Ioana Constantin Bercean*
Retragerea trupelor militare occidentale din Afghanistan părea un lucru ușor la prima vedere, trei președinți americani au proclamat acest lucru ca fiind necesar, publicul american și-a dorit asta iar administrația Trump a negociat un acord care, conform unor analiști, a fost rețeta predării Afghanistanului talibanilor. Însă abilitatea occidentului de a gestiona situația din Afghanistan, implicit pe cea din Orientul Mijlociu și Asia Centrală, s-a dovedit deficitară și, chiar dacă încheierea operațiunii militare este îmbrăcată în veșmintele victoriei și ale scopului atins, realitatea post-militară și ale procesului de nation-building ne arată că politicile regionale ale SUA și ale aliaților săi sunt un semi-eșec. Catastrofa a venit mai repede decât orice predicție comunicată formal, însă ulterior au apărut și informații care dezvăluie că au existat avertismente din partea comunității de intelligence care avertizau despre situația pe care o vedem acum. Însă Donald Trump și Joe Biden au rămas captivi sloganului „Să încheiem războaiele nesfârșite” și au ignorat evaluările venite dinspre comunitatea americană de informații care considera că șansele de rezistență ale armatei afgane variau, în funcție de diverse scenarii și condiții, de la câteva zile până la 18 luni.
De la cimitir al Imperiilor…
Scenariile luate în calcul de analiștii americani au variat de la evaluarea nivelului de încredere al populației în trupele americane rămase în Afghnistan, la dinamica internă afgană până la credibilitatea angajamentului talibanilor de a respecta prevederile acordului negociat la Doha. Strategia propusă de comunitatea de intelligence pentru o retragere fără incidente majore s-a bazat pe scenariul în care SUA păstra aproximativ 5.000 de soldați în Afghanistan, precum și majoritatea bazelor militare și de informații secrete existente, până la ceea ce s-a stabilit că este prezența militară minimă necesară, de aproximativ 2.500 de soldați, pentru securizarea bazelor esențiale din Kabul, Bagram, Jalalabad și Khost, precum și a infrastructurii ce urma a fi transferată partenerilor afgani. Acest scenariu a fost construit pentru a preveni prăbușirea Afghanistanului timp de 1-2 ani și pentru a permite Statelor Unite și aliaților săi să exercite un anumit grad de presiune împotriva emergenței unor posibile celule teroriste.
Foto: Declarația lui Marc Polymeropoulos, fost oficial al CIA care a servit în Afganistan. Sursă: Twitter.
Desigur, Afghanistanul avea nevoie de un stat funcțional, dar prezumția că acesta ar fi putut fi construit în câțiva ani, timp în care conceptul de nation-building era un asterix în subsolul unei pagini, principalul scop fiind războiul împotriva terorismului – demantelarea grupării teroriste al-Qaeda și capturarea lui Osama bin Laden. Mai mult, prezumția că această construcție statală poate fi făcută exclusiv de occident, a fost una greșită. Este adevărat că occidentul influențează și controlează în mare parte evenimentele internaționale și narațiunea din jurul acestora, însă, așa cum o arată și recenta evoluție din Afghanistan, începe să piardă nu doar narațiunea, ci și acțiunea.
În 2019 Daron Acemoglu și James Robinson susțineau în The Narrow Corridor: How Nations Struggle for Libertycă abordarea occidentală de sus în jos este ineficientă atunci când punctul de plecare este o societate profund eterogenă, organizată în jurul obiceiurilor și normelor locale, în care instituțiile statului au fost absente sau afectate de mult timp. Conform celor doi autori centralizarea cu succes a puterii sub umbrela instituțiilor statului implică acordul și cooperarea populației și, conform acestui model, statul nu este impus unei societăți împotriva dorințelor sale; mai degrabă, instituțiile statului își construiesc legitimitatea asigurându-și un anumit nivel al sprijinului popular. Aceasta nu înseamnă, desigur, că SUA ar fi trebuit să colaboreze cu talibanii. Dar înseamnă că ar fi trebuit să lucreze mai îndeaproape cu diferite grupuri locale decât să investească resurse interminabile în regimul corupt și nereprezentativ al primului președinte al Afganistanului post-taliban, Hamid Karzai. Încă de la început populația afgană a perceput prezența SUA ca pe o ingerință străină menită să le slăbească societatea, această realitate fiind reflectată și prin prezența la ultimele alegeri prezidențiale din septembrie 2019, când din aproximativ douăzeci de milioane de afgani cu drept de vot s-au prezentat la urne puțin peste un milion și jumătate, Mohammad Ashraf Ghani Ahmadzai fiind ales cu 923.592 de voturi.
Fostul secretar de stat Mike Pompeo alături de Mullahul Abdul Ghani Baradar, acum liderul politic de facto al talibanilor, la Doha, Qatar, în septembrie 2020. Foto: Departamentul de Stat al SUA.
Așadar, după douzeci de ani de victorie militară și, ulterior, eforturi greșit administrate, eșecul era inevitabil și este greu de înțeles de ce SUA / Occidentul nu par să fi învățat din experiențele anterioare ale Marii Britanii (învinsă pe teren de afgani în 1842, și la nivel diplomatic în 1893, când Afghanistanul a fost separat de India Britanică prin ceea ce este azi cunoscut Linia Durand) și ale URSS (care după un război de zece ani, între 1979 și 1989, s-au retras din Afghanistan). Sau poate Washingtonul a înțeles că Afghanistanul va fi o provocare dificilă, dar au sperat că excepționalismul american și legitimitatea scopului – războiul împotriva terorii – vor fi două argumente suficiente pentru a asigura succesul operațiunii. Într-adevăr, scopul misiunii, așa cum a fost acesta enunțat în discursul președintelui Joe Biden, a fost atins, însă din punct de vedere imagologic, moral și umanitar, Afghanistanul reprezintă un (alt) eșec al occidentului în Orientul Mijlociu.
Iar gestionarea precară de către instituțiile militare și diplomatice a retragerii, precum și consecințele acestor evenimente, riscă să afecteze imaginea SUA, dar și statutul său de partener fiabil. Acest lucru va fi folosit/manipulat de China care va întări mesajul către partenerii săi regionali și internaționali: sub administrația Biden, Statele Unite sunt prea preocupate de provocările sale interne pentru a acorda o atenție semnificativă apărării și respectării unor angajamente anterioare. Va fi interesant de urmărit evoluția relației și, de ce nu, a angajamentului politic dintre SUA și China precum și impactul acestuia asupra Pakistanului și Indiei. Statele Unite și China au un interes comun în a se asigura că un Afganistan condus de talibani nu devine un teren fertil pentru exportul ideologiei islamiste; atât Washingtonul cât și Beijingul au pârghii semnificative asupra patronului principal al talibanilor, și anume Pakistan. În timp ce Afganistanul este un spectacol secundar în drama mai amplă a relațiilor sino-americane, acesta ar putea oferi o oportunitate de cooperare în sfera securității, cu efecte secundare în alte zone. India ar fi interesată de o astfel de cooperare dintre SUA și China, mai ales dacă această colaborare ar reuși să limiteze și acțiunile Inter-Services Intelligence (cea mai importantă agenție de intelligence din Pakistan), cunoscută fiind relația dintre ISI și talibani.
…la necropolă a speranțelor: Pax Americana a murit la Kabul
În 1992, Statele Unite se aflau la vârful puterii mondiale, iar americanii erau încrezători că o nouă eră de pace și prosperitate era la îndemână. Douăzeci și cinci de ani mai târziu, aceste speranțe sunt în criză. Relațiile cu Rusia și China s-au înrăutățit, Uniunea Europeană se clatină, naționalismul și populismul sunt în creștere, iar SUA este blocată în războaie costisitoare și inutile care au risipit mii de miliarde de dolari și și-a subminat influența în întreaga lume. Rădăcina acestui record negativ, susține Stephen M. Walt (2018) în cartea sa The Hell of Good Intentions: America’s Foreign Policy Elite and the Decline of U. S. Primacy, este angajamentul încăpățânat al instituției de politică externă americană față de o strategie de „hegemonie liberală”. De la sfârșitul Războiului Rece, republicanii și democrații au încercat, deopotrivă, să folosească puterea SUA pentru a răspândi democrația, piețele libere și alte valori liberale în fiecare colț al planetei. Această strategie a fost sortită eșecului, dar susținătorii săi din elita politicii externe nu au fost niciodată trași la raspundere și au continuat să repete aceleași greșeli. Iar experiența afgană vine parcă să confirme spusele lui Walt.
„Afganistanul a fost un război bun”, un război de necesitate pentru a învinge al-Qaeda și terorismul, a spus Barack Obama în timpul campaniei prezidențiale din 2008. Această retorică, plus conceptele de nation-building și democratization au oferit Statelor Unite statutul de Mare Putere generoasă care își pune la dispoziție supremația binevoitoare pentru a asigura stabilitatea și prosperitatea întregii omeniri. Desigur, există și o parte de adevăr în acest discurs. Este foarte adevărat că SUA a asigurat stabilitatea în regiune după regiune de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial încoace, sub umbrela a ceea ce este cunoscut ca era Pax Americana, însă momentul Afghanistan 2021 scoate la inveală „nota de plată” atât a societatii americane – prin prisma numărului de vieți pierdute și a efortului financiar susținut, desigur, de populație – cât și a factorilor de decizie care au gestionat deficitar retragerea. Președintele Biden și-a asumat această strategie a retragerii, chiar dacă nu a fost inițiativa domniei sale, nici nu s-a ascuns în spatele unor sofisme inutile, deși este pe deplin conștient că această notă de plată va veni pe numele administrației condusă de domnia sa.
Retragerea din Afghanistan scoate (din nou) la suprafață ceea ce se dezbătea încă de acum mai bine de zece ani, și anume faptul că „Era americană” se apropie de sfârșit. Chiar dacă deocamdată și pentru câțiva ani buni de acum înainte, Statele Unite vor rămâne primus inter pares – cea mai puternică dintre Marile Puteri – apare întrebarea dacă își va putea menține această poziție în următorii douăzeci de ani. Sentimentul general este că Pax Americana a murit în Kabul iar odată cu ea și viziunea celor care își puseseră toate speranțele în democratizarea absolută a lumii – așa cum ne era ea prezentată în 1992 de Francis Fukuyama în Sfârșitul Istoriei și Ultimul Om.
De asemenea, este de discutat și ce rămâne în urma retragerii. Mulți afgani care nu vor fi reușit să părăsească țara deși și-ar fi dorit asta simțind că viețile lor sunt în pericol, vor îmbrățișa retorica și propaganda – ce va fi generos susținută de Rusia, China sau Iran – că SUA și-a abandonat aliații. Desigur, cazul poate fi susținut de aliații kurzi din nordul Siriei care au fost brusc abandonați în toamna anului 2019, SUA lăsându-i la mila unei ofensive turcești.
Adoptarea bruscă a unor asemenea strategii – plecarea iminentă dintr-o regiune – generează efecte și reacții dintre cele mai diverse. Publicul american nu erau singura audiență a președintelui. Jucătorii de putere din tot Orientul Mijlociu urmăresc cu atenție cum America a încercat diverse strategii și experimente, a angrenat un număr semnificativ de trupe și și-a manifestat dorința de a purta un război de anduranță, iar apoi a lăsat impresia că s-a plictisit și pleacă neanunțat acasă. Rivalii Statelor Unite nu par a fi impresionați de această strategie, mai mult, ritmul amețitor al schimbărilor a prezentat America ca fiind indecisă și nesigură.
În The Dispensable Nation: American Foreign Policy in Retreat (2013), Vali Nasr susține convingător că în spatele unor decizii defectuoase se ascunde dorința Casei Albe de a pivota departe de problemele complexe ale lumii musulmane (pe care a înțeles, într-un final, că nu o poate „occidentaliza” după chipul și asemănarea noastră) și de a-și concentra resursele și efortul spre Pivotul Asiatic, intuind corect că următoarea provocare strategică vine dinspre China.
Din păcate rezultatul punerii în practică a acestei strategii riscă să devină o imensă problemă. Chiar dacă talibanii nu revin la cele mai rele practici, bărbații afgani și mai ales femeile vor plăti un preț ridicat în anii și deceniile următoare.
America va trebui să definească limitele Occidentului
Foto: Președintele Biden (centru), alături de vice-președintele Kamala Harris și secretarul de stat Anthony Blinken. Sursa aici.
Aceste transformări profunde ridică mari întrebări cu privire la direcția lumii și rolul Americii pentru perioada de tranziție care urmează, și chiar dincolo de aceasta. Gestionarea tranziției va fi provocarea strategică majoră pentru Statele Unite în următoarele decenii. Când ne gândim spre ce ne-am putea îndrepta, este util să aruncăm o privire înapoi – nu doar în ultimii șaptezeci de ani, ci mult înapoi în trecut. Asta pentru că tranziția în curs de desfășurare reprezintă mai mult decât sfârșitul epocii de dominație globală americană post-1945. De asemenea, reprezintă sfârșitul erei dominanței occidentale asupra evenimentelor mondiale care au început cu aproximativ 500 de ani în urmă. În această jumătate de mileniu din istoria lumii, poziția globală a Occidentului a rămas sigură.
Acum, însă, pe măsură ce centrul de greutate economic și geopolitic al sistemului internațional migrează din lumea euro-atlantică spre Asia, vedem începutul unui transfer de putere inter-civilizațională. Iar această nouă configurație nu va fi una binară, exclusiv în 1 și 0, mai degrabă se va intra în zona gri a negocierilor, a formării de noi alianțe – unele poate chiar între state cu ideologii diferite – iar liberalismul va cunoaște, probabil, cel mai profund declin de la începutul celui de-al doilea război mondial încoace.
Viitorul politicii internaționale va îmbrățișa realpolitik-ul în forma sa cea mai pragmatică.
*Ioana Constantin Bercean este membru al Consiliului de Experți LARICS.
