Autor: Ioana Constantin Bercean*
Sursă: The Economist
Conflictul dintre Armenia și Azerbaidjan vine într-un moment deosebit de neplăcut pentru Iran. Pe plan intern Republica Islamică se confruntă cu o situație economică extrem de dificilă datorită sancțiunilor americane, iar pe plan extern este implicat în multiple aventuri geopolitice neterminate în lumea arabă – din Irak până în Siria și nu numai – acțiuni în care a investit considerabil în ultimii ani. Deși i-ar plăcea să se implice în conflictul din Caucazul de Sud, unde a mai jucat rolul de mediator, capacitatea Teheranului în acest sens este considerabil mai mică decât ar putea sugera apropierea sa geografică de conflict. Mai mult, Teheranul nu se mai bucură de independența diplomatică pe care o avea la începutul anilor 1990, când luptele dintre Armenia și Azerbaidjan pentru teritoriul disputat din Nagorno-Karabakh au izbucnit ultima dată la această scară și când iranienii au putut colabora mai eficient cu cele două părți. În schimb, de data aceasta, Teheranul trebuie să ocupe un loc în spatele Rusiei, Turciei și al Occidentului, pe măsură ce aceste puteri modelează traiectoria conflictului. Și totuși, grație minorității considerabile a azerilor din Iran, există o posibilitate reală ca conflictul armeano-azer să se extindă și să prezinte un risc serios pentru securitatea internă iraniană.
Context
Există o puternică percepție publică conform căreia Iranul este un stat persan șiit relativ omogen. Cu toate acestea, doar aproximativ 50-60% din populația Iranului se conformează acestei percepții. În aceste momente, când la ușa sa s-a reaprins fostul conflict înghețat dintre Armenia și Azerbaidjan, stabilitatea internă a Iranului este extrem de importantă. Alături de presiunea economică și politică, fractura dintre grupurile etnice și sectare din Iran vor fi unele dintre riscurile-cheie pentru regimul vizat de inamicii Teheranului. Având în vedere importanța lor potențială pentru stabilitatea viitoare a emergentei puteri regionale, merită examinată în detaliu cea mai importantă minoritate iraniană precum și potențialul ei punct de fractură cu guvernul iranian.
Azerii iranieni din provinciile nord-vestice ale Iranului. Sursă: Global Mapping International
Azerii sunt de departe cea mai mare minoritate etnică din Iran. Conform diferitelor estimări, există între 12 și 22 de milioane de azeri care trăiesc pe teritoriul Republicii Islamice, reprezentând până la un sfert din populația totală a Iranului. Într-un sondaj efectuat de Centrul de Statistică al Iranului în 2002, 23,3% dintre iranieni au răspuns că „turca azeră” („Encyclopedia of Stateless Nations: Ethnic and National Groups around the World”, James B. Minahan, 2016) era limba lor regională. Majoritatea populației azere locuiește în provinciile nord-vestice ale Iranului care se învecinează cu Turcia, Armenia și Irak. Potrivit diferitelor estimări, un sfert până la o treime din populația Teheranului este formată din imigranți de origine azeră și descendenții lor din prima sau a doua generație. Astfel, Teheranul, un oraș cu aproximativ 13 milioane de locuitori în zona sa metropolitană, este adesea menționat ca având populația azeră cea mai mare de pe pământ în afara Azerbaidjanului.
Având în vedere numărul lor mare și reprezentarea lor corespunzătoare în rândul membrilor elitei iraniene, precum și a concentrării lor teritoriale, loialitatea azerilor iranieni față de guvernul de la Teheran este de o importanță cheie pentru păstrarea regimului și menținerea integrității teritoriale a Republicii Islamice. Tendințele naționaliste în creștere, federaliste și, în cazuri extreme, chiar separatiste – care caută crearea unui Azerbaidjan independent în provinciile majoritar azere ale Iranului – sau iredentiste – care caută unirea republicii post-sovietice Azerbaidjan cu Turcia – tendințele în interiorul minorității azere sunt considerate de guvernul iranian din ce în ce mai mult ca fiind o amenințare la adresa securității naționale, necesitând o atenție sporită.
Etno-naționalismul azer: un potențial semnal de alarmă pentru Iran
Prin Tratatul de la Turkmenchay semnat la 10 februarie 1828 (încheiat între Iranul condus de dinastia Qajar și Imperiul Rus, care a pus capăt războiului ruso-persan dintre 1826 și 1828), Iranul a fost obligat să își cedeze hanatele sale de la nord de râul Aras Rusiei. Populația majoritară atât a Azerbaidjanului de Nord (ruso-sovietic), cât și a celui de sud (iraniană) aparțin aceluiași grup etnic din familia lingvistică turcească. Mulți azeri au tendința de a nu face diferența între Republica modernă și Azerbaidjanul iranian; ei îi consideră pe azerii iranieni ca fiind „prieteni și rude”. De fapt, mulți azeri au de fapt o familie de cealaltă partea graniței. Denumirile Azerbaidjanului de Nord și de Sud sunt, de fapt, o modalitate de a afirma că cele două zone aparțin împreună; râul Aras, care în timpul existenței Uniunii Sovietice era o frontieră închisă ermetic, simbolizează prăpastia artificială care străbate națiunea azeră.
Azerii iranieni au fost considerați istoric cea mai loială minoritate etno-lingvistică a Iranului. În mod predominant șiită, religia fiind cea mai importantă sursă de identitate colectivă, azerii turcofoni au oferit până în anii 1920 numeroase dinastii tronurilor persane. De la Seljuk la Qajar, au rămas în avangarda imeriilor persane și i-au ferit de marele rival sunnit, Imperiul Otoman. Însă apariția naționalismului în secolul al XX-lea a umbrit treptat imaginea azerilor iranieni ca fiind aceea a unei comunități perfect loială. Pentru un mic grup de intelectuali azeri, născuți în Iran, în primele decenii ale secolului trecut, (re)descoperirea identității etno-lingvistice, distinctă de cea persană, a ridicat populațiile din Caucaz și Anatolia la statutul de frați. Acest lucru a stârnit îngrijorări la Teheran cu privire la soarta nord-vestului strategic în cazul în care cea mai mare comunitate etno-lingvistică a Iranului ar căuta separarea de restul țării. Aceste temeri s-au accentuat în 1945, când regiunile azere din Iran au fost oficial consacrate ca Guvernul Popular din Azerbaidjan, condus de Moscova. Lipsită de sprijin popular, această republică-marionetă a fost un stat secesionist de scurtă durată, nerecunoscut, cu capitala la Tabriz, ce nu a reușit să supraviețuiască retragerii sovietice și s-a dezintegrat cu mult înainte de intervenția armatei iraniene. Doar un an (noiembrie 1945 – decembrie 1946) de intermezzo al statului de facto al Azerbaidjanului iranian a determinat monarhia iraniană să își adapteze eforturile pentru a se asigura că nord-vestul țării rămâne parte integrantă a Iranului. Politicile asimilatoare s-au intensificat în deceniile postbelice. Acestea erau destinate atât membrilor potențial neloiali ai comunităților etnice, dar mai ales azerilor. Masele de azeri iranieni au fost asimilate în cotidianul persan. Acest lucru s-a datorat migrației interne a milioane de azeri spre Teheran și în celelalte zone industriale ale țării, lipsei de educație în limba lor maternă și anumitor stigmatizări care rezultau din a fi azer turcofon în Iran.
Revoluția islamică din 1979 a adus inițial atenuarea naționalismului persan impus de stat. Acesta a fost în cele din urmă înlocuit de religia comună, islamul șiit, ca fundament ideologic al Republicii emergente. Cu toate acestea, situația s-a schimbat treptat în anii 1980 și 1990, iar naționalismul persan și politicile de asimilare au revenit în prim-planul politicilor de stat. Cu toate acestea, situația din provinciile azere din Iran a început deja să se schimbe dramatic de la începutul anilor 1990. Acest lucru a fost în mare parte determinat de evoluțiile din afara Iranului. Dizolvarea Uniunii Sovietice a dus la înființarea unui Azerbaidjan independent la nord de râul Aras – o sursă de îngrijorare imensă pentru autoritățile iraniene, în special în lumina războiului armean-azer din Nagorno-Karabakh. Acest război a amenințat că va pune în pericol securitatea Republicii Islamice, având potențialul de a se răspândi în provinciile cu majoritate azeră din Iran. Războiul a servit și ca sursă de inspirație pentru masele de azeri iranieni dornici să-și redescopere „frații din nord” după decenii de izolare reciprocă. Mai mult, când Abulfaz Elchibey, primul președinte post-sovietic al Azerbaidjanului, a susținut în mod deschis iredentismul, iranienii au fost cu adevărat alarmați. Prin urmare, s-au hotărât să-și păstreze noul vecin din nord mic și neputincios.
De asemenea, ascensiunea economică și politică a Turciei i-a determinat pe mulți azeri iranieni să își redescopere rădăcinile etno-lingvistice și culturale și să-și reconsidere moștenirea turcească ca pe o sursă de mândrie. Drept urmare, în aproximativ ultimii 30 de ani, mulți etnici azeri au devenit mai mândri de moștenirea lor culturală unică. De la începutul anilor 2000, în Azerbaidjanul iranian a apărut un grup mic, dar vizibil de seculari (ultra-naționaliști). Acest grup a fost concentrat în marile orașe, în special în Tabriz, Urmiye și Ardabil. Adesea asociați cu clubul de fotbal Tabriz Tractor Sazi, membrii acestui grup au pus la îndoială în diferite ocazii statutul Azerbaidjanului de Sud în Iran, manifestându-și hotărârea de a se separa de Republica Islamică și de a adera la Republica Azerbaidjan și / sau Turcia. Opinii similare explicite pan-turcice și anti-persane au fost propagate de diferite grupuri iraniene din diaspora azeră. Aceste organizații locuiesc în afara Iranului în Europa de Vest și America de Nord și, într-o măsură mai mică, în Republica Azerbaidjan. Acesta din urmă încearcă, în general, să se distanțeze de exprimarea sprijinului formal față de lupta azerilor iranieni și, de asemenea, de retorica anti-iraniană a unora dintre reprezentanții lor stabiliți în străinătate. Influența acestor grupuri în mijlocul azerilor iranieni bazată pe diaspora rămâne neclară, la fel ca și impactul lor asupra desfășurării evenimentelor din Iran.
În anul 2003, activistul și disidentul Mahmudali Chehregani, un fost profesor al Universității Tabriz, care a fost trimis la închisoare pentru scurt timp în anii 2000 în Iran și care în prezent locuiește în Statele Unite, a declarat că că un puternic sentiment al naționalismului azer crește în Iran, prezicând posibilitatea unor tulburări conduse de azeri, cu excepția cazului în care cerințele acestei „mișcări” ar fi fost îndeplinite. El a prezis „schimbări radicale” în Iran în termen de trei până la cinci ani, sugerând că aceste schimbări ar putea emana din neliniștea populației azere mari a Iranului. Susținătorii lui Chehregani din Turcia și din Republica Azerbaidjan au sugerat și au declarat public că, comunitatea azeră iraniană ar trebui să se unească cu Azerbaidjanul, o viziune care nu are practic niciun sprijin în rândul azerilor iranieni. Deși cei cinci ani preziși de fostul profesor universitar iranian s-au scurs, în condițiile create de reaprinderea conflictului regional dintre Armenia și Azerbaidjan, Teheranul ar trebui să ia serios în considerare eventuale mai vechi sau mai noi tendințe separatiste care ar putea fi resuscitate în nordul Iranului, la granița cu Republica Azerbaidjan.
Neliniștile din această regiune a Republicii Islamice au fost adesea alimentate de rivalitățile geopolitice cu Turcia și Azerbaidjan, care își folosesc influența asupra azerilor iranieni ca pârghie strategică împotriva Teheranului. Cu toate acestea, situația s-a răcit în ultimii ani, pe măsură ce guvernul Azerbaidjanului și-a temperat atitudinea față de azerii iranieni, pentru a stabili relații cordiale cu vecinii săi și a construi noi legături economice. Același lucru se poate spune și despre Ankara. Turcia este una dintre puținele puteri din Orientul Mijlociu care are relații relativ stabile cu Iranul, în ciuda conflictelor de interese din Siria. De asemenea, oficialii guvernului turc au condamnat rapid decizia Casei Albe de a renunța la JCPOA (Planul Comun și Cuprinzător de Acțiune), iar regimul lui Recep Tayyip Erdoğan nu pare interesat de nicio ipotetică alianță anti-Iran condusă de SUA. În general, este puțin probabil ca minoritatea azeră să provoace singure probleme grave regimului iranian. Cu toate acestea, dacă stabilitatea în Iran se deteriorează în general, acest grup mare ar putea simți o oportunitate de a formula noi cereri care ar trece dincolo de drepturile politice și culturale.
Dimensiunea securitară
Relația dintre Republica Islamică și Azerbaidjan este un exemplu util în ceea ce privește importanța naturii transnaționale a grupurilor etnice în discursul de securitate al Iranului. Relația iraniano-azeră este probabil reprezentativă pentru relațiile internaționale ale Teheranului, dar și pentru politica etnică internă. Beligeranța Iranului față de Azerbaidjan nu se evidențiază ca o excepție. Mai degrabă oferă un exemplu viu și aproape invariabil aplicabil al modului în care grupurile etnice transnaționale care locuiesc în Iran pot afecta securitatea și politica internațională a Republicii Islamice.
Dezintegrarea URSS și apariția statelor etno-naționale în regiune au ridicat îngrijorări de securitate pentru Teheran. Regimul, nesigur, la acea vreme, asupra implicațiilor unei astfel de schimbări pentru grupurile sale etnice, a fost reticent în a încuraja menținerea relațiilor pașnice cu aceste țări nou înființate. Prăbușirea Uniunii Sovietice a creat o nouă dinamică regională. Noua independență a republicilor Azerbaidjan și Turkmenistan a sporit intensitatea politicii de identitate în rândul grupurilor etnice din Iran. Răspunsul Teheranului la prăbușirea URSS și la înființarea republicilor autonome a demonstrat conștientizarea faptului că înființarea de state etnice la granița sa de nord ar putea avea un impact puternic asupra grupurilor etnice din Iran.
Pe de altă parte, capitala azeră Baku, în ciuda populației predominant șiite, a rămas precaută în relația sa cu Teheranul, iar acesta, la rândul său, a tratat cu prudență noua republică independentă, din cauza relațiilor sale strânse cu Turcia, Statele Unite și Israel și, de asemenea, datorită grupărilor din Azerbaidjan care au susținut ideea reunificării celor două regiuni azere. În schimb, unii naționaliști iranieni cred că Republica Azerbaidjan ar trebui, de fapt, să fie anexată de Iran. Un reprezentant al Majlis (Parlamentul iranian) a avertizat că „Baku nu ar trebui să se gândească la anexarea provinciilor azere, ci mai degrabă ar trebui să-și dea seama că Azerbaidjanul ar trebui să se întoarcă în Iran pentru a îndeplini visul azerbaidjanilor din Iran”. Nasib Nasibzade (fost ambasador al Azerbaidjanului în Iran) susține că Teheranul a încercat frecvent să influențeze Republica Azerbaidjan pentru a reduce influența potențial periculoasă a acesteia asupra azerilor iranieni.
Medierea. Eforturi și oferte.
Primul război în regiunea Nagorno-Karabakh a izbucnit la sfârșitul anilor 1980, ducând la pierderea a 20% din teritoriul Azerbaidjanului în favoarea Armeniei. Teheranul a depus, la acea vreme, un efort susținut pentru a obține o încetare a focului în 1992, doar pentru a o vedea încălcată de miliția armeană în câteva ore, discreditând rolul Iranului de mediator.
Președintele Iranului, Hassan Rouhani împreună cu președintele Azerbaidjanului Ilham Aliyev în timpul întâlnirii lor la Palatul Saadabad din Teheran, 1 noiembrie 2017. Sursă foto: AlJazeera.
Teheranul nu mai este acum în poziția de a media, în special având în vedere propria relație turbulentă cu Baku, precum și sensibilitatea internațională asupra creșterii influenței regionale a Iranului. Singurul motiv pentru care Iranul își repetă oferta de mediere este să confirme Armeniei și Azerbaidjanului – și minorităților etnice și susținătorilor respectivi din interiorul Iranului – că Teheranul rămâne neutru. O astfel de neutralitate este importantă pentru stabilitatea internă a Iranului.
Președintele Hassan Rouhani și premierul armean Nikol Pashinyan la Palatul Saadabad din Teheran, 27 februarie 2019. Sursă foto: AlJazeera.
Având o religie șiită comună și un trecut civilizațional împărtășit, Iranul ar fi putut fi aliatul natural al Azerbaidjanului – mai ales că Armenia este o țară non-musulmană. Dar abordarea expansionistă constantă a Azerbaidjanului față de teritoriile iraniene, de la independența sa încoace, face ca o astfel de alianță să fie extrem de improbabilă, indiferent de cine conduce Iranul. Azerbaidjanul a făcut investiții semnificative în promovarea ideilor separatiste în rândul iranienilor de etnie azeră și și-a menținut apetitul pentru integrarea provinciilor iraniene din Azarbaijanul de Est și de Vest în republică. Acesta a fost unul dintre principalele motive pentru care teocrația șiită guvernantă a Iranului este reticentă să ia partea Azerbaidjanului, în ciuda faptului că majoritatea populației azere este de asemenea șiită. Parteneriatele încheiate de Baku cu SUA și Israel, precum și guvernul său laic, cu o rezistență fermă la orice influență din Iran, sporesc, la rândul lor, ezitarea Republicii Islamice de a sprijini Azerbaidjanul.
Armenia, pe de altă parte, nu a demonstrat nicio politică expansionistă față de teritoriile iraniene. Nici nu a dezvoltat relații cu Nemesisul Iranului – SUA, sau cu Israelul și Arabia Saudită – într-o măsură care să submineze relațiile sale cordiale cu Teheranul. Totuși, nu a fi natural pentru teocrația șiită iraniană să se alieze în mod deschis cu o republică creștină împotriva unei alte țări cu majoritate șiită. Acesta este motivul pentru care cea mai bună opțiune pentru protejarea securității și stabilității Iranului este ca Teheranul să își mențină poziția neutră, sprijinind în același timp inițiativele internaționale de soluționare a conflictului.
Liderul suprem al Iranului, Ali Khamenei, el însuși un iranian cu origini azere, nu a făcut încă niciun comentariu cu privire la viitoarea poziționare a Teheranului, însă un număr de reprezentanți ai săi din nord-vestul Iranului, cu populație majoritar azeră, au emis o declarație prin care și-au declarat sprijinul pentru Azerbaidjan în conflict. Semnatarii petiției sunt reprezentanții lui Khamenei în provinciile Ardabil, Azerbaidjanul de Est, Azerbaidjanul de Vest și Zanjan. Mai mult, reprezentantul lui Khamenei în Republica Azerbaidjan, Ali Akbar Ajagnejad, a declarat în timpul unui discurs din 3 octombrie că este gata să meargă în Nagorno-Karabakh și să lupte alături de tinerii azeri până când va fi martirizat.
*Ioana Constantin Bercean, doctorand la Universitatea din Bucureşti şi expert LARICS pe problematica Orientului Mijlociu.