lupta pentru putere dintre diferitele facțiuni și grupări politice. Nu există nicio îndoială că Ebrahim Raisi este responsabil pentru încălcarea drepturilor omului și că supraviețuirea regimului este dependentă de status quo-ul Republicii Islamice. Dar el este noul președinte al Iranului și își va începe mandatul în august, într-o țară  decimată economic și izolată internațional, în care singurele speranțe economice, cel puțin momentan, sunt legate de acordul semnat cu China.

            Astfel, Republica Islamică intră într-o nouă eră iar felul în care Occidentul va aborda noua paradigmă iraniană poate decide stabilitatea sau instabilitatea regională și chiar internațională. Iranul nu este o democrație după normele occidentale, după cum, de altfel, nici un alt stat regional nu are această caracteristică. Însă acest aspect nu trebuie să excludă diplomația, negocierile și căutarea soluțiilor, mai ales în contextul retragerii SUA din Afghanistan. Dacă Marile Puteri occidentale vor rata  acest moment, să nu părem foarte surprinși atunci când China și, de ce nu și Rusia, vor ocupa vidul lăsat în urmă de Occident în Orientul Mijlociu (așa cum, de fapt, au început să o facă.)

*Ioana Constantin-Bercean este membră a Consiliului de Experți LARICS.