Analiză realizată de Ioana Constantin Bercean*
Centrala nucleară Bushehr, construită cu ajutorul Rusiei. Sursa: Radio Farda
Context
În timp de coronavirusul ocupă atenția publicului (conform purtătorului de cuvânt al Ministerului Sănătății din Iran, Kianoush Jahanpour, vineri erau raportate 4747 de persoane purtătoare ale virusului și 124 de decese), atenția politicienilor este îndreptată spre o altă problemă globală a Republicii Islamice: programul său nuclear. Agenția Internațională pentru Energia Atomică (AIEA) a emis pe 3 martie a. c., prin intermediul directorului său general, Rafael Grossi, două noi rapoarte care sporesc îngrijorarea cu privire la faptul că Iranul a refuzat accesul inspectorilor în anumite locații sensibile, ridicând astfel suspiciuni asupra faptului că încearcă să ascundă anumite activități nucleare. Raportul trimestrial al agenției a evidențiat o creștere semnificativă a stocului de uraniu îmbogățit (HEU) din țară de la ultimul raport. Stocul de HEU s-a ridicat la 1.020,9 kg în februarie, față de 372,3 kg în noiembrie 2019. Această creștere de 648,6 kg ar putea provoca îngrijorare internațională, deoarece constituie o încălcare semnificativă a limitei de 300 kg, impusă Iranului prin Planul Comun și Cuprinzător de Acțiune (JCPOA), semnat pe 14 iulie 2015 de Republica Islamică Iran, pe de o parte, și grupul P5 + 1 (SUA, Marea Britanie, Franța, Federația Rusă, China și Germania), pe de altă parte, certificat prin Rezoluția Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite nr. 2331, adoptată pe 15 iulie 2015. Rafael Grossi a declarat că este urgent și necesar ca „Iranul să coopereze imediat cu agenția”, permițându-i să acceseze site-urile și să răspundă la întrebări suplimentare „legate de posibile stocuri nedeclarate de material nuclear și activități legate de energia nucleară”. Cu exact un an în urmă, pe 4 martie 2019, predecesorul lui Grossi, regretatul diplomat japonez Yukiya Amano, a declarat că Iranul „își pune în aplicare angajamentele nucleare”, încurajând Teheranul să urmeze acest parcurs.
În absența negocierilor și a ridicării sancțiunilor, este foarte probabil ca Iranul să forțeze intenționat propria ieșire din JCPOA. Anunțatul, dar și periculosul pas următor, îmbogățirea uraniului cu până la 20% peste limitele prevăzute în acord, ar putea declanșa impunerea unui nou set de sancțiuni, de această dată din partea Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite (UNSC). Teheranul a fost ferm în această privință, declarând că un astfel de gest ar determina nu numai abandonarea JCPOA, ci și părăsirea Tratatului de Neproliferare (NPT), iar toți inspectorii AIEA vor fi expulzați din țară. Gestul în sine nu implică în mod inevitabil o scurtătură spre obținerea capabilităților nucleare, ci, ar putea fi ceea ce Nasser Hadian – politolog la Universitatea din Teheran – numește ambiguitate strategică, punând astfel comunitatea internațională în ipostaza de a ghici care sunt adevăratele intenții iraniene. Însă în momentul în care s-ar ajunge la o astfel de situație mai rămân disponibile doar două căi de acțiune: securizarea suplimentară a Iranului, în conformitate cu articolul 7 din Carta ONU, sau o nouă rundă de negocieri, post-JCPOA. În concordanță cu tactica Teheranului din ultimele luni, mai multă presiune ar invita cu siguranță la mai multă rezistență din partea Iranului, atât pe dosarul nuclear, cât și în regiune, iar posibilitatea ca președintele Hassan Rouhani și ministrul de externe Javad Zarif – reprezentanți ai grupurilor moderate – să îl convingă pe decidentul suprem, Ayatollahul Khamenei, să accepte noi negocieri, va fi extrem de redusă. Dimpotrivă, cei care resping orice acomodare cu Occidentul, își vor vedea puterea sporită, mai ales în urma victoriei obținute la recentele alegeri parlamentare din februarie a. c. O astfel de situație ar putea crea un teritoriu fertil pentru o intervenție militară, chiar dacă președintele american Donald J. Trump și-a exprimat în mod constant reticența de a se angaja într-un nou și sigur dezastruos conflict în Orientul Mijlociu care ar putea să-l coste chiar următorul mandat. Un președinte democrat ar fi și mai puțin înclinat să pornească un război la începutul mandatului său.
În acest context, revenirea la diplomație va deveni inevitabilă la un moment dat. Cu cât se întâmplă mai devreme, cu atât riscurile și costurile pentru cei implicați vor fi mai mici. Din momentul în care, ipotetic, Iranul va fi raportat la UNSC, probabilitatea unei crize nucleare va crește, iar reluctanța președintelui american actual, sau al celui viitor, de a se angaja într-un nou război de uzură nu ar trebui luată ca o garanție definitivă. De asemenea, unele elemente din Iran, mult mai radicale decât însuși Khamenei, ar putea fi tentate să forțeze lucrurile până la capăt. Chiar dacă ambele părți vor escalada doar pentru a acumula avantaje pentru o eventuală negociere, nu pot fi niciodată subestimate riscurile ca un asemenea conflict să scape de sub control. Și negocierile credibile sunt mai probabile cu actualul guvern al Iranului decât cu alternativa preconfigurată la alegerile din februarie, acesta fiind chiar un motiv pentru care exuberanța lui Brian Hook – reprezentantul special al SUA pentru Iran – din timpul protestelor de la sfârșitul anului trecut, poate fi considerată nepotrivită.
Sursa: Twitter
Presiune maximă vs. Diplomație
Retragerea SUA din acordul nuclear cu Iranul a generat multe pasiuni și discuții, atât peste ocean cât și în Europa. Singurii factori stabili în această ecuație au fost, și rămân în continuare, China și Federația Rusă. Însă este puțin probabil ca cei doi actori, fără susținere europeană și, evident, în lipsa colaborării Teheranului, să poată avea un impact decisiv asupra menținerii în viață a JCPOA.
În SUA, senatorii Bob Mendez (democrat) și Lindsay Graham (republican) lucrează la un proiect comun: redactarea conturului unui nou set de negocieri cu Iranul privind presupusul programul nuclear al acestuia și a unei foi de parcurs pentru un nou acord. O scutire mai mare a sancțiunilor ar fi pe masă în schimbul unor noi concesii iraniene cu privire la programul său de rachete balistice și renunțarea la sprijinul pentru aliații regionali ai Iranului, precum Hezbollah și milițiile șiite din Irak. Potrivit informațiilor, oficialii francezi, germani și britanici, reprezentând cei trei semnatari europeni (E3) ai acordului nuclear inițial, JCPOA, s-au arătat interesați de propunere, după ce aceasta le-a fost prezentată de Graham și Menendez în marja Forumului Economic Mondial de la Davos.
Sursă: Daily Beast
Interesul europenilor pentru față de propunerea celor doi politicieni americani este de înțeles. După ce în ultimii ani administrația americană a aplicat politica presiunii maxime și a sancțiunilor, orice inițiativă legată de o posibilă negociere cu Iranul venită dinspre Washington, este binevenită în Europa. Cu toate acestea, considerând parametrii propuși de planul Graham-Mendez, europenii vor trebui să fie precauți în analiza acestuia. Premisa de bază a noului acord ar fi că Iranul va trebui să renunțe în totalitate la drepturile de îmbogățire. Cu toate acestea, această cerere, așa cum este cunoscută pe larg, a fost exact motivul pentru care un acord nuclear s-a dovedit atât de evaziv cu mai mult de un deceniu înainte de JCPOA. Administrația Obama a recunoscut acest lucru și a acceptat, pragmatic, limitarea îmbogățirii uraniului în Iran, în limitele prevăzute în JCPOA, limitare combinată cu inspecții periodice ale AIEA. Solicitarea îmbogățirii zero în Iran i-ar împinge pe toți jucătorii înapoi la statutul pre-JCPOA, și nici măcar un angajament simetric din partea vecinilor din zona Golfului, sau din regiunea Orientului Mijlociu, nu va balansa în nici un fel viziunea Teheranului. Spre deosebire de iranieni, vecinii lor arabi nu dețin nici o capacitate de îmbogățire, astfel încât renunțarea la acest avantaj ar fi considerată ca o concesiune unilaterală. Mai mult, legătura dintre perspectivele mai largi și pe termen lung ale ridicării regimului de sancțiuni, condiționat de renunțarea la îmbogățire și la programul de rachete balistice, este de fapt un punct de plecare condamnat la eșec încă de la început. Singurul cadru în care Iranul ar accepta, probabil, vreodată să discute și să includă în negocieri acești piloni-cheie ai strategiei sale de apărare este unul regional, în care să se discute și despre sprijinul occidentului pentru rivalii regionali ai Iranului – Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite și Israel. Orice progres în acest domeniu poate fi obținut numai prin ani de negocieri multilaterale minuțioase și măsuri de consolidare a încrederii în regiune, nu prin concesii unilaterale din partea Iranului (sau ale oricărui alt actor).
Este puțin probabil ca politicieni atât de experimentați precum Graham și Mendez să nu înțeleagă toate aceste aspecte, însă există și posibilitatea ca această propunere să fie concepută intenționat în acest fel pentru a fi respinsă de Teheran, demonstrându-se astfel că Iranul este cel care închide orice ușă a diplomației. Un asemenea scenariu ar înlătura un subiect iritant al relației transatlantice iar E3 (Franța, Marea Britanie și Germania) ar putea transfera eșecul acordului în curtea politicienilor intransigenți din Teheran. Cu toate acestea, o astfel de strategie ar prezenta riscuri considerabile pentru E3/UE. Un eșec al diplomației ar putea conduce la un război iar europenii s-ar regăsi în situația neplăcută de a fi nevoiți să administreze un nou conflict ce ar putea avea consecințe dramatice pentru propria securitate. În al doilea rând, chiar și în cazul puțin probabil în care Iranul ar semna acest nou acord, acceptând astfel să își diminueze semnificativ capacitățile și capabilitățile de apărare, un astfel de angajament ar fi instabil și de scurtă durată. La fel ca în dreptul civil, acordurile semnate sub presiune sau amenințări sunt mai susceptibile să se prăbușească, tot așa, și în relațiile internaționale, națiunile nu recunosc niciodată legitimitatea acordurilor care le-au fost impuse în condiții coercitive.
Oportunitate sau măr otrăvit?
Încă de la înființarea sa, Republica Islamică Iran a înfruntat numeroase crize, iar europenii au încercat de fiecare dată să se poziționeze diplomatic și să devină factorul-cheie în negocieri. Revoltele din decembrie 2019 suprapuse peste dosarul nuclear au generat un mediu fragil nu doar în Iran, ci și în întreaga regiune a Orientului Mijlociu. Anumiți politicieni europeni au înțeles că acest tip de instabilitate regională va afecta în primul rând, Europa și nu continentul american. Revoltele recente din Iran, cauzate de creșterea prețului la carburanți cu 50%, au fost generate de punerea în aplicare a măsurilor propuse de Fondul Monetar Internațional, și nu de sancțiunile americane. Așa cum explica economistul Esfandiyar Batmanghelidj, această măsură a fost una fiscală, întrucât Iranul are prețuri nejustificat de scăzute ale benzinei. Potrivit FMI, subvențiile pentru menținerea acestora consumă până la 1,6% din PIB-ul Iranului.
Sursă: Twitter
Aceasta nu înseamnă că nu au existat, totuși, încercări de deturnare a nemulțumirilor economice legitime pentru schimbarea regimului. Însă aparatul de știri false alimentat de site-urile monarhiste și Mujahedeen-e Khalk (MEK) erau în plină desfășurare încercând să creeze o impresie a unei situații revoluționare. În plus, declarațiile imprudente ale unor oficiali americani, precum Richard Grenell, ambasadorul în Germania și Brian Hook, reprezentantul special pentru Iran, au dat credibilitate ipotezei manipulării externe.
Totuși, deși presiunea pusă pe regimul din Teheran a fost una considerabilă, schimbarea anticipată și așteptată de o parte a stabilimentului occidental nu s-a întâmplat, în principal din trei motive: în primul rând, oricât de înstrăinați se simt mulți iranieni în ceea ce privește regimul, experiența lor le spune că, de obicei, o revoluție violentă duce la rezultate mai proaste, nu mai bune; în al doilea rând, teama dezlănțuirii unui haos sângeros și a dezintegrării de-a lungul liniilor siriene sau irakiene este autentică și are antecedente regionale și, în al treilea rând, aparatul de securitate iranian este extrem de eficace, și, paradoxal, acțiunile sale au fost facilitate chiar de afirmațiile oficialilor occidentală, generând astfel sentimentul unei ingerințe externe. Coincidență sau nu, dar ultimul val de proteste a început să ia amploare după proclamații puternice ale unui sprijin din partea SUA pentru schimbarea din interior a regimului teocrat.
În urma ultimelor evoluții din Iran – revolte, eliminarea lui Qassem Soleimani, alegeri parlamentare – problema acordului nuclear a rămas în același loc în care era pe 8 mai 2018, când președintele Trump a anunțat retragerea unilaterală a SUA din JCPOA. În aceste condiții, pentru a preveni materializarea unei noi crize nucleare, UE ar trebui să ia în serios abordarea propusă de președintele Franței, Emmanuel Macron, care, de altfel, a fost și singurul lider care aproape a reușit să îi aducă la masa negocierilor pe Donald Trump și pe Hassan Rouhani, anul trecut în septembrie. Chiar dacă această întâlnire nu a mai avut loc – în principal din cauza faptului că cei doi nu au reușit să cadă de acord asupra ridicării regimului de sancțiuni – UE ar trebui să urmeze liniile propuse de Macron, ca o modalitate de păstrare a JCPOA. În situații de amenințare acută pentru securitatea sa, UE trebuie să acționeze pragmatic, la fel cum a făcut-o și în 2016, când a încheiat un acord cu Turcia privind gestionarea migrației. Alternativa la o acțiune atât de îndrăzneață pentru Europa ar fi ori un război care va afecta în mod direct securitatea acesteia, ori negocierile la un moment dat între SUA și Iran, cu Europa lipsind de la masă. În cazul în care UE preia inițiativa acum, are șansa de a se dovedi un actor geopolitic serios. În acest sens, criza Iranului se poate dovedi încă o oportunitate deghizată. În caz contrar, avertismentul clar al Macron, privind căderea în irelevanță a Europei, a cărei influență se estompează semnificativ, va deveni realitate, iar declarațiile lui Josep Borell, privind necesitatea UE de a „învăța limbajul puterii”, se vor fi dovedit simple retorici politicianiste.
Lipsa alternativelor poate însemna că, comunitatea internațională va trebui să gestioneze Iranul așa cum este, sfidător și cu puternice ambiții regionale, nu așa cum și-ar fi dorit să fie. Sarcina aceasta tocmai a devenit mai dificilă, considerând impulsul primit de ultra-conservatorii iranieni, în urma recentelor alegeri din februarie, aspect care ar putea fi determinant pentru alegerile prezidențiale de anul viitor. Tendințele retoricii conservatoare din Teheran indică un singur lucru: politica lor externă va fi și mai sfidătoare față de Occident, iar noua clasă politică se va simți încrezătoare în a încălca decisiv prevederile din JCPOA și de a părăsi NPT, toate acestea fiind însoțite de o postură regională mai asertivă și de un mediu intern mai represiv. Aceste acțiuni, deși nu neaparat pe placul Washingtonului care nu face un secret din dorința de a izola Iranul, ar putea reprezenta o oportunitate de valorificare a narațiunii în care UE se vrea actor global, dosarul iranian prezentând toate premisele necesare transpunerii în realitate a momentului în care UE poate acționa în acest sens.
*Ioana Constantin Bercean este doctorand la Universitatea din Bucureşti şi expert LARICS pe problematica Orientului Mijlociu.