Iulian Chifu*
Abstract
This article is reflecting the core of the book I’ve written with Greg Simons for Routledge[1], to appear in July, on the characteristics of the 21-st Century wars. It has been conceived and written as the result of a number of years of working with the subjects of security, mass media, politics and armed conflict. The elements of communication and politics inform much of the content and the cases we are referring to. These aspects and the resulting issues have been carefully considered and engaged in offering important results from an academic and a practical perspective.
War and the manner in which it is waged have been evolving gradually, something that has been noticed by several authors, which prompted the motivation to capture the whys, to what extent, the how and the results of those changes (presumed and real). Some of those changes are related to how the public view, perceive and relate to wars and armed conflicts.
After the triumph of the end of the Cold War, the world breathed a sigh of relief after living on the brink for decades, and the “end of history” was announced[2]. However, currently this short-lived optimism seems to be on the wane as new sets of risks and security challenges evolve and emerge. When wars break out, there are distinct parts to it – the physical fighting that takes place on the battlefield[3] and the informational part[4] that takes place in living rooms across the globe.
Keywords: Communication, War, Informational war, intangibles of war, terrorist branding, public diplomacy, reputation.
Războiul și comunicarea – spre războiul informațional
Modalitatea și mijloacele prin care războaiele și conflictele sunt comunicate public, sau elementele dezvoltării lor cu preponderență în spațiul informațional și forma în care ajung la publicul larg reprezintă aspecte importante care devin pivotale în conflictele armate ale contemporaneității. De aici decurg implicații importante penru mass media, journalism, opinia publică și percepție. Mai mult, cum mass media și accesul la jurnalism ca meserie și ocupație au devenit mult mai extinse – practic oricine putând să devină un ziarist al clipei, al evenimentului sau conflictului și sursă reluată la nivel global practic instantaneu – acest fapt a transformat și vechile constrângeri geopolitice ale timpului și spațiului în elemente irelevante pentru o parte din ce în ce mai mare a populației globului.
Tradițiile occidentale ale jurnalismului și mass media pot duce la presupunerea generală – deși din ce în ce mai puțin răspândită – că aceste instituții sociale cheie sunt obiective și servesc interesul public prin situația prezumată de a patra putere în stat. Pe de altă parte, tot mai mulți, cu precădere cei care au lucrat în presă, au o opinie diferită. Kenneth Payne, de exemplu, a mers până acolo încât a declarat mass media un instrument de război[5], în timp ce Șeful Statului Major General al Armatei Ruse, Serghei Gherasimov, a repetat aserțiunea și a premiat mass media care luptă în războiul informational[6]. Asta reconfirmă faptul că, indiferent de intenția unui jurnalist (pozitivă sau negativă), simpla relatare despre un conflict armat face ca acesta să influențeze percepția și opinia publică, nu mai vorbim atunci când acest scop este urmărit direct prin subordonarea ziaristului față de interesele unei părți sau unui controlor al comunicării acestor subiecte către public.
Această situație crează, după cum era firesc, o anumită tensiune și o dilemă la nivelul societății democratice, acolo unde dăinuie asumpțiunea că informația bună și credibilă duce la decizii bune și credibile pe o anumită temă. Firește că această premiză devine utopică atunci când actori diferiți, angajați în conflict politic sau militar, comunică publicului utilizând mass media și canalele informaționale cu informații subiective menite să mobilizeze, să ajute la faza de polarizare, și să dirijeze publicul spre o anumită realitate, un set de idei și acțiuni pregătite și vizate de comunicarea respectivă. Multe dintre credințele despre ceea ce înseamnă un război, cum ar trebui sau nu să fie abordat și condus, poate fi găsit în abordări și tradiții culturale despre război care au evoluat în timp, dar și calibrat potrivit experiențelor conflictelor militare trecute[7].
Având în vedere dominația occidentului în capitalul celor mai importante instrumente globale de comunicare în masă, domină la nivel global o înțelegere occidentală despre război. Problema este că avem de a face și cu alte tradiții și moduri diferite de a aborda războiul, de a-l conduce și derula, la nivel istoric și în contemporaneitate, private distinct decât din acest unghi occidental, cu care ne-am obișnuit. Mai mult, există observații înregistrate potrivit cărora amplificarea formelor diferite de comunicare în masă (inclusiv cele ne-occidentale) și a modalităților cu care comunicăm instantaneu unor audiențe relevante, capabile de multiplicare globală, determină existența a din ce în ce mai puțin consens și mai multe nuanțe despre istorie și chiar despre evenimente curente prezentate live și din toate unghiurile, dar interpretate în fel și chip[8]. Această formulă aparentă de relatare alternativă a conflictelor se derulează și în cazul abordărilor divergente sau este vorba de chiar modul în care concepem și purtăm războiul care duce la schimbarea naturii conflictelor? Sau, poate, e vorba depre faptul că suntem mai atenți pentru că aflăm imediat, instantaneu și cu acces infinit la informațiile directe, despre un conflict, ceea ce schimbă percepția noastră altădată mult mai înghețată și cu o mai mare inerție în reacție?
Lucruri tangible și intangibile în războiul contemporan
În fiecare conflict armat, există elemente tangibile și o serie de elemente intangibile, greu de decriptat sau identificat. Evident că atenția oricui este atrasă cel mai repede de elementele tangibile, mai lesne de identificat, de descris și de prezentat publicului. Aceste elemente vizează preocupări de natură geografică, precum starea terenului, clima, dar și elementele vizibile legate de calitatea și cantitatea personalului sau a tehnicii și echipamentului militar folosit. Este vorba despre elemente vizibile, tangibile, care pot fi prezentate și înțelese imediat de public. Din contra, elementele intangibile ale războiului nu pot fi văzute, dar pot avea un impact semnificativ asupra unor aspecte operaționale ale conflictului armat.
Elementele intangibile includ forța sau slăbiciunea credinței sau încrederii în lidershipul militar și politic, voința populației sau a unei armate de a merge la război, sau de a continua lupta[9]. Sunt elemente importante de luat în considerație. Chiar dacă mijloacele militare sunt cele care determină rezultatul în lupte individuale, războaiele sunt din ce în ce mai mult determinate și decise de considerente intangibile sau politice[10]. De aceea, pentru a putea utiliza elemente tangibile la maximum de eficiență sau cu impact maxim, elementele intangibile sunt relevante și trebuie cultivate cu atenție și evaluate separat când se trece la derularea unei operații militare.
Elementele intangibile sunt un aspect important al oricărui conflict armat contemporan și exercită o influență relevantă asupra componentele tangibile ale conflictului, dar mai ales asupra capacității operaționale a unui actor pe teren. Între acestea, se distinge un instrument tot mai utilizat și popular, branding-ul, etichetarea și crearea unor mărci hipermediatizate, capabile să mobilizeze publicul țintă.
Oamenii sunt captivați de noțiunile, simbolismul și promisiunile unui set de revoluții captate sub brand-ul de Primăvara Arabă. Anterior, spațiul post-sovietic a fost scuturat de renașterile democratice sub forma Revoluțiilor colorate, pașnice în formă, vizând conduceri imobile și inadecvate în state slabe și recent constituite, ale căror cetățeni aveau aspirații occidentale. Brand-urile pot fi exploatate pentru a creea avantaje politice și instrumente de aceeași natură și sub aceeași formă precum, de exemplu, narațiunea Federației Ruse despre cel de-al Doilea Război din Cecenia a fost definită și promovată nu ca o problemă internă, de relaționare a majorității cu minoritatea, eventual în context istoric complicat al formării Federației Ruse și a Uniunii Sovietice, ci ca parte a Războiului Global Împotriva Terorismului[11].
Dar nu numai statele au uzat de gestiunea și potențarea elementelor intengibile, de branduri și managementul reputației. Au făcut-o într-o formă surprinzător de importantă și de efect organizațiile teroriste, care au folosit excesiv branding-ul pentru a-și crește reputația, vizibilitatea dar și pentru a multiplica efectele și impactul terorist nu numai pentru că tot mai multe organizații s-au aglomerat pe această dimensiune și nișă teroristă, cât pentru a câștiga în vizibilitate și prestigiu internațional (așa negative și crud cum apare), fapt care ajută în domeniul recrutării și atragerii de finanțări. Astfel, branding-ul a devenit un instrument de creștere a valorii acestor actori în materie de elemente intangibile și de diferențiere prin crearea unei identități distincte și extrem de vizibile în fața altor competitori în primul rând pentru forța de a atrage atenția publicului, apoi pentru teroarea exhibată care aduce bani și recruți[12].
În această lume contemporană a secolului 21, o lume “post-adevăr”, a percepțiilor, desenarea și acceptarea realității sunt dirijate de emoții și reguli noi de reacție indusă care afectează natura alegerilor făcute de indivizi și grupurile din societate. Este un element puternic de influență, realizat prin intermediul unui set de valori și norme, viziuni proiectate despre realitate și idealuri civilizaționale[13]. Într-un număr de cazuri, organizațiile teroriste au fost capabile, și prin grozăvia actelor lor care au și valențe comunicaționale majore, de impact, să comunice și mai ales să transmită, să ajungă la public mult mai bine sau cu mult mai mare impact decât guvernele, pe terenul de luptă al războiului informațional. Spre deosebire de cazul guvernelor, acolo unde operațiunile informaționale joacă doar roluri de sprijin al operațiilor militare, grupurile teroriste subordonează acțiunile militare, teroriste, violente celor informaționale, pentru a putea să redeseneze mai bine intangibilele mediului vizat, în mod specific din cauza disparității și a asimetriei puterii hard pe care o dețin comparativ cu cea a inamicului ales, statele.
Politici, comunicare și conflicte armate contemporane
În toată istoria umanității, a existat întotdeauna o apropiere și interacțiune între politică, comunicare și conflict militar. Însă cea mai importantă componentă pentru a identifica și trasa evoluția este urmărirea schimbărilor care au avut loc în modul de derulare a conflictelor. Firește că schimbarea majoră vine de la modificările masive și de impact ale căilor prin care se efectuează comunicarea în masă și avansul tehnologic ce furnizează acces imediat și practic gratuity la mesaje, dar ține și de mijloacele și particularitățile de comunicare moderne tip rețele sociale[14].
Poate o întrebare mai prudentă și posibil a fi investigată ar fi dacă s-a schimbat fundamental natura războiului în secolul 21 comparativ cu formele istorice? După unii autori, multe din tacticile hibride de astăzi își găsesc originile și ideile pe care au fost dezvoltate în istorie, atât la nivel teoretic, cât și practic[15]. Cam același lucru se întâmplă atunci când sunt formulate și create cadrele pentru regulile jocului, atunci când actorul capabil să creeze și să impună propriile reguli prinde adversarul pe picior greșit și poate câștiga măcar un avantaj temporar la nivel fizic și psihologic.
În ceea ce privește natura combatanților în conflicte, aliații, dușmanii și alianțele se schimbă constant și evoluează în timp, în funcție de context și ciscumstanțele de moment. Ca realitate stabilă și predictibilă, Războiul Rece s-a încheiat acum 27 de ani și, între timp, am traversat o tranziție către o realitate care se dovedește nu un echilibru, ci exact actuala situație de impredictibilitate și reașezare ce ar putea dura pe termen mediu. Pe de altă parte, globalizare ca fenomen obiectiv s-a accelerat, iar omenirea are încă resorturi și nostalgii naționaliste care fac ca lideri care se opun acestui fenomen să fie aleși încă în prim plan. Rezultatul este o prelungire a derulării procesului și o gestiune tot mai problematică a sa prin excepționalismul și unilateralismul probat, care e folosit spre a face această trecere la o realitate obiectivă prin bătălia de a impune propria percepție, propria idee despre procesul integrațional natural și mai ales dorința de a impune propria soluție.
Nu trebuie uitate nici alte fenomene naturale și obiective precum schimbarea echilibrelor globale și relațiilor internaționale între diferiți actori, dar și revizinismul și contestarea regulilor predictibile, transformând mediul internațional dintr-unul impredictibil prin evoluție într-altul cu atât mai impredictibil prin implicările multiplilor actori în a-l redesena sau a-l descrie, a-l prezenta în modul său și pe baza explicațiilor proprii, în dorința de a obține poziții mai favorabile prin interpretarea dată realității în cheie proprie[16].
Aceste evoluții contemporane, caracteristice secolului 21, procesului de globalizare dar și avântului tehnologic care a dus la mediatizarea completă și instantanee a oricărui act a determinat al set de analiști să spună că, într-adevăr, există războaie vechi și noi, respectiv că secolul 21 are răzbaie cu caracteristici unice și imposibil de dezvoltat în alte epoci apuse[17]. Războaiele au fost gândite ca ultimul resort al unui actor pentru a soluționa o problemă sau pentru aăși atinge un obiectiv, respectiv e utilizat atunci când toate celelalte instrumente sunt epuizate. Ei bine, astăzi nu e cazul, în mod universal, ca recursul la război să fie chiar excepțional, ca ultim resort, iar acest fapt provine și din maniera și instrumentarul cu care se duc luptele în războaiele secolului 21.
Din contra, în cazul unor actori, avantajele aduse de pornirea unui război și crearea unei probleme pentru alți actori – mai ales dacă aceștia nu au nici dorința, nici voința, câteodată nici instrumentele pentru a purta un conflict, motiv pentru care intervin pentru a negocia și încheia rapid conflictul ce duce la vărsare de sânge – pot deveni chiar mod de acțiune în atingerea obiectivelor politice sau strategice, pentru că la faza de negociere, chiar în lipsa unei concluzii a războiului care, eventual, nici nu poate fi câștigat, e mult mai lesne de câștigat pacea[18].
Războaiele implică tot mai adesea utilizarea operațiunilor militare acoperite (covert military operations) sau măcar recursul la tactici din această sferă care au foarte puțin a face cu transparența și responsabilitatea – și aici vorbim și de cazuri ce implică deopotrivă state democratice și autoritare sau dictaturi[19] – fapt care are tendința să împingă limitele războiului și să le estompeze total. Tot mai mult balanța de putere în gestiunea acestui tip de conflicte migreză de la puterile occidentale către restul lumii și de la state către alte categorii de actori. Mai mult, s-a constatat tot mai mult că doar puterea militară singură nu e suficientă pentru a asigura apărarea intereselor internaționale ale statelor modern. Astfel:
“În contextul unor amenințări globale împărtășite și a interdependențelor politice și economice între state, și deoarece coerciția singură se dovedește insuficientă pentru a apăra interesele naționale, a fi capabil să construiești relații internaționale și coaliții, la fel ca și abilitatea de a exporta bunuri și servicii, se dovedește vital pentru securitatea și prosperitatea națiunilor moderne. Măsura în care populațiile formează astăzi rețele transfrontaliere dă acestei puteri soft un imbold tot mai important pentru că se raportează la gradul important de impact al percepțiilor populare[20].
Acest amestec de politică și informații în contextul comunicării în cadrul unui conflict armat este destinat persuadării și influențării percepției unei audiențe țintă ca și a opiniei care se formează aici. În cazul unui conflict, dar și a competiției, acest obiectiv este abordat de pe pozițiile unui joc de sumă nulă, fapt care face ca părțile opuse sau dușmane să atace credibilitatea și reputația celuilalt în așa fel încât să se poziționeze mai bine în mizele legate de componenta de influență necesară în conflict/competiție.
Astăzi, de exemplu, observatorii listează postul RT (anterior canalul de stat extern Russia Today TV) drept un instrument de propaganda[21]. Chiar dacă este privit ca un instrument de diplomație publică în Rusia, produsele informative conțin într-adevăr propagandă, însă scopul primordial rămâne atingerea unor audiențe externe, atragerea și influențarea lor, obiectiv pe care-l realizează chiar și în actualele condiții[22].
Pe de altă parte nu trebuie uitat că acuzații și insinuări sunt făcute de diferii actori (inclusiv RT, la rândul său) cu scopul de a afecta un brand sau reputația unui instrument media(pe drept sau nu) ca o modalitate de a diminua abilitatea de a comunica eficient a respectivului instrument, de a influența sau a persuada audiențele. În plus, acuzațiile de propaganda și afectarea binelui public pot fi și au fost utilizate de guverne autoritare pentru a altera și a impune cenzura[23]. Iar scopul cenzurii nu este neapărat să oprească materialele nedorite spre a fi date publicității (acesta e doar instrumentul, mijlocul de acțiune), ci de a se plasa mai bine pentru a forma și determina caracteristicile realității percepute în mediul uman și social bazat pe noțiunea și practica dominației informaționale.
Câteodată se poate oberva că abundența de informație politizată în sfera informațională publică, din accident sau prin proiect, are o acțiune mai degrabă de barieră decât de pod și sprijin spre înțelegere. Și nu rareori acest obiectiv e urmărit, prin generarea haosului și inundarea cu informații și interpretări amestecate, acela de a creea confuzie și a împiedica înțelegerea reală a acțiunilor. Iar obiectivul este realizat tocmai prin această cacofonie și abundență de informație și sensuri, prin crearea unui zgomot care acoperă în mod natural mesajul și informația reală.
Este o abordare obișnuită și comună să consideri că Rusia e un actor din afara mediului normal, care nu folosește regulile în modul obișnuit, comun, normal de acțiune în relațiile internaționale, ci că are tendința relativizării, interpretării și amestecării componentelor de legislație internațională și utilizarea lor în moduri diferite, atunci când are nevoie. Ambiguitatea voită într-o fază de abordare teoretică sau normativă permite utilizarea excesivă a variațiilor interpretative în funcție de interes[24].
Referințele la un set universal de norme și valori care include noțiuni precum statul de drept, drepturile omului și democrația au tendința să acopere cealaltă parte a monedei mai puțin cunoscută și, evident, studiată. Această abordare și punct de vedere al perspective unei părți e dublată nu rareori de un comentariu subiective care întărește credibilitatea prin referința la legi și norme cunoscute și acceptate de audiență. În aceeași măsură, trebuie să gândim referințele făcute de cealaltă parte pe baza propriului set de valori către propriul public, public care, el, are acces și mai redus sau deloc la valorile occidentale.
Nu puțini consideră însă că abordarea publicului dușmanului și eficiența acestei abordări nu e dată doar de efortul de a ajunge la acea populație, ci și de cunoașterea adecvată și efectivă[25] a setului de valori în care sunt plonjați, cărora le sunt fideli sau cu care sunt obișnuiți cetățenii vizați de această comunicare.[26] Angajarea celeilalte părți sau intrarea în dialog nu înseamnă capitulare sau diminuarea angajamentului pentru propriile idei, ci doar cunoașterea perspectivei celeilalte părți pentru a putea comunica eficient în cheia propriei percepții, a argumentației și setului de valori cu care este obișnuit publicul adversarului.
Războaiele suferă din ce în ce mai mult un process de mediatizare crescut, uneori excesiv, mai ales în faza lor extrem de vulcanică. De aici și dificultățile de a gestiona fluxurile de informație și percepția publică, respective de a controla în practică opinia formată în timpul conflictului. Acest fapt creează o tensiune între misiunea jurnaliștilor și cea militară. “La orice nivel mass media interacționează cu militarii în timpul unui conflict, apare imediat tensiunea inerentă între scopurile evidente ale mass mediei imparțiale și echilibrate și obiectivele militare ale unuia dintre combatanți”[27].
Mass media a fost utilizată, cu certitudine, la scară largă, în timpul conflictelor, acolo unde ofensivele militare au fost anunțate dinainte deschis sau operațiuni televizate precum cea a uciderii lui Osama bin Laden au fost montate și derulate cu premeditare, știind că vor ajunge în scurt timp direct pe ecranele tuturor televiziunilor din lume. Este și cazul bătăliei de la Mosul, lansate în 2016, atunci când SUA și Irakul au sperat să obțină beneficii strategice și componente intangibile ale conflictului militar (frica adversarului, relatări ale civililor din zonă care așteptau asaltul, trădări și dezertări) atunci când au explicat clar și deschis și au justificat întreaga operațiune militară ce avea să se deruleze, determinând astfel percepțiile despre realitatea care s-a derulat ulterior în mod real în timpul luptelor, cu o componentă majoră a transmiterii valorii intengibile a succesului operațiunii prin coincidența descrierii cu modul în care s-a derulat operațiunea.[28]
Bibliografie
Beifuss, A. & Bellini, F. T., Branding Terror: The Logotypes and Iconography of Insurgent Groups and Terrorist Organisations, New York: Merrell Publishers, 2013
Betz, D., Carnage and Connectivity: Landmarks in the Decline of Conventional Military Power, New York: Oxford University Press, 2015
Greene, R., The 33 Strategies of War, New York: Penguin Books, 2006
House of Lords, Persuasion and Power in the Modern World, Select Committee on Soft Power and UK’s Influence, Report of Session 2013-14, HL Paper 150, 28 March 2014
Kaldor, M., New and Old Wars: Organised Violence in a Global Era, 2nd Edition, Cambridge: Polity Press, 2006
Kissinger, H., World Order, New York: Penguin Books, 2015
Kuhn, U., Understanding Russia, Russian Analytical Digest, Analysis, No. 162, 10 February 2015
Layer, Y. & Ryjouk, O., The Challenges of Pro-Russian Media Bias in Ukraine, a Case Study of the Vesti Newspaper, Russian Analytical Digest, Analysis, No. 177, 8 December 2015
Maoz, Z. & Gat, A., War in a Changing World, Ann Arbor: The University of Michigan Press, 2001
Nagl, J. A., Learning to East Soup With a Knife: Counterinsurgency Lessons From Malaya and Vietnam, Chicago: University of Chicago Press, 2005
Nelson, E., Orttung, R. & Livshen, A., Measuring RT’s Impact on YouTube, Russian Analytical Digest, Analysis, No. 177, 8 December 2015
Payne, K., The Media as an Instrument of War, Parameters, Spring 2005, pp. 81-93
Pierman, G., The Grand Strategy of Non-state Actors: Theory and Implications, Journal of Strategic Security, 4(8:4), Winter 2015, pp. 69-78
Scahill, J., Dirty Wars: The World is a Battlefield, London: Serpent’s Tail, 2013
Shirreff, Gen. Sir R. & Olex-Szczytowski, M., Arming for Deterrence: How Poland and NATO Should Counter a Resurgent Russia, Brent Scowcroft Centre on International Security, Atlantic Council, July 2016
Simons, G. & Sillanpaa, A. (Eds.), The Kremlin and DAESH Information Activities, Riga: NATO Strategic Communications Centre of Excellence, 2016
Simons, G., Islamic Extremism and the War for Hearts and Minds, Global Affairs, 2(1), 2016, pp. 91-99
Simons, G., Rethinking Communication Within the Global War on Terrorism, Small Wars Journal, 6 July 2016
Simons, G., Russian Public Diplomacy in the 21st Century: Structure, Means and Message, Public Relations Review, 40, 2014, pp. 440-449
Simons, G., Understanding Political and Intangible Elements in Modern Wars, State Management: Electronic Herald, 34, October 2012
Simons, G., Mass Media and Modern Warfare: Reporting on the Russian War on Terrorism, Farnham: Ashgate, 2010
Thornton, R. & Karagiannis, M., The Russian Threat to the Baltic States: The Problems of Shaping Local Defence Mechanisms, The Journal of Slavic Military Studies, 29(3), 2016, pp. 331-351
Thornton, R., The Changing Nature of Modern Warfare, The RUSI Journal, 160(4), 2015, pp. 40-48
Tse-Tung, M. (trans. Griffith II, S. B.), On Guerrilla Warfare, Champaign (IL): University of Illinois Press, 2000.
[1] Greg Simons, Iulian Chifu, The Changing Face of Warfare in the 21st Century, Routledge, London and New York, 2017.
[2] Francis Fukuyama, The End of History and the Last Man, International Affairs Journal The National Interest, 1992.
[3] Iulian Chifu, Simona Țuțuianu, Torn Beetween East ans West. Europe’s Border States, Rputledge, London and New York, 2017.
[4] Iulian Chifu, Oazu Nantoi, Război Informațional. Tipizarea agresiunii informaționale a Federației Ruse, Editura Institutului de Științe politice și Relații Internaționale, București, 2016
[5] Payne, K., The Media as an Instrument of War, Parameters, Spring 2005, pp. 81-93.
[6] NATO Strategic Communications Centre of Excellence, Social Media as a Tool of Hybrid Warfare, Riga 2016, p 26; Iulian Chifu, Oazu Nantoi, Război Informațional…, pp.32-38.
[7] Tse-Tung, M. (trans. Griffith II, S. B.), On Guerrilla Warfare, Champaign (IL): University of Illinois Press, 2000; Nagl, J. A., Learning to East Soup With a Knife: Counterinsurgency Lessons From Malaya and Vietnam, Chicago: University of Chicago Press, 2005; Thornton, R., The Changing Nature of Modern Warfare, The RUSI Journal, 160(4), 2015, pp. 40-48; Pierman, G., The Grand Strategy of Non-state Actors: Theory and Implications, Journal of Strategic Security, 4(8:4), Winter 2015, pp. 69-78.
[8] Kissinger, H., World Order, New York: Penguin Books, 2015
[9] Simons, G., Understanding Political and Intangible Elements in Modern Wars, State Management: Electronic Herald, 34, October 2012
[10] Payne, K., The Media as an Instrument of War, Parameters, Spring 2005, pp. 81
[11] Simons, G., Mass Media and Modern Warfare: Reporting on the Russian War on Terrorism, Farnham: Ashgate, 2010, pp. 59-93
[12] Beifuss, A. & Bellini, F. T., Branding Terror: The Logotypes and Iconography of Insurgent Groups and Terrorist Organisations, New York: Merrell Publishers, 2013; Simons, G., Islamic Extremism and the War for Hearts and Minds, Global Affairs, 2(1), 2016, pp. 91-99.
[13] Simons, G., Rethinking Communication Within the Global War on Terrorism, Small Wars Journal, 6 July 2016; Simons, G. & Sillanpaa, A. (Eds.), The Kremlin and DAESH Information Activities, Riga: NATO Strategic Communications Centre of Excellence, 2016.
[14] Betz, D., Carnage and Connectivity: Landmarks in the Decline of Conventional Military Power, New York: Oxford University Press, 2015.
[15] Greene, R., The 33 Strategies of War, New York: Penguin Books, 2006
[16] Maoz, Z. & Gat, A., War in a Changing World, Ann Arbor: The University of Michigan Press, 2001
[17] Kaldor, M., New and Old Wars: Organised Violence in a Global Era, 2nd Edition, Cambridge: Polity Press, 2006
[18] I Chifu, Tutuianu, Torn Beetween…
[19] Scahill, J., Dirty Wars: The World is a Battlefield, London: Serpent’s Tail, 2013
[20] House of Lords, Persuasion and Power in the Modern World, Select Committee on Soft Power and UK’s Influence, Report of Session 2013-14, HL Paper 150, 28 March 2014
[21] Nelson, E., Orttung, R. & Livshen, A., Measuring RT’s Impact on YouTube, Russian Analytical Digest, Analysis, No. 177, 8 December 2015
[22] Simons, G., Russian Public Diplomacy in the 21st Century: Structure, Means and Message, Public Relations Review, 40, 2014, pp. 440-449
[23] Layer, Y. & Ryjouk, O., The Challenges of Pro-Russian Media Bias in Ukraine, a Case Study of the Vesti Newspaper, Russian Analytical Digest, Analysis, No. 177, 8 December 2015
[24] Shirreff, Gen. Sir R. & Olex-Szczytowski, M., Arming for Deterrence: How Poland and NATO Should Counter a Resurgent Russia, Brent Scowcroft Centre on International Security, Atlantic Council, July 2016; Thornton, R. & Karagiannis, M., The Russian Threat to the Baltic States: The Problems of Shaping Local Defence Mechanisms, The Journal of Slavic Military Studies, 29(3), 2016, pp. 331-351.
[25] Kuhn, U., Understanding Russia, Russian Analytical Digest, Analysis, No. 162, 10 February 2015
[26] Kissinger, H. A. & Shultz, G. P., Building On Common Ground With Russia, The Washington Post, http://www.washingtonpost.com/wp-dyn/content/article/2008/10/07/AR2008100702439.html, 8 October 2008 (accessed 7 December 2016)
[27] Payne, K., The Media as an Instrument of War, Parameters, Spring 2005, p. 84
[28] Lee, C., Warning Orders: Strategic Reasons for Publicising Military Offensives, War On The Rocks, http://warontherocks.com/2016/10/warning-orders-strategic-reasons-for-publicizing-military-offensives/, 28 October 2016 (accessed 14 November 2016)
*Iulian Chifu este membru al Consiliului de experți LARICS.