Sursa: Chicago, Divinity School.
Autor: Lucian Dumitrescu*
În România e deja comună așteptarea ca rapoartele altor state și organizații internaționale despre performanța instituțiilor locale să fie critice sau foarte critice. Există mai multe motive care deja au banalizat o astfel de așteptare. În primul rând, neîncrederea cronică în cele mai multe instituții ale statului, din cauza performanțelor acestora. În al doilea rând, neîncrederea crescândă în capacitatea elitelor locale de a propune un pact social alternativ, diferit de acela al actualei democrații electorale. În al treilea rând, majoritatea rapoartelor despre performanțele instituționale ale României chiar au fost critice și foarte critice. În fine, o atitudine anti-sistem din ce în ce mai pregnantă în cadrul unei societăți civile care consideră că dezvoltarea instituțional-politică a României se poate produce doar din exterior.
Când, într-un asemenea context, apare un raport oficial care nu pare nici critic și nici foarte critic, poate să apară disonanța cognitivă, confuzia. Un exemplu elocvent în acest sens este Raportul Departamentului de Stat al SUA privind libertatea religioasă din România în anul 2020. Dacă vă raportați la modul în care a fost reflectat în presa din România, veți găsi păreri împărțite despre raport. Dacă-l veți compara, în general, cu rapoartele internaționale despre România din ultimii ani e probabil să fiți surprinși de neutralitatea-i mai degrabă pozitivă.
Cine va citi raportul în discuție, va constata că acesta nu și-a propus să fie nici pozitiv, nici negativ. Și-a propus să fie inclusiv. Adică deschis spre cât mai multe perspective privind libertatea religioasă. Această abordare inclusivă stă la baza modului în care a fost redactat raportul. Și a fost redactat pe baza informațiilor oferite de oficiali guvernamentali, grupuri religioase, organizații non-guvernamentale, jurnaliști, experți în drepturile omului și cercetători din zona academică. Deci abordarea e largă, inclusivă, nediscriminatorie. De altfel, Guvernul SUA precizează că își propune „să diminueze potențialele prejudecăți” în legătură cu domeniul libertății religioase. Și cum face asta, dincolo de abordarea inclusivă? Printr-o abordare cvasi-academică. Raportul are multe dintre ingredientele unui articol științific, respectiv abstract, structură, problematizare și stil weberian, obiectiv. Diferențele în materie de drepturi pentru denominațiunile religioase oficial recunoscute, caracterul obligatoriu sau facultativ al educației religioase în instituțiile de învățământ public, constrângerile legislative față de grupurile religioase care doresc recunoașterea oficială, constrângeri asupra practicilor grupurile religioase nerecunoscute prin lege etc. sunt deja cărările bătătorite pe care înaintează cercetarea academică a raporturilor stat-culte sau organizații religioase și, implicit, a libertății religioase. Ei bine, toate aceste direcții, abordate frontal sau indirect, le găsim și în Raportul Departamentului de Stat al SUA privind libertatea religioasă în România în anul 2020. Evident, raportul nu este complet academic, pentru că un text ticsit cu referințe și bibliografie ar fi fost dificil de popularizat.
După ce parcurgi raportul, te întrebi care ar fi cea mai bună formulă pentru a-l traduce pe înțelesul publicului larg. Și înțelegi că, desi utilă din perspectiva de mai sus, o abordare strict jurnalistică poate rata două aspecte fundamentale ale raportului. În primul rând, o abordare jurnalistică ar putea rata plenar perspectiva inclusivă a acestuia. Adică exact perspectiva care și-a propus – cu succes! – să nu transforme raportul într-o narațiune discriminatorie la adresa vreunui cult religios, asociație religioasă sau grup religios din România. Evident, abordarea inclusivă poate fi și critică. Dar o perspectivă inclusivă nu mai este inclusivă dacă se bazează pe o singură narațiune, o practică jurnalistică din ce în ce mai des întâlnită. În al doilea rând, perspectiva jurnalistică poate pierde ușor din vedere metodologia textului. Spre deosebire de alte rapoarte apărute în legătură cu respectarea libertății religioase în anul 2020, ce vor fi pomenite mai în avalul acestui text, Raportul Departamentului de Stat al SUA nu propune comparații între România și alte state. Acolo unde apar, comparațiile se fac între situația din România anului 2019 și aceea din România anului 2020. Metodologic vorbind, cred că abordarea e corectă din cel puțin două motive.
În primul rând, Raportul Departamentului de Stat nu e un sondaj care să proiecteze o imagine statică asupra libertății religioase din România. Raportul își propune să surprindă libertatea religioasă mai degrabă ca proces, care ia în considerare nu numai influența statului asupra denominațiunilor (structurilor) religioase din România, ci și impactul pe care acestea îl pot avea asupra statului. În plus, surprinzând libertatea religioasă ca proces, raportul în discuție poate prezenta evoluțiile comparativ cu anul precedent. În al doilea rând, nu numai că state diferite au instituționalizat deja modele religioase diferite, dar capacitatea instituțională diferită de a extrage și mobiliza resurse poate fi un alt factor care afectează libertatea religioasă în pandemia de coronavirus. În aceste condiții, abordarea comparativă a libertății religioase în diferite state în pandemia de coronavirus poate fi operată. Dar o astfel de abordare poate pierde din vedere o mulțime de elemente informale și istorice, cu impact direct și asupra managementului pandemiei, și asupra libertății religioase în pandemie. Drept urmare, apare ca metodologic corectă perspectiva inclusă în Raportul Departamentului de Stat al SUA de a compara libertatea religioasă din România anului 2020 cu situația din anul precedent. Concluzionând, pentru a nu pierde din vedere viziunea inclusivă de care se reazemă raportul și nici elementele academice ale acestuia, o decriptare cvasi-academică a textului apare ca fiind în acord atât cu spiritul cât și cu litera lui.
Raportul are patru secțiuni. Una legată de demografia religioasă din România, alta despre practicile guvernamentale legate de libertate religioasă, urmată de practicile societății românești în ansamblul său. În ultima secțiune a raportului sunt prezentate succint demersurile făcute de Guvernul Statelor Unite, prin intermediul Ambasadei SUA din România, în vedere respectării și promovării libertății religioase. Raportul pornește de la o premisă sociologică. Respectiv demografia religioasă din România în raport cu datele oficiale furnizate de recensământul din 2011. Iată, prezentate pe scurt, datele pe care se bazează discuția întregului raport. În privința populației României, estimarea guvernului SUA este că, la nivelul anului 2020, această numără aproximativ 21, 3 milioane de persoane (pagina 2). Dintre acestea, 86, 5% sunt de confesiune ortodoxă, iar aproximativ 5% de confesiune romano-catolică. Sub un procent din populația României e formată din atei și necredincioși. Tot în Raport se menționează faptul că din cei 64 337 de musulmani declarați la recensământul din 2011, peste 43 000 locuiesc în județul Constanța. De asemenea, se precizează că majoritatea credincioșilor greco-catolici, ca de altfel și cei mai mulți protestanți și diferite confesiuni de romano-catolici trăiesc în Transilvania.
Libertatea religioasă reflectată în legile din România
Dacă secțiunea I a raportului prezintă demografia religioasă din România în acord cu datele furnizate de recensământul din 2011, secțiunea a II-a dezbate practicile guvernamentale prin intermediul cărora este promovată și respectată libertatea religioasă din România. Mai precis, secțiunea II-a discută cadrul legal și acțiunile specifice prin intermediul cărora Guvernul României a respectat libertatea religioasă în anul 2020.
Premisele juridice ale Raportului sunt Constituția României și Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor. Este enunțat de la bun început principiul potrivit căruia Constituția României interzice restricționarea libertății de gândire, opinie, conștiință sau credință religioasă, Constituția respinge totodată constrângerea ca individul să susțină o credință religioasă contrară propriilor convingeri. De asemenea, se menționează autonomia tuturor religiilor față de stat și libertatea acestora de a se organiza în acord cu propriul statut în cadrul prevăzut de lege. Raportul prezintă clasificarea religioasă din România, cu denominațiunile/cultele religioase” aflate la cel mai înalt nivel, urmate de „asociațiile religioase” și „grupuri religioase” (p. 4). Sunt prezentate cele 18 culte religioase recunoscute ca „denominațiuni religioase” în România, precum și drepturile de care se bucură acestea potrivit legii, printre care finanțare publică pentru plata parțială a salariilor clerului și construirea/renovarea de lăcașuri de cult, predarea de cursuri de religie în sistemul public de învățământ, difuzarea de programe religioase la radio și televiziune etc. (p. 5). Lectorul află condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o asociație religioasă din România pentru a dobândi statutul de denominațiune (cult) religioasă, necesar pentru a avea acces la drepturile prevăzute mai sus. Este vorba, în primul rând, de demonstrarea unei activități de 12 ani, începând din 2006. Iar, în al doilea rând, de un număr de membri de cel puțin 0, 1% din populația stabilită de recensământul din 2011. Adica minim 20 120 de membri. Ca o comparație, în cazul Cehiei, procentul e de 1% din populație, adică aproximativ 10 000 de persoane. Pentru ca un grup religios să capete statutul de asociație religioasă trebuie să fie format din cel puțin 300 de cetățeni care practică aceeași credință și să parcurgă anumiți pași procedurali. Această practică e considerată discriminatorie de „unele grupuri religioase minoritare” (pag. 11) pe motiv că alte asociații decât cele religioase au nevoie de doar trei membri pentru înregistrare și nu trebuie să depună datele membrilor lor. Asociațiile religioase au acces la un drept de care beneficiază cultele religioase. Este vorba despre faptul că sunt scutite de plata impozitului pe clădirile utilizate în scopuri religioase, educaționale sau în scopuri sociale. Grupurile religioase nu au acces nici la fonduri publice și nici la scutiri de taxe, deoarece nu au nici o formă de înregistrare juridică.
După parcurgerea componentei juridice, lectorul înțelege profilul modern al acesteia, dar nu poate să se înalțe cu mult peste firul ierbii în înțelegerea stării libertății religioase din România. E motivul pentru care introduc în dezbatere câteva nuanțe academice. În primul rând, chiar dacă statul este neutru, potrivit legii, față de orice credință religioasă sau ideologie atee, asta nu implică automat și o separație netă între stat și biserică. Statele în care o astfel de separație e deja tradițională sunt Franța și Statele Unite ale Americii. Pe listă intră și Cehia. În multe alte state din Uniunea Europeană, printre care și România, statul continuă să aibă o minimă „parțialitate religioasă”. Ce înseamnă asta? Înseamnă, pe de o parte, influența statului asupra denominațiunilor religioase, iar, pe de altă, parte, influența pe care acestea din urmă o exercită asupra statului. Ce înseamnă „parțialitate religioasă” în România, mai ales în raporturile dintre stat și culte? Înseamnă un parteneriat între stat și culte, de natură să păstreze atât autonomia statului față de culte, cât și autonomia cultelor față de stat.
Cum a acționat guvernul pentru respectarea libertății religioase în România anului 2020
Secțiunea are două componente. Prima discută politicile Guvernului României în starea de urgență. Iar a doua, mai consistentă, tratează procesul prin care sunt restituite proprietățile religioase confiscate între 1940-1989.
După cum spuneam, prima componentă prezintă ordonanțele militare adoptate de Ministerul de Interne în luna martie. Cea din 17 martie interzicea activitățile religioase în spații închise, pentru ca o altă ordonanță militară, adoptată pe 21 martie, stipula că slujbele religioase private – botezuri, nunți, înmormântări – puteau fi oficiate cu condiția prezenței a cel mult opt participanți. Raportul mai precizează că potrivit aceleiași ordonanțe din 21 martie puteau fi oficiate și slujbele pentru administarrea Sfintei Împărtășanii pentru pacienții spitalizați și pentru persoanele bolnave aflate la domiciliu.
Se impune o paranteză aici. Pe 17 iulie 2020 era dat publicității OSCE Human Dimension Commitments and State Responses to the Covid-19 Pandemic. Raportul Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa analiza problematica libertății religioase în fazele inițiale ale primului an pandemic, respectiv perioada martie – iunie 2020. La pagina 117, raportul propune o clasificare, pe trei niveluri, a restricțiilor religioase impuse de diferitele state după cum urmează: ridicate, moderate și scăzute. La restricțiile religioase cu caracter ridicat intră două tipuri de practici. Pe de o parte, interzicerea rugăciunii private în lăcașurile religioase publice, precum și a adunărilor religioase publice. Iar pe de altă parte, interzicerea adunărilor religioase cu caracter public, dar acceptarea rugăciunii private în spațiile publice de rugăciune. Indirect deci, raportul OSCE clasifica restricțiile ridicate în sever-ridicate și moderat-ridicate. Câteva nuanțe sunt importante aici. Prima este aceea că Raportul OSCE includea România, alături de Cipru, Danemarca, Germania, Tadjikistan, Turcia și Marea Britanie, între statele care au impus restricții sever-ridicate în privința libertății religioase. Am observat puțin mai devreme că Raportul Departamentului de Stat al SUA privind libertatea religioasă amintea faptul că ordonanța militară din 21 martie a permis desfășurarea slujbelor religioase private în biserici, cu condiția prezenței a maxim opt participanți. Ca atare, restricțiile religioase impuse de România pe perioada stării de urgență au fost de fapt moderat-ridicate.
În România nu au fost închise lăcașurile de cult, personalul de cult a putut oficia slujbele religioase, iar la cele cu caracter individual au putut participa și credincioșii, în număr limitat.
Tabelul: Evoluția restrângerilor vieții religioase în perioada pandemiei de COVID-19 în principalele state europene cu prezență românească.
Păstrând deci referențialul OSCE, România nu a impus restricții libertății religioase precum Cipru, Danemarca, Germania, Tadjikistan, Turcia și Marea Britanie. Ci mai degrabă precum Croația, Estonia, Finlanda, Franța, Italia, ca să enumăr doar căteva dintre statele amintite de raportul OSCE. În al doilea rând, restricțiile de circulație din România cu impact semnificativ asupra libertății religioase au vizat preponderent starea de urgență. Raportul OSCE acoperă perioada martie – iunie 2020, fără însă să discute modul în care relaxarea restricțiilor de circulație a influențat libertatea religioasă după terminarea stării de urgență. Mai precis, trecerea de la starea de urgență la starea de alertă a însemnat, pe de o parte, permiterea oficierii slujbelor religioase publice în aer liber, iar, pe de altă parte, acceptarea serviciilor religioase cu maxim șaisprezece participanți în toate lăcașurile de cult, așa cum subliniază raportul Departamentului de Stat. În fine, dincolo de nuanțele de mai sus, cred că cel mai semnificativ aspect e legat de modul în care credincioșii din România, indiferent de cultul religios de care aparțin, au resimțit restricțiile religioase. Despre emoțiile resimțite mai ales de credincioșii care au celebrat Sărbătorile Pascale în perioada de urgență, științele sociale nu vor putea spune prea multe, cu excepția cercetătorilor care utilizează metoda jurnalului. Post-factum, în decembrie 2020, Barometrul Vieții Religioase realizat de Centrul de Cercetări Sociologice LARICS releva că 47, 3% dintre respondenți au perceput că „statul a încălcat libertatea religioasă a cultelor”, în vreme ce 15, 9% dintre subiecți apreciau că „statul a colaborat foarte bine cu bisericile și a comunicat foarte bine măsurile luate”. Închid aici paranteza și revin la discuția din raportul Departamentului de Stat al SUA despre restricțiile religioase din primul an pandemic din România.
Raportul aduce în discuție scrisorile publice prin intermediul cărora reprezentanți ai BOR și ai Uniunii Bisericilor Baptiste din România au solicitat autorităților relaxarea restricțiilor religioase în perioada de urgență. Este prezentată apoi în detaliu interacțiunea dintre BOR și Ministerul de Interne în legătură cu permiterea accesului credincioșilor la biserică în Vinerea Mare Ortodoxă, din 17 aprilie 2020. Metamorfozele acestui acord, încheiat pe 14 aprilie, precum și protestul anumitor partide politice sunt menționate în raport, ca de altfel și reacția Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD). Potrivit evaluării CNCD, în condițiile în care acordul respectiv nu viza toate cultele religioase din România, acesta poate fi considerat discriminatoriu. De aici, recomandarea CNCD pentru Ministerul de Interne de a include într-un astfel de acord toate denominațiunile religioase din România. Raportul Departamentului de Stat mai supune atenției cititorului trei cazuri de decizii ale instituțiilor publice cu impact asupra libertății religioase din România. Este vorba, în primul rând, de sărbătoare ortodoxă a Sf. Parascheva, din 14 octombrie. În legătură cu această sărbătoare, raportul menționează decizia Comitetului Național pentru Situații de Urgență (CNSU) din 5 octombrie 2020, potrivit căreia la tradiționalul pelerinaj de Sfânta Parascheva puteau participa doar locuitorii Iașiului. Raportul prezintă protestul spontan în uma căruia jandarmii au permis și accesul non-rezidenților la pelerinaj, precum și reacția Patriarhului BOR la decizia CNSU. În al doilea rând, raportul Departamentului de Stat prezintă acordul dintre BOR și administrația municipală din București din 22 octombrie 2020, în baza căruia doar bucureștenii puteau participa la pelerinajul Sfântului Dimitrie, în perioada 25-27 octombrie. Totodată, este adusă în discuție și hotărârea Comitetului Județean pentru Situații de Urgență (CJSU) Constanța din 11 noiembrie care permitea doar locuitorilor Constanței să participe la prăznuirea Sfântului Andrei, pe 30 noiembrie 2020. Dincolo de prezentarea celor trei cazuri, raportul Departamentului de Stat al SUA se apleacă asupra acțiunii prin care Arhiepiscopia Tomisului a contestat în justiție decizia CJSU Constanța. Potrivit raportului, Tribunalul Constanța a respins acțiunea Arhiepicopiei Tomisului, pe 25 noiembrie. Pe 14 decembrie 2020, Curtea de Apel București emitea o hotărâre judecătorească nedefinitivă care abroga decizia CNSU din 5 octombrie legată de interzicerea participării non-rezidenților din Iași la pelerinajul de Sfânta Parascheva. Mai exact, hotărârea Curții de Apel București preciza că nu există în aria de competență a CNSU atribuția de a restrânge libertatea religioasă. Limitarea libertății religioase se poate dispune doar prin intermediul unei legi adoptate de Parlamentul României. Drept urmare, hotărârea judecătorească nedefinitivă a Curții de Apel București aprecia ca discriminatorie decizia CNSU din 5 octombrie 2020, constată raportul.
S-au repercutat vulnerabilități ale statului român asupra BOR în pandemia de coronavirus?
Analizele legate de respectarea libertății religioase, nu numai în România, ci și în general, implică o discutare a raporturilor dintre stat și biserică. E adevărat că analizele instituționale sunt nespectaculoase și, ca atare, „nu vând”. România are intelectuali și departamente care discută raporturile stat-biserica, dar nu și o comunitate epistemică care să propună constant analize instituționale ce trec dincolo de diferite clișee jurnalistice. Dacă absența unei astfel de comunități epistemice este o doar o vulnerabilitate academică sau este simultan și o vulnerabilitate a statului și a BOR, rămâne o întrebare deschisă. Întrebarea secțiunii e dacă diferitele vulnerabilități ale statului din România s-au repercutat asupra BOR în pandemie. De ce discut despre vulnerabilitățile statului? Pentru că în perioadele marcate de fluiditate social-politică accentuată, statului îi revine sarcina de a gestiona o situație de criză, de regulă prin parteneriate public-private. Un astfel de parteneriat a fost Operațiunea Warp Speed, lansat în Statele Unite în luna mai a anului 2020, care a alocat într-o fază inițială peste zece miliarde de dolari pentru descoperirea vaccinurilor utilizate în prezent. Cert este că un stat mai puțin rezilient, cu diferite vulnerabilități politico-administrative, va afecta nu numai reziliența generală a societății, ci și reziliența celor mai multor instituții care depind de el.
Ce s-a întâmplat cu colaborarea stat-biserică în România în primul an pandemic? Un lucru este cert. La nivelul imaginii, BOR a ieșit întârită din primul an pandemic. Cel puțin asta reiese din Barometrul Vieții Religioase realizat de Centrul de Cercetări Sociologice Larics în decembrie 2020. Potrivit Barometrului, 71, 2% dintre subiecți declarau că au multă și foarte multă încredere în BOR. Armata era creditată cu foarte multă și multă încredere de aproximativ 62% dintre respondenți. Se impun câteva observații aici. Prima este aceea că după mulți ani BOR ajunge să fie creditată cu încredere de peste 70% dintre respondenți. În anii anteriori, încrederea în BOR era de aproximativ 60%, uneori scăzând chiar și sub acest prag. A doua este aceea că, tot după mulți ani, BOR depășește Armata în clasamentul încrederii publice. Iar a treia observație este că BOR revine în topul încrederii publice din România. Care este explicația? Cred că sunt cel puțin trei. În primul rând, e probabil ca publicul să fi asociat Armata cu gestionarea pandemiei și, implicit, cu Guvernul și cu statul. Asta ar explica diminuarea încrederii în această instituție. În al doilea rând, mai ales în contextul stării de urgență, diferiți prelați au contestat restricțiile religioase impuse de stat. În raport cu restricțiile impuse de Consiliul Național pentru Situații de Urgență pelerinajului tradițional de Sfânta Parascheva s-a pronunțat chiar Patriahul, care este citat în raportul Departamentului de Stat al SUA. Mai exact, Patriarhul a apreciat că interzicerea dreptului non-rezidenților din Iași de a participa la pelerinajul de Sfânta Parascheva „a fost nemaiîntâlnit în istorie”, motiv pentru care „sărbătoarea a fost prăznuită cu tristețe” (pagina 13). E probabil ca opoziția soft, combinată cu opoziția hard – cazul Arhiepiscopiei Tomisului, a unor înalți prelați ai BOR față de restricțiile religioase impuse de autoritățile publice din România să fi contribuit la creșterea încrederii publice în BOR. Nu în ultimul rând, instituțiile religioase reușesc să capteze mai multă încredere în situațiile de criză, și direct, dar și indirect. Direct, prin faptul că proiectează în mod credibil comportamente și narațiuni care îndeamnă la sprijin comunitar și optimism. Indirect, prin faptul că preiau din încrederea instituțiilor care se erodează prin implicarea directă în gestionarea unei situații de criză.
În privința modului în care vulnerabilitățile statului s-au repercutat asupra BOR în perioada pandemiei, punctez un singur aspect. De aproximativ două decenii, singura narațiune coerentă de tip developmentalist din România a fost narațiunea anti-corupție. Faptul că astăzi BOR se află în topul încrederii publice din România relevă, la modul indirect, impactul produs asupra capacităților statului de practicile anti-corupție, a căror necesitate e indiscutabilă. Pandemia de coronavirus a expus numeroasele vulnerabilități politico-administrative ale statului din România. Mă rezum la una singură, respectiv la absența coerenței instituționale, o vulnerabilitate deja clasică în zona capabilităților software sau, mai pe românește, în privința capacității de a genera politici publice. Expresii ale acestei vulnerabilități sunt reliefate chiar de raportul Departamentului de Stat al SUA privind libertatea religioasă în România. Este vorba, în primul rând, de hotârărea nedefinitivă a Curții de Apel București, din 14 decembrie 2020, care abroga decizia CNSU din 5 octombrie. Aceasta din urmă interzicea non-rezidenților din Iași să participe la pelerinajul tradițional de Sfânta Parascheva. Protestul spontan de la Iași, care a permis în cele din urmă non-rezidenților ieșeni să participle la pelerinaj, precum și numeroasele metamorfoze ale acordului încheiat de BOR cu Ministerul de Interne pentru accesul credincioșilor ortodocși la biserică în Vinerea Mare Ortodoxă sunt alte exemple de incoerență instituțională. Și sunt menționate în Raportul Departamentului de Stat al SUA. Aceste bâlbe instituționale ale statului din România au interferat cu libertatea religioasă nu numai a credincioșilor ortodocși, ci și a celorlalți credincioși, așa cum reiese din evaluarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD) din 30 septembrie 2020. Potrivit acestei evaluări a CNCD, acordul dintre Patriarhul BOR și Ministerul de Interne din 14 aprilie – oricum neaplicat în forma agreată inițial – este discriminatoriu pentru că nu se referă și la celelalte denominațiuni religioase din România.
Cum respectă societatea libertatea religioasă din România
Pe lângă discutarea practicilor legale și guvernamentale care pot interfera cu libertatea religioasă, Raportul Departamentului de Stat al SUA abordează și modul în care viața religioasă e respectată la firul ierbii, în societate. Din acest punct de vedere sunt prezentate succint perspectivele reprezentanților unor comunități religioase, altele decât cele ortodoxe, care se plâng că reprezentanți ai BOR nu le permit accesul în cimitire pentru a-și înmormânta decedații. De asemenea, raportul amintește situația cimitirului de la Săpânța, a cărui utilizare de către membrii Bisericii Greco-Catolice este obstrucționată de BOR. Cea mai consistentă parte a celei de a treia secțiuni a raportului este dedicată antisemitismului. Unul dintre indicatorii utilizați în acest sens este numărul de incidente antisemite. În 2020, Parchetul General a înregistrat 18 incidente antisemite, comparativ cu 16 în 2019 și 13 în 2018. Direcția de Investigații Criminalistice din Ministerul Afacerilor Interne a raportat două cazuri de prejudecăți antisemite în 2019, comparativ cu șapte cazuri în 2018. În vreme ce Consiliul Superior al Magistraturii anunța, pentru 2018, 76 de dosare cu „motiv antisemitism”.
Raportul Departamentulu de Stat aduce în discuție sondajul realizat, în iunie 2020, de Agenția ONG Împreună pentru Dezvoltare Comunitară. Utilizând clasica scală Bogardus a distanței sociale, concluziile sondajului erau următoarele: 10% dintre subiecți ar accepta evreii ca rude, 20% ca prieteni, 13% ca vecini, 15% ca rezidenți ai aceluiași oraș, iar 31% ca rezidenți ai aceleiași țări. 44% dintre respondenți nu aveau deloc încredere sau aveau foarte puțină încredere în evrei. Raportul nu menționează procentul respondenților care au declarat că aveau multă sau foarte multă încredere. Datele sondajului sunt în acord cu datele internaționale privind nivelul încrederii particularizate din România. În contrast cu încrederea generalizată, care înseamnă încredere în oameni la modul general, indiferent de apartenența etno-religioasă a acestora, încrederea particularizată vizează deschiderea doar, sau mai ales spre, indivizii din aceeași comunitate etno-religioasă. Simplificând foarte mult discuția, chiar cu riscul de a o esențializa, încrederea generalizată încurajează raporturile inter-culturale, câtă vreme încrederea particularizată le încurajează pe cele intra-culturale. Ce știm despre România? Știm că încrederea particularizată se află la cote ridicate. În 2005, doar 10% dintre români declarau că au încredere în alți oameni. Procentul rămânea neschimbat în 2019, când 13% dintre români afirmau că au încredere în alți oameni. Deci din acest punct de vedere, România e cam la același nivel cu Columbia, Brazilia, Ecuador, Peru, state în care doar 10% din populație are încredere în necunoscuți. La polul opus se află statele scandinave, Norvegia, Suedia și Finlanda, unde 60% dintre cetățenii acestora au încredere în oameni în general. Așa se întâmplă în statele coerente politico-administrativ, care produc bunăstare. Pe scurt, nivelul ridicat al încrederii particularizate alimentează intoleranța și clivajele etno-religioase. Care e cauza nivelului ridicat de încredere particularizată din România? Majoritatea analizelor care discută acest aspect sunt focalizate asupra factorilor contingenți, de genul discursurilor extremiste, supraviețuirea ideilor dreptei radicale în partidele mainstream din România, traseismul politic etc. Numeri pe degetele de la o singură mână studiile care conexează nivelul ridicat al încrederii particularizate din România cu „capcana calității medii a instituțiilor”. Lipsesc cu alte cuvinte abordările instituționale care să lege prevalența încrederii generalizate de calitatea infrastructurii administrative și politice a României. Adică acele studii care să arate că diminuarea încrederii în instituțiile publice, mai ales în acelea implicate direct în implementarea politicilor publice cu rezonanță socială mare, îi determină pe cetățeni să intre în rețele particulare și să respingă, treptat, contractul social cu statul. Astfel, un stat cu capacități politico-administrative marcate de vulnerabilități contribuie în mod direct la reproducerea încrederii particularizate, în detrimentul celei generalizate. Atât prin politici publice ratate, cât și prin practici discursive, vezi în acest sens nivelul – îngrijorător pentru un stat de drept – dezbaterii politice din România. Pe scurt, societatea din România oglindește în mare măsură practicile prevalente în instituțiile publice.
Raportul Departamentului de Stat aduce în discuție discursurile de pe rețelele sociale care continuă să relativizeze Holocaustul, cu câteva exemple concrete, precum narațiunea diseminată de anumite articolele de pe internet care „au vehiculat ideea că evreii sau statul Israel erau responsabili de pandemia de COVID-19 și profitau de criza sanitară” (pag. 22). De asemenea, sunt incluse raportări ale Institutului Elie Wiesel din București, articole din presă, declarații ale unor observatori, precum și date ale Parchetului General despre comiterea de acte cu caracter antisemit.
Retrocedarea proprietăților confiscate de regimul comunist
Legea nr. 489/2006 prevede restituirea proprietăților religioase confiscate între 1940 și 1989, dacă acestea sunt în proprietatea statului. Din acest punct de vedere, raportul prezintă numeroase detalii legate de restituirea proprietăților religioase, inclusiv a acelora care au aparținut Bisericii Greco-Catolice și care sunt deținut de BOR (pag. 7). Raportul subliniază „ritmul lent” (pag. 14) în care au fost restituite cultelor religioase proprietățile confiscate de regimul comunist, dar și progresele înregistrate în această direcție. Trebuie spus că premisele demografice și religioase ale raportului sunt cele furnizate de recensământul din 2011. În contrast cu datele recensământului din 2011, care a înregistrat aproximativ 151 000 de credincioși greco-catolici în România, estimarea Bisericii Greco-Catolice este de trei ori mai mare. Biserica Greco-Catolică avansează cifra de 488 000 de adepți. Și motivează discrepanța dintre datele oficiale și propria estimare prin faptul că un număr semnificativ de familii greco-catolice și-au camuflat identitatea religioasă în perioada comunistă. De asemenea, o altă premisă a raportului este aceea că numărul ateilor și al necredincioșilor reprezintă mai puțin de 1% din populația României. Pe parcursul anului 2020, Comisia Specială pentru Retrocedare (CSR) a anunțat aprobarea a 26 de cereri de restituire de proprietăți, a aprobat 57 de cazuri de despăgubiri și a respins 500 de cereri. Datele din anul 2019 arată astfel: 14 cereri de restituire aprobate, 57 de cereri de despăgubire aprobate și 474 de cereri respinse. În 2020, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (ANRP) a analizat 557 de cereri depuse de Biserica Greco-Catolică, comparativ cu 335 de cereri în anul anterior, dar fără să retrocedeze nicio proprietate acesteia. Motivul? Proprietățile clamate de Biserica Greco-Catolică aparțin BOR, iar o comisie mixtă, formată din reprezentanții celor două Biserici și ai credincioșilor care posedă proprietățile respective, nu s-a format deși Biserica Greco-Catolică a despus o solicitare în acest sens în urmă cu 18 ani. Din această perspectivă, raportul aduce în discuție solicitarea asociației ACUM adresată guvernului pentru combaterea discriminării religioase. Raportul, cel puțin varianta în limba română a acestuia, nu precizează despre ce guvern este vorba, în condițiile în care Guvernul Dăncilă era înlocuit de Cabinetul Orban în luna octombrie a anului 2019. Potrivit solicitării depuse de asociația ACUM, Biserica Greco-Catolică a fost discriminată de la căderea comunismului, în condițiile în care aproape 90% din proprietățile confiscate de regimul comunist nu au fost retrocedate. În legătură cu solicitările de restituire venite de la supraviețuitorii Holocaustului, ANRP a aprobat statutul de prioritate pentru 163 de cereri. Raportul precizează că, de la adoptarea legislației, ANRP a acordat despăgubiri pentru supraviețuitorii Holocaustului în 91 de cazuri. În 2020, CSR a aprobat 21 de cereri de despăgubire din partea comunității evreiești și a respins 45. Eparhia Bisericii Reformate din Transilvania a adus în discuție întârzierile legate de solicitările pentru restituirea proprietății. Potrivit eparhiei, CSR a examinat cererile referitoare la 461 din cele 835 de proprietăți confiscate de regimul comunist. Se mai precizează că Guvernul a examinat 38 de cereri depuse de Biserica Reformată în 2020 și a respins 19. În 2019, Guvernul examinase doar 6 cereri, din care respinsese 4.
*Lucian Dumitrescu este coordonatorul Consiliului de Experți LARICS.