Foto: România a primit și sprijinit zeci de mii de refugiați din Ucraina.

Matei Blănaru*

Cu siguranță nu îi sunt nimănui străine, din păcate, diversele clișee și stereotipuri negative care circulă în societatea noastră chiar despre români și România. În timp ce stereotipurile negative despre diferite minorități sunt (pe bună dreptate) combătute vehement de la unele niveluri, în mod paradoxal, aceleași stereotipuri negative despre români sunt (pe nedrept) vehiculate și încurajate de multe ori de la aceleași niveluri. Desigur, se poate presupune că mesajele de acest fel care apar în narațiunile publice provin din mediul privat, familiar, din platformele de socializare, în care multe dintre ele circulă, însă aceasta nu reprezintă niciun fel de scuză pentru astfel de mesaje care, repetăm, nu sunt nici permise, nici prezente pentru niciun alt grup etnic. Atunci de ce le acceptăm și le răspândim pe acestea?

Sursa: debate.org

De la exprimări generalizatoare și de multe ori ofensatoare de genul „românii fac …” sau „românii sunt …”,  „ca la noi la nimeni”, „ce țară frumoasă, păcat că e locuită” etc., neîntâlnite pentru nicio altă etnie, până la exprimări fataliste de genul „asta este România”, „așa suntem noi” etc., acestea sunt câteva clișee ofensatoare, negative, stereotipii nemaiîntâlnite și neacceptate în cazul niciunei alte etnii. Fără a dori să dăm un accent personal analizei, dar câți dintre noi nu ne-am simțit ofensați atunci când auzim „românul este hoț”, „românul este …”, multe altele putând fi și fiind puse în locul acelor puncte? Fără doar și poate, vasta majoritate a cetățenilor acestei țări nu suntem nici hoți, nici celelalte puncte-puncte. Atunci de ce acceptăm aceste calificative care sunt inacceptabile (pe bună dreptate) în cazul oricărei alte etnii sau națiuni? Poate doar din obișnuință, poate doar pentru că le auzim prea des, poate și dintr-o dezamăgire pentru felul în care merg lucrurile în România, la adresa clasei politice, dezamăgiri însă foarte prost canalizate. Poate că ar fi timpul pentru o dezvrăjire de aceste stereotipii negative, ofensatoare, cu atâta lejeritate și nonșalanță vehiculate de multe ori în mod public, care sunt ca o cangrenă a societății românești.

Două ar fi problemele principale care reies din cele de mai sus: 1. discriminarea (pentru că despre nicio altă etnie sau națiune nu se mai vehiculează asemenea narațiuni în mod public) și 2. fake news-ul (pentru că toate aceste clișee negative neadevărate pe care lumea le crede și le răspândește acționează exact ca un fake news societal). Iată mai jos câteva dintre aceste clișee și stereotipii negative și o scurtă analiză pentru fiecare.

1. Unul dintre cele mai recente astfel de clișee este că „românii nu ar lupta pentru țară” în cazul unui război, că am fugi de fapt cu toții. Lucru extrem de fals, bazat exclusiv pe unele atitudini publice sau private, care nu reprezintă nicidecum atitudinea masei cetățenilor României. Iată ce spunea un sondaj Avangarde la comanda G4media pe această temă publicat pe 22 februarie, cu 2 zile înainte de începerea războiului din Ucraina. Tot atunci, 50% credeau că românii ar lupta dacă România ar fi atacată, iar 20% credeau că nu.

Sursa: g4media

Să nu uităm că, probabilistic, în jur de 50% dintre respondenți ar trebui să fie de sex feminin, deci cifra de 31% a celor care au spus că ar lupta efectiv ar trebui privită și în acest context, pentru că aici, din păcate, nu s-a încurajat mai mult și o participare mai activă a femeilor în Forțele Armate Române, deși teoretic s-au făcut pași importanți și în această direcție.

Sursa: libertatea

Pe 23 martie apare un alt sondaj Avangarde, dar nu mai apar întrebările clare din primul sondaj. În schimb, apare întrebarea „În eventualitatea declanșării unui război pe teritoriul României credeți că românii aflați în țară se vor înrola în armată?”, unde au răspuns „da” 30%, 39% au spus „nu” și 29% nu puteau aprecia. Dar ce înseamnă acest rezultat? În primul rând, una este „să lupți dacă România ar fi atacată”, cum s-a întrebat în primul sondaj, și alta este „să te înrolezi în armată”, ca în al doilea sondaj. În al doilea rând, una este „dumneavoastră personal ce ați face în cazul unui război”, dacă ați lupta, cum s-a întrebat în primul sondaj, și alta este dumneavoastră „ce credeți că ar face alții”, ca în al doilea. Cele două întrebări nu sunt deloc echivalente. Și de ce acest rezultat? Este clar că și ambiguitatea întrebării (în loc de cea simplă din sondajul precedent „Dumneavoastră personal ce ați face?”) ar putea influența rezultatul, dar poate și faptul că au fost larg difuzate multe poziții publice care afirmau că românii nu ar lupta sau diferiți indivizi cunoscuți susțineau că ei nu ar lupta, iar aceste poziții limpede că îi influențează și pe alții. O ipoteză care ar merita analizată.

Dar și mulți ucraineni au plecat din țară, care nu sunt și nu pot fi învinovățiți. Sursa: G4media

2. Un altul dintre cele mai răspândite clișee ar fi că „românul este hoț”. Iată câteva date statistice culese la nivelul Europei pentru infracțiunile de hoție. Este destul de limpede că sunt mult mai prezente în statele mai dezvoltate economic din Europa și este destul de limpede că multe nu sunt comise acolo de cetățenii acestor state, însă care este mai exact situația?

Sursa: Eurostat. Situația infracțiunilor de furt la suta de mii de locuitori

Deși cu siguranță că aici unul dintre primele contra-argumente ar fi că cetățenii români se fac vinovați mai mult de astfel de infracțiuni în străinătate chiar în aceste state și sunt înregistrate infracțiunile acolo, în loc de România, care este înspre coada acestui clasament, iată aici numărul tuturor deținuților cetățeni străini (condamnați nu doar pentru furt) din aceste respective state care se află în top la infracțiunile de furt/la suta de mii de locuitori – se poate astfel simplu vedea că dacă am lua în calcul chiar situația absurdă și imposibilă în care chiar totalul infracțiunilor comise de cetățeni străini din aceste state ar fi fost infracțiuni de furt comise de cetățeni români, scăzând aceste cifre din totalul furturilor din Suedia, de exemplu, și adăugându-le pe toate furturilor din România, Suedia sau Danemarca ar fi în continuare situate mai sus decât România în acest top al infracțiunilor de furt.

Numărul deținuților cu cetățenie străină la suta de mii de locuitori. Sursa: Eurostat

Ne îndoim că în urma acestor date Eurostat cineva ar îndrăzni să catalogheze în mod colectiv „suedezii” sau „danezii” etc. drept „hoți”, lucru care, desigur, ar fi greșit din toate punctele de vedere, la fel de greșit însă cum este să se catalogheze și „românii” la nivel colectiv drept „hoți”.

3. Clișeul „românului invidios, egoist, individualist sau plin de ură sau râcă” (atâtea însușiri negative care ar putea vorbi poate mai mult despre cei care le propagă decât despre populația-țintă) a fost cu prisosință infirmat în aceste săptămâni de la începutul războiului. Acest val de ajutorare și susținere a refugiaților i-a luat prin surprindere pe unii din România și din Ucraina, care căzuseră în plasa acestor stereotipii negative împrăștiate cu generozitate. Iată că exact ceea ce arătăm și noi spunea o doamnă refugiată din Ucraina, devenită cunoscută aceste zile, Yulia Chernitskaya, care crezuse și ea în unele prejudecăți auzite în țara ei înainte să vină în România, dar despre care acum vede că nu erau reale.

Pentru ceilalți, însă, aceste acte de mobilizare, de altruism, de bunătate individuală și colectivă nu au reprezentat decât un lucru normal și un act de omenie și de bun-simț. Acest clișeu de mai sus a fost atât de mult infirmat, încât s-a vorbit până la cel mai înalt nivel despre acest val de susținere umanitară din partea populației din România (deci nu doar a statului) pentru refugiații ucraineni, ieșind în acest sens în evidență și declarațiile vicepreședintelui american Kamala Harris: „Aș dori să mă adresez direct poporului român pentru o clipă, pentru a vă mulțumi, din partea Statelor Unite. (…) România a fost extraordinară în generozitatea și curajul pe care l-ați arătat în aceste momente. Peste tot în lume ați fost priviți cum ați primit refugiații. Peste tot în lume, și voi vorbi acum în numele Statelor Unite, știm despre povocările deosebite geografice pe care le întâmpinați, cu toate aecstea ați arătat atât de mult curaj.” Sigur, după cum am spus mai sus, nu trebuie să considerăm că s-a făcut ceva neapărat extraordinar, ci doar un act de omenie și de bun-simț. Și sigur, se poate argumenta că acesta este rolul declarațiilor politice cu ocazia vizitelor diplomatice, să fie exagerat de politicoase – desigur, aceasta așa este. Însă cu ocazia acestor declarații nu se inventează astfel de lucruri din nimic, adică dacă nu era cazul să existe o generozitate a României, un răspuns pozitiv în această direcție de ajutorare a refugiaților din partea românilor, văzut de toată lumea, acest subiect nu ar fi fost abordat și ar fi fost abordat un altul. Mesaje asemănătoare găsim în reportaje Deutsche Welle, Time și multe altele. Infirmă toate acestea clișeul, prejudecata de mai sus? Considerăm că da.

4. Dăm doar câteva exemple din discursul (din păcate extrem de frecvent) întâlnit în spațiul public românesc. Primul, al unui istoric din România care a fost decorat de preşedintele Ungariei, János Áder, cu titlul ”Crucea de cavaler a Ordinului de Merit al Ungariei” pentru „recunoaştere a activităţii deosebite desfăşurate ca istoric, precum şi a întregii opere prin care contribuie în mod semnificativ la îmbunătăţirea relaţiilor dintre poporul maghiar şi român”. Cineva s-ar putea întreba cum contribuie respectivul la îmbunătățirea acestor relații dintre poporul român și cel maghiar? Oare atunci când se întreabă insidios, în spiritul acestor clișee, „De ce este România altfel?”, „Nu suntem prea obișnuiți cu România ca să ne enervăm cu una-două?”, „fractură de civilizație” sau poate atunci când spune că „românii nu prea au cultura onoarei, așa cum o au, dintre vecini, ungurii, polonezii, chiar și popoarele balcanice.”, în chiar începutul cărții de mai sus? Care români nu au cultura „onoarei”? Oare ar avea curajul să spună despre oricine altcineva că nu au „cultura onoarei”, despre albanezi, unguri, bulgari, rromi, papuași sau birmanezi? Probabil că nu.

Un altul, spune într-un articol de pe site-ul Radio Europa Liberă Moldova „că noi am mâncat dintotdeauna clefăind” și ar trebui „să înțelegem odată cum de-am ajuns așa fuduli și triști și neîndemânateci.” Care noi?

Într-un alt articol recent întâlnim „de proști ce suntem” și „în această țară de burtoși, cine o să fugă cu arma în mână?” Care noi, care „țară de burtoși”? Chiar dacă subiectul articolului face referire la ceva cu care am fi poate de acord, felul în care alege să exprime frustrarea și dezamăgirea, respectiv prin jignirea nediscriminatorie a noastră a tuturor, este profund greșit. Acestea trebuie direcționate împotriva celor care o merită.

Acestea sunt doar câteva exemple de discurs din spațiul public românesc, care din păcate abundă în astfel de exprimări și mesaje. De ce par aceastea un lucru normal unora? De ce sunt acceptate atâta timp cât nu se acceptă despre nimeni altcineva? De unde acest dublu standard?

Întrebarea nici nu este câtă dreptate au sau nu au asemenea catalogări, așa cum ar putea crede unii, ci întrebarea care se pune este cum îndrăznesc unele persoane să catalogheze astfel o națiune întreagă? Orice națiune întreagă. Ar îndrăzni să spună aceste lucruri despre turci, francezi, italieni, suedezi, pakistanezi sau unguri? Realitatea ne arată că nu. Iar simplul fapt că unii se consideră ca aparținând unei etnii sau alta cu siguranță nu acordă nimănui dreptul de a jigni o întreagă astfel de etnie. Faptul că ai fi român nu îți acordă dreptul de a-i jigni pe ceilalți români, la fel cum a fi francez sau chinez nu îți acordă dreptul să-i jignești pe toți ceilalți francezi sau chinezi.

5. Avem de a face cu o adevărată „vânătoare de vrăjitoare” în mass media și în unele medii din societatea românească unde se caută cu voluptate orice comportamente sau situații care ar confirma presupusele stereotipii și clișee negative la adresa României sau a românilor. Desigur, dacă ne-am duce în orice alt loc de pe pământ și am căuta cu atâta ardoare să confirmăm un lucru sau altul, am putea găsi exact ce ne dorim. Dacă, de exemplu, am dori cu ardoare să arătăm o anumită fațetă a Italiei, cu siguranță nu am scăpa gropile de gunoi din Napoli sau din împrejurimi.

Gunoaie pe o stradă din Orta di Atella, lângă Napoli. Sursa: Cain Burdeau Photo/CNS via courthousenews

Sau taberele de migranți din Calais, Caen pentru Franța. Sau mizeria și sărăcia și exploatarea copiilor sau mafia din unele zone din Turcia. Dar toate aceste lucruri se poate spune pe bună dreptate că nu reprezintă adevărata față a țărilor respective. Atunci de ce mulți se grăbesc atât de tare să considere adevărata față a României doar elementele negative? De ce se caută cu ardoare nenumărate sondaje care să arate „științific” cât de „x” sau de „y” ar fi „românii”, cum sunt pe ultimul loc la una sau la alta, ca aici sau aici sau aici și nenumărate altele? Dacă s-ar face acest lucru despre orice altă etnie cu siguranță că ar fi fost considerat un exemplu flagrant de discriminare și șovinism.

Sursa aici, aici, aici, aici, aici, aici

În urma unor avalanșe de astfel de mesaje mai este de mirare că Prof. Univ. Dr. Daniel David constată în studiul său Psihologia poporului român că: „Scorul general mai scăzut al stimei de sine a românilor se referă aşadar la un scor foarte scăzut la autoapreciere/autoiubire; într-adevăr, poziţia României la acest scor la autoapreciere/autoiubire este a 52-a din 53 de ţări/culturi analizate (Schmitt şi Allik, 2005).” (pag. 220) și „aproximativ 67% dintre români au un nivel al stimei de sine mai scăzut decât nivelul mediu al stimei de sine a americanilor (americanul mediu)” (pag. 223)? Dar cum să ai un scor mai bun la stimă de sine și la autoapreciere atunci când vezi mereu la știri că ești ultimul la toate, că tu ești vinovat de ceea ce a pățit Brâncuși din partea statului român comunist, de faptul că nu îi meriți pe Brâncuși, pe Enescu, pe Nadia, pe Regina Maria, pe Hagi, pe Patzaichin, pe Blaga, pe Iorga etc., că de fapt tu nu meriți nimic și pe nimeni? Dacă i s-ar fi spus unui individ toate cele de mai sus, aceasta ar fi fost considerată pe bună dreptate o formă de abuz.

6. Episodul Brâncuși. Unul dintre cele mai cunoscute astfel de episoade recente de osândire în masă, actuală și veșnică, a României și tuturor românilor, a fost și bine-cunoscutul episod Brâncuși, legat de faptul că în 1951 reprezentanții Statului Român și unii academicieni puși de comuniști nu au acceptat să primească donațiile făcute de acesta Statului Român. Apoi, unii „influenceri” nu au fost mulțumiți de numirea unei anumite persoane drept ambasadoare a Zilei Brâncuși. Printre mulți alții, un gazetar cunoscut din România, cu siguranță nu singurul, susținea explicit cum „Constantin Brâncuși a fost batjocorit de România” – adică de noi toți. Nu de reprezentanți ai Statului Român, nu de comuniști, nu de sovietici, nu, de noi toți, de România. Această culpabilizare colectivă, indiscriminatorie și gratuită, nu ajută deloc.

Sursa: vice, evz, kissfm

Prin multe mesaje din acea perioadă se învinovățesc România, poporul român, generaţiile trecute, prezente şi viitoare pentru că nu s-a acceptat de către statul român comunist moştenirea nepreţuită a acestuia. Dar interpretarea adecvată a situației nu este deloc corectă. În acea perioadă se desfăşura o dramă naţională sub ocupaţia comunisto-sovietico-rusească a României, zeci de mii de români nu se puteau întoarce în ţară, zeci de mii de români erau torturaţi prin închisorile din ţară, alte sute de mii erau jefuite de munca lor de o viaţă, alte mii, zeci de mii, luptau cu arma în mână împotriva comuniştilor, execuțiile sumare și „disparițiile” erau la ordinea zilei, la fel și confiscările și deportările, iar prin ţară erau „în vacanţă” zeci de mii de soldaţi ruşi şi sovietici. Asta se întâmpla atunci – o dramă naţională, în plină epocă stalinistă! Iar Brâncuşi nu a făcut excepţie de la aceasta, a fost părtaş la suferinţa care desfigura România în acea perioadă. A fost român până la capăt (chiar dacă a renunțat la cetățenia română, în ultimele lui clipe tot la țara lui s-a gândit), şi în suferinţă, oricât de mult se străduie unii sau alții să spună sau să arate altceva.

7. Clișeul că „România este cea mai coruptă țară”.

Sursa: Republica

Sursa: Facebook

Care este adevărul? Un indiciu destul de bun în acest sens este Indicele Percepției Corupției pe anul 2021, conform transparency.org („Indicele Percepției Corupției este cel mai folosit sistem de clasament pentru corupție la nivel mondial. Acesta măsoară cât de corupt este perceput sectorul public al fiecărei țări în funcție de părerile unor experți și oameni de afaceri.”), unde România se află pe locul 66 în lume, la egalitate cu China, doar un pic în spatele Greciei și Croației și în fața Ungariei, cu mult înainte altor state din zonă, ca Serbia, Turcia, Bulgaria, Ucraina. Adică stăm mult mai bine decât oricare dintre vecinii noștri și nu suntem „cea mai coruptă țară din UE”. Desigur, asta nu înseamnă că ne încăzește prea mult situația, asta nu înseamnă că nu ar fi corupția o problemă foarte gravă, sigur că este și trebuie tratată extrem de serios până la eradicare, dar chiar se merită să exagerăm denaturând adevărul și să facem din asta un stigmat național pentru noi toți? Auzim despre vreo autoflagelare națională în Ungaria sau Bulgaria din cauza clasamentului lor mai slab pe acest indice?

Corupția la nivel mondial. Sursa: transparency.org

8. Clișeul că „românului nu-i place munca”. Din aceeași carte aProf. Univ. Dr. Daniel David menționată și mai sus, Psihologia poporului român, cităm de la pagina 235: În World Values Survey (2010-2014), procentele pe ţări/culturi în ceea ce priveşte schimbarea muncii, în sensul că ar fi un lucru bun să se insiste mai puţin pe muncă în viaţa noastră, arată astfel: China – 21,3% ; Germania – 41,9% ; România – 11,5% ; Spania – 31,7% ; Turcia – 26% ; Ucraina – 31,9% ; Japonia – 5,4%; Polonia – 24,2% şi SUA – 29,6%. Frecvenţa răspunsurilor care indică faptul că scăderea importanţei muncii este un lucru rău este semnificativ (p < 0,05) mai mare pentru România, atât prin raportare la SUA, cât şi prin raportare la toate celelalte nouă ţări/culturi luate împreună”.

În World Values Survey Wave 7 (2017-2020) aflăm că pentru peste 85% dintre români munca este importantă și foarte importantă în viața lor. De asemnea, 73,9% dintre români spun că munca serioasă este una dintre cele mai importante valori pe care copilul trebuie să fie încurajat să le învețe de acasă. Susțin aceste studii clișeul că „românului nu-i place munca”? Mai degrabă, nu.

9. Clișeul că „românul nu are respect, că nu îi pasă” este infirmat în aceeași carte a domnului Daniel David citată mai sus prin faptul că la pagina 239 aflăm că „În World Values Survey (2010-2014), procentele celor care consideră că în viitor este un lucru bun să acordăm un respect mai mare autorităţii arată astfel: China – 41,9% ;Germania – 58,7%; Japonia – 4,7%; Polonia – 41,1% ;România – 68,7% ;Rusia – 56,9%; Spania – 68%; Turcia – 46,9%; Ucraina – 49,5% şi SUA – 55.2%. (…) În ceea ce priveşte comparaţia cu toate celelalte nouă ţări/culturi analizate global, românii declară semnificativ (p < 0,05) mai frecvent că acesta ar fi un lucru bun şi semnificativ mai rar că acest lucru nu îi interesează, respectiv că este un lucru rău. Comparând cetăţenii români de etnie maghiară cu cei de etnie română, cei din urmă raportează semnificativ (p < 0,05) mai frecvent că o creştere a respectului faţă de autoritate este un lucru bun şi semnificativ (p < 0,05) mai rar că ar fi un lucru rău.”. Așadar, în societatea românească există o dorință de a acorda respect mai mare autorității (ceea ce este un lucru îmbucurător), iar faptul că aceasta nu se întâmplă uneori pe cât de des ne-am dori este poate și din cauza faptului că există o profundă ruptură la nivelul societății în ceea ce privește percepția respectului primit înapoi de cetățeni de la unele autorități (ceea ce este un lucru îngrijorător, făcându-se confuzie între instituțiile statului și reprezentanții deseori politici ai instituțiilor statului), iar nu pentru că „românul ar fi” într-un fel sau altul.

Sigur, aici se poate argumenta și faptul că este loc de mai mult respect pentru autorități în România, pe când în alte țări, ca Japonia, unde se presupune respectul pentru autorități ca fiind deja foarte mare, nu ar mai fi loc de mai mult. Argument probabil corect într-o mare măsură, dar care nu influențează cu absolut nimic infirmarea clișeului de mai sus – „românilor” le pasă, iar în general lipsa ocazională de respect a unora sau a altora nu izvorăște din vreun „caracter” național diseminat de clișeele negative, ci din frustrări personale individuale (cu diferite cauze obiective sau subiective) greșit canalizate.

Clișeele negative și fake news. Se poate spune destul de limpede că toate aceste stereotipuri, toate aceste clișee negative pe care le auzim atât de des sunt poate cel mai mare fake news din societatea românească. Pe care, uneori, chiar cei mai educați dintre noi ajung să îl creadă și să îl disemineze mai departe în societate cu ochii închiși, ba chiar crezând în mod greșit că fac societății un serviciu. Repetăm, se poate înțelege dezamăgirea, se poate înțelege oboseala societății și chiar uneori renunțarea – dar dacă vrem într-adevăr să facem societății un serviciu înseamnă că trebuie să rămânem realiști și să privim lucrurile exact așa cum sunt – nu suntem atât de deosebiți de alții nici în lucrurile rele, nici în cele bune. Ok, nu suntem acolo unde ne-am dori să fim? Nicio problemă. Vom munci toți și fiecare și vom ajunge acolo. Dar, inclusiv din punct de vedere economic, social sau securitar, dacă începem să ne scufundăm în clișee negative exagerate nu va fi bine nici unora, nici altora, ci doar acelora dinăuntru sau din afară care profită și acum de situația actuală.

Sursa: myrepublica.nagariknetwork.com

Iar din aceste puncte de vedere, clișeele de mai sus se comportă exact ca fake news – înșală societatea, o dezbină, o desprind de realitate, o împiedică să coaguleze răspunsuri adecvate problemelor care apar și fac loc pentru multe profituri ilicite de un fel sau altul. În timp ce în societatea noastră se dezbate intens dacă „România își bate joc de Brâncuși” sau nu, dacă „Brâncuși a fost român sau nu” (!!), în timp ce societatea este siderată că „se află pe ultimul loc în Europa la căutat informații despre sănătate online”, state din jurul nostru și diferite personaje interne își urmăresc liniștite interesele contrare intereselor strategice ale României și cetățenilor români. Exact asta fac și urmăresc și fake news-urile obișnuite. Iar clișeele de mai sus sunt mult mai grave decât fake news-urile obișnuite, pentru că ele sunt un fel de fake news-uri societale care pot afecta o întreagă societate iremediabil, nu doar până la apariția următorului fake news sau până la destructurarea unuia sau unei mii. Tocmai de aceea este importantă o dezvrăjire de aceste fake news-uri societale extrem de nocive. Tot ceea ce credem în această direcție ne afectează deopotrivă viața personală, dar și cea socială.

Concluzii. Anul trecut, doamna Maia Morgenstern, într-un episod cunoscut la nivelul întregii țări, a fost jignită cu o anumită ocazie și a publicat acest episod într-o postare pe o platformă de socializare.

Sursa: Facebook

Mulți dintre noi o credem și o înțelegem pe doamna Maia Morgenstern pentru felul în care s-a simțit și am regretat că a trebuit să treacă prin acest episod. Pentru că exact așa ne simțim mulți cetățeni români, în fiecare zi, de 30 de ani, atunci când auzim la televizor, la radio, pe stradă, cu superioritate, uneori cu dispreț: „ce să-i faci, așa sunt românii”, „asta-i România…”, „frumoasă țară, păcat că e locuită”, „treabă românească”, „conform unui studiu, românii sunt ultimii la x, y sau z”, „ăștia suntem”, „românul e hoț” etc., aruncate cu o voluptate de superioritate, de dispreț, de la televiziuni, de la posturi de radio sau diverși „analiști”, „intelectuali”, „influenceri”, „persoane publice” sau „scriitori”.

Este destul de limpede ceea ce s-a spus și în alte analize, respectiv faptul că nu suntem nici cu mult mai buni, nici cu mult mai răi decât alții, nu este cazul să cădem în plasa exagerărilor de niciun fel și cu siguranță nici nu trebuie să acceptăm cu ochii închiși toate clișeele negative și, de multe ori, malițioase care sunt răspândite în mod public.

Iar complacerea într-o retorică bazată pe clișee și stereotipuri și generată în mare parte de dezamăgirile suferite în lanț de societatea românească după 1989 cu siguranță nu ajută, ba chiar generează un sindrom care se manifestă inclusiv printr-o abandonare în număr mare a unor simboluri și valori culturale, naționale, uneori chiar a țării, abandon de multe ori justificat pe nedrept prin preluarea automată a acestor clișee și stereotipuri în loc să fie conștientizate adevăratele cauze.

Autoflagelarea aceasta, care ajunge uneori la forme aberante de dezgust sau respingere totală a simbolurilor unei identități românești, în ciuda folosirii drept pretexte „să fim sinceri, asta este realitatea” sau „ăștia suntem” etc., nu este decât o formă greșit aleasă de exprimare a frustrărilor și dezamăgirilor (desigur, la nivelul celor care nu o fac dinadins din ură sau dispreț) – acestea trebuie exprimate însă împotriva celor care le cauzează, nu „tăindu-ne creanga de sub picioare”, cum se spune, pentru că altminteri nu aduce niciun folos nici la nivel individual, nici la nivel colectiv, societal, ba dimpotrivă. Că ne dăm seama sau nu, acestea sunt lucruri extrem de nocive, care afectează coeziunea societății noastre, afectează în mod direct calitatea vieții prin propagarea unui climat de neîncredere (chiar de depresie colectivă, cum a fost în anii 1990-2000 și mai este și astăzi uneori), afectează negativ dinamica și capacitățile de dezvoltare ale societății pe termen imediat și lung.

Revenim cu un citat din cartea lui Francis Fukuyama „Identity. Contemporary Identity Politics and The Struggle for Recognition”, pe care l-am dat și cu ocazia unei analize precedente: „un înțeles al identității naționale care să fie mai cuprinzător, care să includă mai mult, rămâne crucial pentru menținerea unei ordini politice moderne de succes din mai multe motive.”

Tot el afirmă că „identitatea națională slabă creează alte probleme serioase de securitate.” O identitate națională slabă sau în destructurare nu creează decât probleme pentru toată populația unui stat, afectând deopotrivă în mod direct chiar și situația economică, așadar iată-l pe Fukuyamaenumerând și 6 funcții extrem de importante ale identității naționale: 1. securitatea fizică, 2. „identitatea națională este importantă pentru calitatea guvernării”, 3. înlesnirea dezvoltării economice, 4. încrederea pe care o identitate națională o dezvoltă într-o societate, un fel de capital social, 5. „menține puternice plase de siguranță socială care micșorează inegalitatea economică”, 6. identitatea națională „face posibilă însăși democrația liberală”.

Iar astfel de narațiuni publice centrate pe clișee sau stereotipuri negative false despre România sau locuitorii ei, difuzate în masă de la cele mai populare posturi tv sau trusturi media sau platforme de socializare, nu fac decât să pună serios umărul la destructurarea acestei identități naționale, împiedică o coeziune și o încredere atât de necesare în societate, afectând inclusiv bunăstarea materială a locuitorilor.

După cum am spus într-o analiză precedentă, și plecarea din țară ca o formă de protest (nu discutăm aici despre cei care chiar nu au de ales și sunt nevoiți să facă acest pas pentru a duce o simplă existență sau pentru dezvoltare profesională, familială etc.) nu face decât să contribuie în mod paradoxal la perpetuarea acestei stări de fapt care a generat în primul rând nemulțumirile ce au condus la aceste gesturi. Mai mult, prezentarea acestor gesturi drept o formă de „civism”, de „atitudine civică”, drept un „model” sunt pe atât de periculoase, pe cât sunt de false – deși cu siguranță pot fi înțelese la nivel personal (unde fiecare este liber să facă ce dorește în acest sens, fără a fi sub nicio formă judecat sub dihotomia bine/rău), atitudinile de jignire, de renunțare și de abandon al unei culturi, al unei societăți, al unei identități, al unei țări nu sunt și cu siguranță nu pot fi vreodată considerate drept o formă de „atitudine civică”, de „civism”. Dacă tot vrem să fim realiști, trebuie să privim lucrurile așa cum sunt. Deși renunțarea este o atitudine, ea nu este o formă de a lua atitudine, ca să fim mai expliciți.

Ne tot întrebăm de ce ratăm în continuu momente istorice ca cele în care am fi putut realiza Unirea Basarabiei cu România în 1990-1991 sau chiar zilele acestea, în 2022? Inclusiv din cauza lucrurilor de mai sus, a atitudinilor ca acelea, a deziluziilor și complacerii într-o atmosferă autoflagelantă nocivă, care împiedică luarea inițiativei, canalizarea energiei în mod creativ, împiedică punerea de presiune pe o clasă politică despre care se poate limpede spune că, în mare parte, este astfel lăsată liberă să își urmărească încontinuu propriile interese individuale sau de grup care nu coincid cu ale noastre. Deci, dincolo de diferite jocuri politice interne sau internaționale, dincolo de „nu ne lasă Rusia să facem unirea” sau altfel de asemenea narațiuni, depinde și de noi ce facem, ce punem pe agenda politicienilor și chiar unele lucruri ca bunăstarea națională și reîntregirea unei țări. Și totul pornește și de la atitudine – de la refuzul de a accepta aceste clișee false.

În încheiere putem afirma cu destulă siguranță că nu „asta e România” sau „Românica”, așa cum se spune cu dispreț uneori, ci adevărata Românie este a acelei „majorități tăcute” cum este uneori numită în sociologie, a celor mai mulți care sunt oameni muncitori, cinstiți, dar deseori prea tăcuți și oarecum jenați de acțiunile necinstite ale unora sau altora care trebuie amintit că nu îi reprezintă, jenați (pe nedrept) să ia atitudine în fața valului de denigrări continue din mass media, din televiziune, din diferite seriale sau emisiuni, care se bazează exclusiv pe clișee și stereotipii negative întrutotul false, care par „la modă”. Aceste clișee nu reprezintă nicidecum larga majoritate a populației acestei țări și, pe lângă alte probleme, ne împiedică să coagulăm un răspuns comun pentru o mai bună dezvoltare economică, socială și securitară sau strategică a noastră a tuturor, așa cum trebuie.

*Matei Blănaru este doctorand al Universității din București și cercetător asociat la Centrul de studii sino-ruse (CSSR) din cadrul ISPRI.