Dan Dungaciu*
Când preşedinte chinez Xi Jinping a făcut prima vizită în oraşul Whuan de la izbucnirea epidemiei, salutul său confient nu era adresat doar locuitorilor oraşului care îl priveau de la balcoane precum un al doilea Mao, ci lumii întregi. În special, Americii.
Era semnul unei biruinţe chineze memorabile într-un război cu un duşman perfid şi nevăzut, dar la fel de periculos – şi la fel de sprijinit de Occident! – precum trupele Kuomitangului (Partidul naţionalist chinez) pe care Mao le-a învins în 1949 şi a impus comunismul. Salutul lui Xi Jingping înseamnă confirmarea unei victorii de aceeaşi proporţii; ţara sa a triumfat acolo unde Occidentul nu pare să aibă soluţii. E timpul ca lumea să afle asta. Şi Beijingul face tot ce e posibil ca lucrul acesta să se afle. E vremea Chinei!
Straturile crizei şi apogeul ei
Pandemia de COVID19 este, după vorba sociologilor, un „fenomen social total”. Altminteri spus, precum în cazul războaielor, cutremurelor sau crizelor demografice profunde, nu există niciun palier al vieţii sociale care să nu fie, într-un fel sau altul, afectat de acesta.
Primul este palierul medical, cel cu care ne confruntăm acum. Al doilea, concomitent, este palierul psihosocial (efectele izolării şi ale carantinei), respective cel al relaţiilor interumane şi intrafamiliale; de asta nu vorbim mai deloc, dar vom vedea consecinţele în mai puţin de un an de zile (creşterea numărului divorţurilor, a problemelor de familie, a modului de a relaţiona cu alţii etc.). Al treilea este palierul economic, respective criza sau recesiunea economică care stă să vină. Al patrulea este cel politic, respectiv maniera în care aceste crize, în special cea medicală şi cea economică, subsecventă, vor afecta profilul politic al societăţilor noastre, fie că vorbim despre state naţionale, entităţi precum UE sau chiar la nivelul global. Ultimul, şi cel mai important pe termen lung, chiar dacă astăzi mai greu de întrezărit, este palierul global, respectiv bătălia dintre două sisteme, reprezentate de China şi Occident (în particular America), care îşi vor developa virtuţile şi eficienţa în lupta cu coronavirusul. Palierele crizei sunt, unele, concomitente, altele, succesive şi cu influenţe reciproce. Grila finală va fi însă configurarea viitoarei ordini mondiale.
Aşa o priveşte cu siguranţă China şi aşa ar trebui să o privim, cu realism, şi noi.
Îmbrăţişarea benevolentă a anacondei
Zilele acesta au fost pline de ştiri de felul următor: China trimite un milion de măşti şi sute de mii de kituri de testare spitalelor americane, 300 000 de măşti Belgiei, ajută Polonia, iar faptul că a fost prima, înaintea UE, în a ajuta Italia, este deja de notorietate.
„Prietenul la nevoie se cunoaşte”, transmit, pe Twitter, coordonaţi, ambasadorii chinezi, iar pe coletele chinezeşti cu ajutoare scrie „Unirea face puterea”… Diverse voci furioase, precum cea a preşedintelui sârb Alexander Vucic, critică UE în legătură cu prestaţia acesteia în criza coronavirusului, în detrimentul Beijing-ului, despre care vorbele sunt numai „de bine”.
Concomitent, se (re)lansează mesaje, tot de la nivel chinez oficial, după care virusul nu este originar de acolo, deci, că, de fapt, şi chinezii sunt tot victimele altcuiva, şi nu merită suspiciunea sau blamul care s-a aruncat asupra lor…
În acest timp, în lumea euro-atlantică, dihonia este fără precedent: Trump vorbeşte despre „virus chinez”, preşedintele Germaniei – ca replică – despre faptul că „virusul nu are naţionalitate”. Disputa americano-germană cu privire la aşa zisa tentativă a SUA de a achiziţiona drepturile exclusive de utilizare a unui eventual vaccin german – versiunea oficială a Berlinului infirmată, culmea penibilului, chiar de compania germană! – nu face decât să dea apă la moară subtilei propaganda chinezei şi – mai puţin subtilei – propagande ruse, despre neputinţele endemice ale Occidentul şi despre „inamicul” real al UE care este, cum altfel, americanul Donald Trump. În aceste momente, pare că occidentalii se suportă între ei mult mai puţin decât îi suportă pe alţii…
Această exhibare indecentă a tensiunilor este muzică pentru urechile Beijing-ului! Care, odată în plus, are acum posibilitatea unică de a etala eficienţa sistemul său. Căci China, în pofida faptului că – asta se sugerează, fireşte, „neoficial” -, a fost ţinta inocentă a unui atac biologic nemaivăzut din partea Statelor Unite, nu doar că nu a capotat, ci a învins! A transformat provocarea în oportunitate. A arătat lumii că China nu poate fi îngenuncheată, că sistemul ei este eficace şi că nu doar scoate din sărăcie sute de milioane de oameni fără liberalism şi democraţie – prima infirmare chineză a canonului occidental -, dar îi şi protejează pe aceştia de un virus criminal care face ravagii în lumea euro-atlantică… Căci Occidentul, confruntat cu aceeaşi provocare, se bâlbâie îngrozit! Iar China, victorioasă şi generoasă, vine, benevolentă ca o anaconda flămândă, să îl ajute. Adică, să îi reamintească, cu eleganţă asiatică, că e mai bună decât toţi…
Vă mai amintiţi de faimoasele vorbe ale secretarului de stat Medelin Albright, după care „America este o naţiune indispensabilă”. Ei bine, uitaţi de ele!
Astăzi, China este „naţiunea indispensabilă”.
„Capcana lui Tucidide” şi visul lui Xi Jinping
La ce asistăm, de fapt? La o continuare a confruntării americano-chineze, cu alte mijloace. Scopul? Poziţionarea în viitoarea configuraţiei a noii ordini mondiale, care vine să înlocuiască pe cea care a durat ultimii 30 de ani de după prăbuşirea URSS – ordinea liberală a hegemoniei americane -, care, la rândul ei, a înlocuit ordinea Războiului Rece.
A făcut multă vâlvă o carte care decoda relaţia chino-americană în termenii „capcanei lui Tucidide”. Scurt spus, pe urmele istoricului antic, riscul de război este extrem de mare când o putere în ascensiune vine să provoace/detroneze hegemonul (puterea dominantă). Încă nu suntem acolo, la război propriu-zis, dar puterea în ascensiune China a găsit, în provocarea COVIT19, un instrument extreme de util să câştige o bătălie împotriva inamicului principal, America (şi lumea occidentală). De aceea este esenţial ce se petrece acum la nivel de propaganda şi la modul în care Beijing-ul îşi fructifică victoria – de moment, totuşi. Nu mai contează că Beijingul este acuzat că dacă intervenea din timp salva mii de vieţi, că a întârziat şi a ascuns fenomenul inadmisibil de mult – contează doar că acum China a izbutit şi că, pentru a izbuti, avem şi noi nevoie de ea… La acest prim nivel, cum bine s-a spus, se pare că Beijingul a câştigat prima bătălie propagandistică.
Urmează a doua, şi ea se derulează pe fondul activismului chinez în spaţiul euro-atlantic, în special în America. China – nu Rusia! – a intrat acum, cu espadrilele ei silenţioase, în campania electorală din America. Ea, inamicul numărul 1 al Americii, se insinuează cu ajutoare în spitalele din Statelor Unite, clamând generozitate, sperând că, aşa cum a fost în cazul Rusiei, democraţii vor trece peste propriile idiosincrazii şi vor utiliza până şi China pentru a lovi în Donald Trump, cu singura bâtă electorală care le-a mai rămas la dispoziţie: gestionarea crizei coronavirusului. China în 2020, precum se vorbea despre Rusia în 2016, livrează bâta prin care criza electorală americană să se amplifice, sperând nu doar la perpetuarea tensiunilor din sistemul american, dar şi la detronarea actualului preşedinte. Căci o înfrângere a lui Donald Trump ca urmare a gestionării epidemiei de coronavirus – ironia absolută: un „virus chinezesc” cu nume mexican! – nu are doar o miză electorală: ar însemna înfrângerea celui care a făcut, explicit, din China inamicul numărul unu împotriva căruia toate eforturile americane trebuie îndreptate. Sigur, nici democraţii nu sunt prietenii Chinei, iar XI Jinping ştie asta, dar ştie şi vechiul proverb chinezesc după care te vei gând cum treci podul când ajungi la el; deocamdată, o miză spectaculoasă pentru China, care ar exploda propagandistic, ar fi scoaterea din joc a lui Donald Trump ca urmare a neputinţei lui de a gestiona o criză aşa cum a făcut-o… China!
Dar nu e vorba (doar) despre Trump, aici. Eşecul lui Trump ar deveni apoi, în mesajele Beijing-ului, eşecul „administraţiei americane”, apoi al „sistemului american”. În final, China ar deveni, în „oglindă”, expresia unui sistem alternativ, performat, superior prin prestaţie şi reacţie sistemului occidental/euro-atlantic.
Şi visul preşedintelui Xi Jinping, rostit cu voce tare la începutul anului 2017, într-o conferinţă din China pe teme de securitate, respectiv ca China să preia leadership-ul unei noi ordini globale într-o epocă „post-occidentală”, va putea deveni realitate…
Nimeni nu împiedică China să-şi viseze visul.
Dacă va deveni acesta realitate, e altă poveste.
Viitorul se scrie acum
O ultimă observaţie. Vorbim de America, nu de „Europa”, pentru un motiv evident: UE nu e actor esenţial în această bătălie. Să nu ne facem iluzii, nici să nu ne îmbătăm cu apă rece. În această confruntare care va modela viitorul cotează doar doi actori: America şi China. Bruxellesul însă, poate deveni lesne un tovarăş de drum sau, mai pe şleau, un „idiot util”. Aici e riscul. UE contează pentru China cum contează şi Rusia: prima, o piaţă cu putere economică imposibil de neglijat, deocamdată, şi Rusia, o săracă putere nucleară, cu o viziune strategică şi o armată care nu pot fi însă ignorate. Sunt importanţi, şi unii şi alţii, dar sunt boxeuri de categorie mijlocie pentru colosul chinez. Singurul „greu” pe care îl vede în ring şi cu care boxează cu centura pe masă este doar America…
Aici este singura miză reală a Uniunii Europene. A nu juca alături de America riscă să o transforme, în următorul deceniu, într-o baltă din care să pescuiască Washington-ul sau Beijing-ul…
Obligaţi să facem faţă azi problemelor cotidiene şi confruntaţi doar cu primele paliere ale acestei crize, proiecţia ei globală şi modul în care va contribui la conturul viitoarei ordini mondiale tinde să ne scape.
Nu e nefiresc să fie aşa. Dar, dincolo de asta, va trebuie să ne obişnuim cu idea că, pe multiplele ei diapazoane, în special pe cel global/strategic, criza de astăzi va rămâne alături de noi şi va continua să ne influenţeze vieţile.
A conştientiza această realitate ar putea fi un prim pas strategic.
*Dan Dungaciu este membru în Consiliul de experți LARICS.