Lucian Dumitrescu*

Sunt câteva aspecte care rețin atenția atunci când ne uităm la scorurile legate de încrederea în personalitățile publice și în instituțiile din România, așa cum apar acestea ilustrate de Barometrul de Opinie Publică lansat pe 13 mai a.c.

Încrederea în personalitățile politice

 

În primul rând, niciuna dintre personalitățile publice incluse în grila de răspuns nu este creditată cu încrederea majorității cetățenilor, aspect care relevă clivajul elite-public din România. Faptul că nicio personalitate publică nu are măcar 50% încredere derivă din percepția publicului că aceasta nu-i reprezintă coerent interesele. În aceste condiții, nu e deloc surprinzător că aproape 90% dintre respondenți au încredere puțină și foarte puțină în partidele politice, aspect care generează următorul paradox. Cu cât publicul asociază o personalitate publică/instituție internă mai mult cu un partid politic, cu atât mai mult va fi afectat scorul de încredere al respectivei personalități/instituții. Efectele electorale ale corelației de mai sus nu se vor produce imediat, ci mediat, în funcție de prezența la vot.

În al doilea rând, scorul de încredere al Președintelui Iohannis e mai puțin important decât trendul pe care se află acesta. Potrivit datelor furnizate de sondajele INSCOP Research, anterioare acestui Barometru de Opinie Publică, Președintele Iohannis e singura personalitate publică inclusă în grila de răspuns care se află pe un trend pozitiv de încredere, de la 34,6%, în noiembrie 2018, la 41%, în mai 2019. Explicația ține de mai mulți factori, printre care importanța pe care cultura politică prevalentă din România o acordă funcției prezidențiale, profilul politic clar conturat de președinte și prezidențiabil, precum și jocul politic din ultimele șase luni, bazat pe practici și narațiuni specifice, care au polarizat suplimentar un spectru politic deja fracturat pe axa Președinție-Guvern. În al treilea rând, scorul de încredere al celorlalte personalități publice, cu excepția guvernatorului BNR, pare să fie puternic afectat de asocierea cu partidele politice, care, cel puțin în momentul de față, acționează mai degrabă ca lest electoral și mai puțin ca trambulină electorală. Motivul? Deteriorarea caracterului intersubiectiv al politicii și accentuarea elitismului politicii, acest ultim aspect fiind concretizat în percepția majorității cetățenilor că politica se face mai puțin în folosul lor și mai mult în interesul elitei. Consecința acestei situații, din perspectiva comportamentului electoral, ar putea fi votul de blam sau votul negativ: cetățenii nu votează neapărat pentru un partid sau pentru un politician, ci votează mai degrabă împotriva cuiva. În al patrulea rând, scorurile de încredere înregistrate de personalitățile publice din grila de răspuns denotă percepția negativă generală pe care cetățenii o au despre atmosfera politică din România. Drept comparație, într-o Franță marcată de revolte violente, președintele Macron este creditat cu încrederea a 25% din cetățeni, ceea ce demonstrează reziliența unui cadru instituțional specific. Nu în ultimul rând, sare în ochi notorietatea scăzută a unor lideri politici ca Dan Barna (USR) și Eugen Tomac (PMP).

Încrederea în instituțiile din România

Legat de încrederea în instituțiile interne, se pot observa facil câteva aspecte. Încrederea instituțională apare atunci când publicul disociază între politică și instituțiile publice. Nu e deloc o surpriză, în aceste condiții, că publicul creditează Armata (67.9%), Biserica (56,8%) și Academia Română (45,5%). În contrast, încrederea instituțională intră în vrie când publicul asociază anumite instituții publice cu politica: Guvern (12,4%), Parlament (9,8%), partide politice (8,9%). Datele ne arată că încrederea în Guvern nu s-a mișcat semnificativ în intervalul noiembrie 2018 – mai 2019, ceea ce demonstrează că parcursul coerent al instituției la președinția Consiliului Uniunii Europene n-a fost fructificat de comunicarea strategică a Executivului. Dintre instituțiile interne incluse în grila de răspuns, singura care se află pe un trend pozitiv, de la 33,7 % în noiembrie 2018, la 41, 2% în mai 2019, este Președinția. Iar una dintre explicațiile acestei evoluții ar putea fi accentuarea narațiunilor care au securizat activitatea guvernamentală în ultima jumătate de an.

Trebuie spus că scorul de încredere înregistrat de Armată derivă nu atât din trăsăturile culturii politice prevalente în România, cât mai degrabă din următoarele aspecte: neimplicarea politică a Armatei și asocierea instituției cu identitatea națională. Din acest ultim motiv, Armata se află în topul încrederii instituționale în majoritatea statelor cu o minimă legitimitate verticală. Încrederea în Biserică derivă din faptul că o parte a publicului nu leagă instituția de câmpul politic. Însă sursa principală a încrederii o constituie identificarea religioasă a publicului, 77, 4% declară că sunt religioși. Evident, religiozitatea publicului ar putea fi sondată cu o întrebare mai precisă de următoarele ediții ale Barometrului de Opinie Publică.

 

O cultură a neîncrederii?

 

 Dincolo însă de acest aspect, trebuie spus că asupra Armatei și Bisericii, precum și asupra instituțiilor internaționale, a fost transferată o parte din încrederea publicului, în contextul neîncrederii patente în instituțiile interne cu profil politic, gen Guvern, Parlament, partide politice. Mai exact, deficitul de încredere în anumite instituții generează un surplus de încredere în alte instituții (religioase, internaționale) în societățile marcate de cultura neîncrederii.

Legat de încredere, trebuie spus că, prin utilizarea acestui indicator, sociologia decripteaza mai ales credibilitatea sau favorabilitatea de care personalitățile publice și instituțiile publice se bucură în rândul populației. Pentru știința politică, interesată nu numai de cauzele încrederii ci și de cum se contruiește aceasta, încrederea populației în personalitățile publice și în instituțiile interne spune ceva și despre legitimitatea verticală a statului. Din această perspectivă, România arată ca un low capacity state, cu capabilități soft subdezvoltate. Faptul că nici Armata și nici Biserica, dar nici instituțiile internaționale (NATO și UE) nu mai sunt la cotele de încredere de acum un deceniu – NATO și UE sunt totuși creditate de peste jumătate din populație -, demonstrează că România se confruntă cu o profundă criză de încredere sau, în alți termeni, cu o cultură prevalentă de insecuritate, care generează emoții colective specifice. Pe scurt, nici instituțiile internaționale, nici instituțiile așa-zis tradiționale nu mai reușesc astăzi să răspundă eficient nevoii de încredere a unor cetățeni profund dezamăgiți de instituțiile interne cu profil politic. Într-un astfel de context instituțional, e dificilă transformarea haosului în comos, după cum la fel de dificil e să faci arbitrariul să nu pară nebunesc. Din această ultimă perspectivă, cota de încredere scăzută în Curtea Constituțională (22,7%) spune ceva și despre starea democrației din România. Teoretic, arbitrul ultim al unei dispute juridice ar trebui sa fie Curtea Constituțională. În Statele Unite, caracterul cvasi-sacrosanct al Supreme Court derivă și din nivelul ridicat de încredere cu care instituția este creditată de cetățeni. O medie de peste 50% dintre cetățenii americani au avut o percepție pozitivă despre Supreme Court în ultimele decenii, în contextul încrederii generale scăzute în instituțiile publice. Întrucât Curtea Constituțională se află la o cotă de încredere de 22, 7%, îndeosebi din cauza faptului că cetățenii o asociază cu politica, e dificil să faci abitrariul să nu pară nebunesc. Mai precis, reprezentările despre instituții nu pot căpăta stabilitate cu consecințe directe pentru credibilitatea acestora. Tensiunea dintre narațiunea statului de drept și povestea statului paralel e elocventă în acest sens.

Cultura neîncrederii/cultura încrederii, cultura de insecuritate/cultura de securitate, low capacity state/high capacity state, adică doar câteva dintre perechile conceptuale pe care știința politică le poate asocia cu datele prezentate, relevă nu numai importanța socială și politică a unui Barometru de Opinie Publică, ci mai ales importanța strategică a acestuia. Din această perspectivă, ar fi util ca edițiile viitoare ale BOP să conțină și indicatori despre starea legitimității orizontale în România, care măsoară gradul de coeziune a unei societăți sau măsura în care se mai poate vorbi în România contemporană de o comunitate a cetățenilor, care apare dincolo de diferențele etnice, de gen, sociale, rezidențiale și politice.

 

*Lucian Dumitrescu este coordonatorul LARICS.