Ioana Constantin-Bercean*

 Foto: Petrolierul Kouka Courageous avariat în urma presupusului atac iranian.

Relația dintre Statele Unite și Republica Islamică Iran se află pe marginea unei prăpăstii, loc din care cea mai mică adiere de vânt ar putea arunca cele două state într-un război, pe cât de inutil, pe atât de dezastruos pentru întregul Orient Mijlociu. Evenimentele recente – atacul asupra celor  două petroliere (Front Altair și Kouka Courageous) în Golful Oman, în apropierea coastei iraniene, doborârea unei drone americane (RQ-4A Global Hawk) sau decizia de ultim moment a președintelui Donald J. Trump de a opri atacul asupra unor ținte iraniene – demonstrează escaladarea netă a tensiunilor dintre cele două state, precum și posibilitatea evidentă a unui conflict deschis între ceea ce specialiștii numesc hiper-puterea lumii libere și o putere emergentă regională.

Ne interesează acest episod inclusiv din perspectiva comunicării strategice a actorilor implicați.

 Iranul a făcut o greșeală foarte mare!

 

 

Pe măsură ce tensiunile dintre SUA și Iran se accentuează, atât în contexul presiunilor crescânde ale sancțiunior economice americane cât și ale presupuselor atacuri iraniene amintite anterior, politicienii americani, în special cei din spectrul republican-conservator, devin din ce în ce mai vocali în susținerea unui atac preventiv asupra Iranului, considerând că dimensiunea militară va avea un efect de descurajare a ambițiilor regionale propuse de Teheran. Presa iraniană îl citează pe senatorul american Tom Cotton, care a afirmat că acțiunile Republicii Islamice “ar trebui întâmpinate cu răspunsuri militare represive (…) deoarece atacurile nejustificate asupra tancurilor petroliere legitimează acest fel de răspuns”.

Foto: Senatorul american Tom Cotton citat de VOA News

 

Pe 14 iunie, la o zi după atacul asupra tancurilor petroliere, Secretarul de Stat al SUA, Mike Pompeo, a declarat că evaluările guvernului american au dus la concluzia că Iranul este responsabil pentru acest incident, iar președintele democrat al Comitetului de Informații al Camerei, Adam Schiff, a afirmat că „Nu există nici o îndoială că Iranul se află în spatele atacurilor împotriva tancurilor petroliere, iar dovezile sunt foarte clare și convingătoare”. Însă, chiar dacă doar cîteva zile mai târziu iranienii au doborât o dronă de supraveghere americană, președintele Donald J. Trump, deși inițial reacționase pe Twitter scriind că gestul a fost o greașeală foarte mare, ulterior nu a mai inflamat situația prin discursuri sau texte aprinse, limitându-se (momentan) la a declara că acel gest ar fi putut fi o greșeală a unui „general rebel”, sau o tentativă de escaladare a relațiilor dintre Teheran și Washington.

Foto: Drona RQ-4A Global Hawk doborâtă de Forțele Aeriene Iraniene. Sursă IRNA News.

Chiar dacă susținătorii hegemoniei americane liberale se opun interpretării militariste preferată de conservatori, diferența dintre intervenționismul liberal și cel de sorginte conservatoare este mai mult o chestiune de nuanță decât o credință de bază. Până la urmă fiecare președinte american de la Franklin D. Roosevelt încoace, fie că a provenit din rândul democraților sau din cel al republicanilor, a avut războiul lui. Așadar, această paradigmă nu este una inventată de Donald J. Trump, precum nici confruntarea dintre SUA și Iran nu este exclusiv generată de gesturile sau retorica președintelui american. Adevăratele obiective din spatele ultimelor intervenții din această regiune sunt concretizarea unei sfere de influență americană în Orientul Mijlociu (o strategie americană bipartizană inițiată încă de la sfârșitul Războiului Rece), precum și limitarea expansiunii regionale a Iranului, a cărui emergență este percepută ca o amenințare de către aliații SUA din Orientul Mijlociu.

Cu toate acestea, nici publicul american, nici oficialii guvernamentali ai SUA nu ar trebui să se amăgească în ceea ce privește sfera și semnificația provocărilor pe termen lung, provocări care ar putea amenința pseudo-stabilitatea din această regiune. Gestionarea eficientă a dosarului iranian este o condiție necesară, deși insuficientă, pentru a genera stabilitate într-o regiune extrem de fragilă deja, afectată de războaie civile, terorism, reprimare politică larg răspândită, nivel ridicat de corupție, creștere economică insuficientă sau societăți civile subdezvoltate.

Déjà Vu iranian?

Dacă atacurile asupra tancurilor petroliere intră încă în categoria poate, presupus sau neconcludent, doborârea dronei de supraveghere aparținând Forțelor Aeriene Americane este un gest pe deplin asumat de Teheran. Mai mult, oficialii iranieni nu doar că au recunoscut gestul, ci au oferit explicații detaliate privind acest incident, catalogându-l „un eșec al SUA împotriva Iranului”!

 

Foto: Articol în Irib News Agency despre „eșecurile americane împotriva Iranului”

Ministrul de externe iranian, Mohammad Javad Zarif, a postat pe Twitter un mesaj prin care acuză SUA de „terorism economic împotriva Iranului și de interferență teritorială”, făcând aluzie la faptul că drona americană s-ar fi aflat pe teritoriul iranian în momentul în care a fost doborâtă. Zarif a continuat, subliniind faptul că Iranul „nu caută război, dar își va apăra zelos cerul, pământul și apele”.

Foto: Imaginea care însoțește postarea ministrului de externe iranian – Sursă: Twitter

De asemenea, comandantul suprem al Corpului Gărzilor Revoluționare Iraniene (IRGC), generalul Hossein Salami, a declarat că drona doborâtă de Forțele Aeriene Iraniene, în regiunea Kouh-e Mobarak, a fost „un mesaj clar al Teheranului, care chiar dacă nu caută război, este complet pregătit să poarte unul”.

Există doi factori-cheie ai strategiei regionale a Iranului. În primul rând Teheranul încearcă să descurajeze ceea ce consideră drept o amenințare reală și iminentă din partea actorilor militari externi, și chiar dacă capabilitățile convenționale iraniene nu le echivalează pe cele ale Israelului sau ale Arabiei Saudite, cu atât mai puțin pe cele americane, Iranul a adoptat tactici asimetrice pentru a aborda și gestiona acest dezechilibru de putere, folosind aliați precum Hezbollah pentru a-și pune în aplicare anumite strategii și, prin urmare, pentru a descuraja atacurile directe. De asemenea, programul de rachete balistice a fost menținut în afara acordului nuclear, reprezentând un alt mijloc de descurajare împotriva unor posibile atacuri militare. În al doilea rând, și strâns legat de percepțiile sale privind amenințările externe, Iranul emite pretenții la un rol politic semnificativ în modelarea echilibrului regional al puterii. Condus de un amestec de naționalism și ideologie, Teheranul respinge orice ordine regională care dorește să îl excludă.

Deocamdată relația dintre Teherean și Washington pendulează între incertitudinea cine a facut-o?, iar apoi apar întrebările ce urmează? și cum am ajuns aici?. Problema administrației americane – dincolo de faptul că aliații europeni s-au poziționat ferm încă din 8 mai 2018, atunci când președintele Trump a decis retragerea unilaterală a SUA din Acordul Nuclear cu Iranul (JCPOA – Joint Comprehensive Plan of Action), subliniind faptul că reimpunerea sancțiunilor economice și revigorarea retoricii agresive dintre SUA și Iran, va duce în cele din urmă la un război – este legată și de rezistența pe care iranienii o pot opune. Chiar dacă o potențială confruntare militară între cele două state ar fi disproporționată din punct de vedere al capabilităților și capacităților militare, nu puțini au fost cei care au remarcat că SUA nu s-a mai confruntat cu un inamic la fel de rezilient din anii 1940. De asemenea, un atac al SUA mai ridică și problemele legitimității și legalității. Deocamdată, atât opinia publică, aliații tradiționali ai SUA, dar și organizațiile internaționale sunt reticente la ideea unui nou război în Orientul Mijlociu, iar adoptarea unei rezoluții în Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite care să legitimeze o intervenție militară în Iran, va fi cu siguranță boicotată de cel puțin doi membri permanenți – China și Federația Rusă. În ceea ce privește legalitatea unui atac unilateral, există o dezbatere semnificativă cu privire la sfera autorității președintelui de a folosi forța militară în absența autorizației Congresului american. Articolul II din Constituția SUA prevede că un președinte poate iniția o astfel de intervenție dacă: (1) „interesul național” reprezintă un reper important care să justifice un astfel de gest (însă acest concept a devenit unul extrem de costisitor pentru SUA în ultimele trei decenii); și (2) dacă folosirea forței nu se constituie într-un război în sensul prevăzut de constituție, deci dacă „natura, durata și scopul” angajamentului militar scade sub pragul războiului, președintele american poate folosi forța fără autorizația Congresului. Aceste două aspecte ne amintesc de indecizia fostului președinte american, Barack Obama, care, deși stabilise ca linie roșie folosirea armelor chimice asupra populației siriene, a renunțat la un atac asupra forțelor lui Bashar al-Assad în ultimul moment, invocând problema legalității unei astfel de intervenții. Donald J. Trump, la rândul lui, a revocat ordinul de atac asupra Iranului în ultimul moment, și există premise ca acest gest să fi avut la bază, dincolo de dilema morală a președintelui american – „Câți oameni vor muri?” – și o problemă de legalitate. Însă calea este deschisă, la fel și ipotezele privind reacția Iranului în eventualitatea unui atac miltar american. Însă dacă președintele Trump decide totuși să ia măsuri militare, și dacă rapoartele sunte corecte iar acest gest ar cauza sute de cazualități în rândul iranienilor, există mari șanse ca Teheranul să răspundă în consecință și atunci vom avea un război complet.

Deștepți doar pe jumătate

 Foto: Radicalul Ebrahim Raisi, protejatul Ayatollahului Ali Khamenei, candidat pentru funcția de președinte al Iranului (sursa: Arabnews).

Se pare că relația din ultimele patru decenii dintre SUA și Orientul Mijlociu poate fi rezumată uneori în parabole extrem de scurte. Este de notorietate analogia dintre expresia americană „Dacă o strici, o cumperi!” și intervenția americană din 2003, în Irak, făcută de fostul Secretar de Stat american Colin Powell, care l-a avertizat pe George W. Bush despre posibilele consecințe ale acelei decizii. La scurt timp s-a dovedit că Powell a avut dreptate, Orientul Mijlociu devenind un sistem dezechilibrat, clivajul religos sunni-shia transformându-se în adevărate lupte de gherilă, iar lupta pentru hegemonia regională a dus conflictele la un alt nivel. Mai mult, îndepărtarea, mai mult decât justificată, a lui Saddam Hussein, a revigorat regimul din Teheran, care s-a trezit de-a dreptul peste noapte ca fiind principalul actor majoritar shiit din regiune, extinzându-și influența până în Bagdad.

Sintagma „Deștepți doar pe jumătate” poate fi aplicată atât Iranului, cât și Statelor Unite. În vreme ce Teheranul este obișnuit să acționeze prin proxy-uri, fără consecințe majore asupra elitei politice sau asupra teritoriului iranian, SUA, pe de altă parte a încercuit Orientul Mijlociu, iar la aproape trei decenii după primul Război din Golf, SUA mențin câteva zeci de mii de soldați în regiune (Arabia Saudită și Kuwait) iar în Golful Persic sunt două portavioane protejate de 15 nave de război și de 350 de avioane de vânătoare. Alte câteva mii de soldați americani sunt staționați în sud-estul Turciei, la Baza Incirlik, de unde ar putea fi lansate atacuri împotriva Iranului. În plus, Washingtonul a coordonat furnizarea a câteva miliarde de dolari, sub formă de ajutoare și arme, către Israel, Egipt, Turcia și statele din Golf. Inițial, perspectiva acestei Pax Americana erau bune, însă în aceste condiții o potențială confruntare cu Iranul ridică problema proporționalității, și, mai mult, în epoca războiului asimetric, proiecția forței militare convenționale nu pare a fi cea mai eficientă măsură de descurajare. Mai mult, în aceste condiții, Iranul ar putea să își selecteze și să atace obiective discrete de mare importanță strategică, cu metode mai dificil de amprentat.

Dincolo de componenta militară a relației dintre SUA și Iran, trebuie luate în considerare și variabilele identitare și ideologice. Escaladarea discursului american în ceea ce privește regimul de la Teheran, combinat cu un eventual atac militar asupra unor obiective situate pe teritoriu iranian, ar putea influența și chiar radicaliza societatea iraniană. În mai puțin de doi ani mandatul actualului președinte Hassan Rouhani, relativ moderat și deschis spre dialogul cu occidentul, va ajunge la final, iar contracandidații ultra-conservatori ai următorului pretendent moderat la președinția Republicii Islamice Iran își vor construi campania pe aceste evenimente, subliniind influența nocivă a occidentului. Mai mult, fostul oponent din 2017 al lui Rouhani și protejatul Ayatollahului Ali Khamenei, Ebrahim Raisi, a acumulat între timp două dintre cele mai importante funcții în structura politică iraniană: director al sistemului judiciar și director adjunct al Adunării Experților (un organism clerical influent care alege liderul suprem în Republica Islamică Iran). Precedentul din 2005, când Mahmud Ahmadinejad a fost ales președinte în detrimentul moderatului Mohammad Khatami, pe fondul nemulțumirii iranienilor față de acțiunile Occidentului în general, și ale Washingtonului în particular, s-ar putea repeta, iar o revenire a ultra-conservatorilor iranieni la conducerea statului ar genera o interminabilă listă de noi disensiuni între Republica Islamică și restul lumii.

Astfel, confruntarea cu activitățile maligne ale Iranului în regiune va continua să țină capul de afiș al tuturor agendelor occidentale, și nu numai. Atingerea și menținerea unei stabilități regionale durabile necesită o viziune pe termen lung, care ar putea să implice și anumite compromisuri din ambele părți. Chiar dacă există o tendință printre geopoliticieni de a respinge utilitatea diplomației în conflictele prelungite, în cazul de față, diplomația este extrem de importantă și necesară pentru a reduce ambiguitățile și pentru a evita un conflict militar care nu ar face decât să destabilizeze, dacă nu definitiv cu siguranță pentru o perioadă foarte îndelungată, regiunea Orientului Mijlociu.

 

Ioana Constantin-Bercean* este absolventă a Masterului de Studii de Securitate al Universității București și expert LARICS pe problematica Orientului Mijlociu.