*Ioana Constantin-Bercean

Sursă foto: Atta Kenare/AFP/Getty Images

În anul 49 î. Hr. generalul Iulius Cezar, în fruntea Legiunii a XIII-a Gemina, a ajuns la malurile râului Rubicon, în nordul Italiei. O veche lege interzicea oricărei armate traversarea Rubiconului – râul de hotar între Italia și Galia Cisalpină. Conform istoricului roman Suetonius, Cezar s-a oprit pentru o clipă, apoi a traversat râul, iar cuvintele rostite de el, Alea iacta est (zarurile au fost aruncate), au rămas în istorie.

În dimineața zilei de 7 aprilie 2017, președintele american Donald J. Trump a dat ordinul de lansare a 59 de rachete Tomahawk asupra bazei aeriene Shayrat din Siria, ca urmare a unui presupus atac cu gaz sarin asupra civilior, al regimului lui Bashar al-Assad. Prin acest gest militar Trump a traversat propriul Rubicon, însă urmările acestui gest au rămas neclare. Zarurile erau încă în aer pentru președintele american.

Nici doi ani mai târziu tot nu s-a înțeles exact care ar fi fost strategia americană pe termen mediu sau lung privind Siria. La fel de neclară este, cel puțin deocamdată, și (noua) strategie americană privind Iranul. Acum că apele s-au mai liniștit iar schimburile de replici acide între Washington și Teheran și-au mai pierdut din aciditate, spectatorii așteaptă actul următor din sceneta „va fi sau nu război în Iran”. Comentariile pe marginea atacurilor asupra tancurilor petroliere, despre drona doborâtă de iranieni sau despre atacul punitiv anulat de președintele american în ultimul moment nu reflectă în mod necesar logica din spatele unei posibile intervenții militare americane în Iran. Mai mult, până acum SUA ar fi trebuit să învețe câteva lucruri din războaiele din Vietnam și Irak: este dificil să câștigi un conflict fără un caz bine definit, mai ales atunci când succesul așteptat este bazat exclusiv pe un angajament militar copleșitor (în Irak au fost trimiși peste o jumătate de milion de soldați americani) iar componenta diplomatică este aproape exculsă din ecuație. În plus, publicul american pare să își fi pierdut interesul și să își fi retras susținerea față de intervenționismul american în teritorii îndepărtate și în state care de facto nu reprezintă o amenințare directă și concretă la adresa securității proprii. Pe de altă parte, angajamentele la scară mică nu sunt foarte eficiente (vezi cazul Shayrat), schimbarea regimurilor poate deveni extrem de costisitoare (situația din Irak) sau poate evolua în sens negativ (Egipt, Libia), iar finanțarea unui proxy local nu este întotdeauna etică, aceste proxy-uri locale devenind adesea un surogat ineficient atunci când vine vorba de protejarea intereselor americane în regiunea respectivă. Mai mult, fără un angajament substanțial, pe termen lung, al forțelor militare americane, astfel de acțiuni punitive pot facilita deschiderea unor viduri de putere, rezultând în instalarea unor guverne predestinate colapsului, potențiale invazii regionale, revoluții naționale care pot genera structuri noi, dar incerte – sau o combinație între toate aceste variabile. Așadar, strategia americană privind Iranul este încă o necunoscută, nu doar pentru restul actorilor implicați (statele din regiunea Orientului Mijlociu sau marile puteri semnatare ale acordului nuclear), cât și pentru publicul american, care se pregătește deja pentru alegerile prezidențiale din noiembrie 2020. Deciziile președintelui american ar putea fi considerate atât rechizitoriul unui viitor discurs electoral, dar ar putea fi și baza unui construct legal care să justifice o eventuală intervenție militară.

Între timp, chiar dacă spirala dialogului de la distanță între Washington și Teheran și-a mai pierdut din intensitate, la nivel internațional liderii marilor puteri economice mondiale și-au dat întâlnire aproape simultan în trei locații diferite – Ierusalim, Bahrain și Osaka – la acestea putând adăuga și întâlnirea recentă care a avut loc la Viena între semnatarii rămași în JCPOA, iar printre temele cele mai aprig discutate s-a regăsit situația din Orientul Mijlociu, în particular viitorul acordului iranian, intenția Teheranului de a încălca (pentru prima dată de la semnarea acordului) prevederile legate de îmbogățirea uraniului, sancțiunile economice americane sau modalitatea (SPV, INSTEX) de a ocoli aceste sancțiuni de către statele care vor să își continue relațiile economice cu Iranul.

Osaka, 28-29 iunie – G20 Summit

 Donald J. Trump și fiica sa la G20 – VOA News.

Grupul celor douăzeci (G20) reunește cele mai mari economii mondiale, iar întâlnirea anuală a liderilor G20, care a debutat în 2008, a evoluat într-un forum important pentru discutarea aspectelor economice și a problemelor globale presante. Unele dintre cele mai relevante probleme discutate în cadrul acestor reuniuni au fost cele legate de poziționarea față de reluarea programului nuclear iranian, în 2009, sau discuțiile privind încetarea parțială a ostilităților în Siria, în 2017. Întâlnirile bilaterale pe marginea summit-ului au condus ocazional la semnarea unor acorduri internaționale importante sau, dimpotrivă, au subliniat ostilitățile existente.

Anul acesta la Osaka președintele Donald J. Trump a avut asemenea întâlniri bilaterale, iar printrele cele mai importante teme de discuții a fost Iranul. Cancelarul german, Angela Merkel, a susținut poziția Uniunii Europene îndreptată spre negocieri și menținerea JCPOA, iar președintele Chinei, Xi Jinping, s-a declarat în favoarea unei soluții pașnice, deoarece statele din Golf se găsesc deja la „răscrucea dintre război și pace iar China va alege întotdeauna pacea și se va opune războiului”, oficialul chinez promovând dialogul între părțile implicate. Declarația lui Xi Jinping vine în contextul în care aproximativ 20% din petrolul care trece prin strâmtoarea Hormuz este destinat Chinei. Secretarul General al ONU, Antonio Guterres, a subliniat deasemenea că „este esențială reducerea tensiunilor” și evitarea unei confruntări militare, deoarece comunitatea internațională nu își mai permite un alt conflict. Pe de altă parte, Marea Britanie, Franța și Germania sunt în curs de finalizare al unui sistem de tip barter complicat, cunoscut sub numele de INSTEX, pentru a menține relațiile comerciale cu Iranul și pentru a evita sancțiunile economice impuse de SUA, ca parte a eforturilor de a menține JCPOA pe linia de plutire. Acest instrument ar contribui, alături de cel propus în 2018 (SPV – Special Purpose Vehicle), la asigurarea comerțului dintre Republica Islamică și Europa, permițând cumpărătorilor și vânzătorilor să facă schimburi fără a se baza pe tranzacțiile financiare transfrontaliere obișnuite. Însă președintele american a declarat că „nu există nici o grabă și nici o presiune a timpului” pentru a ameliora relația cu Teheranul, în timp ce Washington-ul a trimis încă un port-avion în regiune și a detașat un contingent de trupe suplimentare, care s-a alăturat celor câțiva zeci de mii de soldați americani prezenți deja în bazele americane din proximitatea Iranului.

Israel, 24-25 iunie – întâlnirea trilaterală SUA, Rusia, Israel

 Beniamin Netanyahu susținând îngrădirea Iranului – presa iraniană, Radio Farda.

 Când nu ești la masă, ești în meniu – este o parabolă adesea folosită în diplomație, iar atunci când oficiali de securitate de la cel mai înalt nivel din SUA, Israel și Federația Rusă se reunesc pentru un summit extrem de rar, accentul se va pune pe actorul care nu este în cameră – Iran. Consilierii pentru securitatea națională John Bolton, Meir Ben Shabbat și Nikolai Patrushev s-au întâlnit la Ierusalim, iar tema de interes a discuției a fost politica față de Iran. Dacă oficialul american împreună cu omologul său israelian au avut opinii convergente – linia de urmat fiind aceea de îngrădire a Iranului, atât în presupusa tentativă de a dezvolta capabilități nucleare dar și pe plan economic – consilierul președintelui Vladimir Putin a fost mai reținut în declarații, limitându-se la a spune că „Iranul a fost și va fi un aliat și partener al nostru, cu care ne-am dezvoltat legături de ceva timp, atât bilateral, cât și multilateral”. Patrushev a respins și acuzațiile conform cărora Iranul a atacat petrolierele în Strâmtoarea Hormuz, mai mult, în opinia lui drona americană a violat spațiul aerian iranian. Oficialul rus a mai afirmat că „trebuie depuse eforturi pentru reducerea tensiunilor dintre Israel și Iran”.

Făcând trimitere la ordinul de anulare a atacului american asupra Iranului, John Bolton a spus că „prudența și discreția” nu ar trebui interpretate ca un semn de slăbiciune, afirmând că armata americană este oricând gata pentru orice fel de acțiune și că între timp, un nou set de sancțiuni economice împotriva Iranului au fost puse în aplicare.

Manama, 25-26 iunie – „Workshop-ul pentru Pace”

 Liderul Suprem al Republicii Islamice Iran, ayatollah-ul Ali Khamenei, a criticat dur conferința inițiată de SUA în Bahrain, care a avut ca scop principal găsirea unei soluții de pace între Israel și Palestina. Lăsați pe dinafară, oficialii din Teheran au atacat dur acest demers, considerând că orice demers politic privind ordinea regională și care exclude Iranul, nu este legitim.

 

Conferința din Bahrain face parte din strategia președintelui Donald J. Trump de a găsi o soluție pentru conflictul israeliano-palestinian, iar disponibilitatea oficialilor din Manama de a găzdui conferința de pace sponsorizată de Washington este justificată de interesele interne și regionale ale acestora, care se concentrează pe limitarea emergenței regionale a Iranului, acesta fiind și pretextul geopolitic care a justificat invitarea oficialilor israelieni la eveniment.

Ayatollah-ul Ali Khamenei, sursă: The Times of Israel.

Drumul spre limitarea influenței iraniene în Orientul Mijlociu trece prin Tel Aviv, sunt de părere oficialii din Manama, iar consilierul regelui Hamad l-au citat pe acesta, spunând că „singura noastră speranță pentru o voce arabă puternică în Golf este un Israel puternic”, în timp ce, doar cu câteva luni în urmă, în cadrul Conferinței de la Varșovia, în luna februarie, ministrul de extrene al Bahrainului, Khalid Bin Ahmed Al-Khalifa, a declarat că „amenințarea iraniană” este mai importantă decât problema dintre Israel și Palestina.

Viena, 1-2 iulie – Întâlnirile OPEC și OPEC+

 Cu un deceniu în urmă, țările din cadrul Consiliului de Cooperare al Golfului (GCC) erau de părere că nu vor permite niciodată Rusiei să devină membru OPEC. În același timp, Iranul a fost deasemenea marginalizat. Însă noul context geopolitic a influențat abordările membrilor OPEC, în special perspectiva Arabiei Saudite, care acum, beneficiind de retorica ofensivă a Casei Albe împotriva Teheranului, încearcă să introducă un ic în relația dintre Rusia și Iran, simulând o apropiere față de politica energetică a Moscovei. Iranul, în schimb, ar avea mai puține de oferit Moscovei, cu excepția subminării influenței Federației Ruse în Siria. Sancțiunile americane impuse Iranului au fost mult timp în interesul Kremlinului, acestea împiedicând petrolul și gazele iraniene, care ar fi putut ajunge în Europa, să concureze cota de piață impusă de Rusia. Însă Moscova va avea un drum dificil de parcurs atât în relația cu Iranul, cât și în relația cu saudiții, deoarece dorința de a păstra un aliat important în Orientul Mijlociu va fi punctul-cheie al deciziilor pe termen mediu și lung. Acest aspect reprezintă o adevărată provocare și pentru interacțiunile dintre SUA și Rusia în ceea ce privește abordarea privind viitorul acordului nuclear, dar și susținerea Iranului ca actor geopolitic semnificativ în regiune.

7 iunie este termenul dat de Teheran statelor partenere care vor să mențină acordul nuclear, președintele Hassan Rouhani avertizând că începând cu această dată Iranul și-ar putea relua proiectul inițial al reactorului de apă grea de la Arak. Președintele francez și-a exprimat deja îngrijorarea față de reacțiile Teheranului și rămâne de văzut în perioada imediat următoare cum se va poziționa UE, dar și care vor fi reacțiile de la Moscova și Beijing. Deocamdată, Macron a reiterat termenul limită de 15 iulie pentru reluarea dialogului cu omologul său iranian, în timp ce Abbas Araqchi, adjunctul ministrului iranian de externe, a transmis că Teheranul va înceta să respecte câte o prevedere a JCPOA la fiecare 60 de zile, dacă țările semnatare nu vor proteja Iranul de sancțiunile impuse de SUA.

Hassan Rouhani într-o convorbire telefonică cu Emmanuel Macron. Sursă: president.ir

Fără îndoială că retragerea SUA din JCPOA a însemnat una dintre promisiunile electorale ale lui Donald J. Trump, problema este că, la fel ca în cazul atacului aerian asupra bazei siriene, nici președintele american, nici consilierii săi, nu au venit (cel puțin nu încă) cu un plan post-factum. Însă, una dintre constantele abordării lui Trump în elaborarea și abordarea politicii externe a fost concentrarea pe câștigarea simpatiei blocului său principal de suporteri, iar dacă luăm în considerare faptul că aceștia își doresc limitarea intervențiilor militare americane, am putea spune că alegătorii americani nu doresc ca SUA să declanșeze un alt război în Orientul Mijlociu. O nouă conflagrație militară cu Iranul ar putea avea ca rezultat chiar mai multe victime și s-ar putea dovedi chiar mai puțin câștigătoare decât războaiele conduse de SUA în Afganistan și Irak.

 

*Ioana Constantin-Bercean este absolventă a Masterului de Studii de Securitate al Universității din București și expert LARICS pe problemele Orientului Mijlociu.