Autor: Ioana Constantin Bercean*
Reconfigurarea arhitecturii de securitate din Caucazul de Sud în urma războiului dintre Armenia și Azerbaidjan din 2020 a generat schimbări semnificative pentru cele trei puteri principale ale regiunii: Rusia și Turcia au câștigat o putere sporită în regiune, în timp ce influența regională Iranului a scăzut. Rezultatele războiului dintre Armenia și Azerbaidjan și acordul ulterior intermediat de Rusia au creat noi provocări semnificative pentru Iran, în special din cauza recuceririi de către Azerbaidjan a enclavei Nagorno-Karabah, o zonă muntoasă disputată atât de Baku cât și de Erevan, deținută de forțele armene timp de aproape trei decenii înainte de războiul de 44 de zile din 2020.
Sursă foto: Middle East Eye
Încă de la declararea independenței Azerbaidjanului, în 1991, relația dintre Teheran și Baku a fost caracterizată de o suspiciune profundă, însă conflictele directe au fost evitate. Această neîncredere reciprocă nu este deloc o surpriză dat fiind că modelul secular azer este în contrast puternic cu cel de sorginte șiită revoluționară al Iranului. Azerbaidjanul și-a ales Israelul și Turcia drept aliați regionali principali, două țări cu care Iranul se află în competiție pentru hegemonia regională. Israelul, pe de o parte, a fost unul dintre principalii susținători ai Azerbaidjanului în conflictul din Nagorno-Karabah fiind, conform unui raport al Stockholm International Peace Research Institute, cel de-al doilea cel mai mare furnizor de arme pentru Baku, după Rusia, cu vânzări estimate la 825 de milioane de dolari între 2006 și 2019. Pe de altă parte, în ceea ce privește Turcia, care se învecinează cu Nakhcivan (înainte de acordul din 2020 legăturile terestre dintre Azerbaidjan și enclava sa Nakhcivan treceau prin teritoriul iranian) obține acces terestru în întregul Azerbaidjan fără a fi nevoită să treacă prin Iran sau Georgia, creând o potențială rută comercială directă către Asia Centrală.
Sursă foto: Eurasianet.
Aspectul etnic: minoritatea azeră din nordul Iranului
Teheranul ar putea fi, de asemenea, precaut cu privire la impactul victoriilor și alianțelor regionale ale Azerbaidjanului asupra populației azere din nordul Iranului, zona fiind locuită de o populație azeră semnificativă, estimată a fi cea mai mare minoritate din țară. Azerii formează aproximativ 16% din populația totală a Republicii Islamice Iran, majoritatea acestora fiind șiiți și, în ciuda unei istorii de opoziție politică la începutul și mijlocul anilor 1900, ulterior au avut tendința de a se identifica cu guvernul central iranian. Un număr semnificativ de azeri a jucat un rol important în evenimentele care au condus la Revoluția Constituțională din 1905-1911, la crearea Frontului Național a lui Mossadegh (1950-1953) și în Revoluția Islamică din 1978-1979. Identitatea șiită comună, implicarea în economia mai largă a Iranului și prezența multor azeri în Teheran indică faptul că aceștia au căutat în primul rând să influențeze politica iraniană, mai degrabă decât să solicite autonomie. Însă în ultimii ani Iranul se confruntă cu cereri și manifestații pentru o mai mare autonomie azeră, printre acestea numărându-se demonstrațiile din septembrie 2011 de la Urumiyeh în Iran, prin care s-au solicitat mai multe drepturi lingvistice și educaționale sau cele din fața ambasadei Iranului din Baku, pentru care a existat și un anumit sprijin din partea mișcărilor politice care vizau un Azerbaidjan unit. Însă ayatollahul Mojtahid-Shabestari, reprezentantul liderului suprem Ali Khamenei în provincia iraniană Azerbaidjanul de Est, a răspuns că azerii ar putea fi reuniți numai dacă Azerbaidjanul va fi încorporat în Iran.
Diversitatea etnică din Iran. Sursă CIA World Factbook.
În timpul conflictului din 2020, Khamenei, el însuși un iranian cu origini azere, nu a făcut niciun comentariu cu privire la poziționarea Teheranului, însă un număr de reprezentanți ai săi din nord-vestul Iranului, cu populația majoritară azeră, au emis o declarație prin care și-au exprimat sprijinul pentru Azerbaidjan în conflict. Mai mult, reprezentantul lui Khamenei în Republica Azerbaidjan, Ali Akbar Ajagnejad, a declarat în timpul unui discurs din 3 octombrie 2020 că este gata să meargă în Nagorno-Karabakh și să lupte alături de tinerii azeri până când va fi martirizat.
Ali Akbar Ajagnejad, reprezentantul liderului suprem Ali Khamenei în Republica Azerbaidjan. Sursă foto: Qafqaz.
Relația dintre Republica Islamică și Azerbaidjan este un exemplu util în ceea ce privește importanța naturii transnaționale a grupurilor etnice în discursul de securitate al Iranului. Relația iraniano-azera este probabil reprezentativă pentru relațiile internaționale ale Teheranului, dar și pentru politică etnică internă. Beligeranța Iranului față de Azerbaidjan nu se evidențiază ca o excepție, mai degrabă aceasta oferă un exemplu viu și aproape invariabil aplicabil al modului în care grupurile etnice transnaționale care locuiesc în Iran pot afecta securitatea și politica internațională a Republicii Islamice. Evoluția postbelică a dinamicii minorității azere – care a organizat sărbători publice în urma victoriei Azerbaidjanului în conflictul cu Armenia și a cerut închiderea granițelor iraniano-armene în urma războiului – a alimentat îngrijorarea Iranului față de posibilele ambiții ale guvernului de la Baku față de teritoriul său și de propaganda pan-turcistă care emană din Azerbaidjan și chiar din Turcia; chiar dacă în prezent, nu există o amenințare reală de separatism în Azerbaidjanul iranian, peisajul „s-ar putea schimba dacă criza escaladează și puterile externe vor fi implicate” (extras dintr-un interviu realizat în 18 mai 2018, la International Institue for Peace, Viena, cu Shireen T. Hunter, fost diplomat, în prezent profesor de studii iraniene la Georgetown University).
Mai mult, naționalismul etnic azer, combinat cu nemulțumirea față de condițiile socio-economice din Iran, ar putea crea o situație explozivă în provinciile din nordul Iranului, iar această realitate ar putea fi exploatată de rivalii Republicii Islamice. Israelul și Turcia au un istoric al încercărilor de a mobiliza comunitatea iraniană azeră împotriva guvernului din Teheran. În plus, Teheranul a fost alarmat și de exercițiile militare ale Azerbaidjanului cu Turcia și Pakistan (doi dintre principalii rivali geopolitici ai Iranului) inițiate pe 12 septembrie la Baku, la aproximativ 250 km de granița cu Iranul.
Consecințe
În acest context, ca răspuns la exercițiile militare azere în apropierea granițelor Iranului, Teheranul a inițiat la începutul lunii octombrie un set de exerciții militare, în apropierea graniței cu Azerbaidjan. Nenumărate vehicule blindate, unități de artilerie, drone și elicoptere au fost trimise în nord-vestul Iranului, într-o demonstrație excepțională de forță. Miniștrii și oficialii iranieni au justificat aceste manevre ca fiind un răspuns la alianța dintre Israel și Azerbaidjan, precum și o strategie de a elimina membri ai grupării ISIS, importați de Azerbaidjan și Turcia în Caucaz, anul trecut, pentru a lupta împotriva Armeniei în Nagorno-Karabah.
Iranul a numit acest exercițiu militar “Cuceritorii lui Khaybar / Fatehan-e Khaybar” (فاتحان خیبر), probabil ca un răspuns la strategia israeliană împotriva Iranului, prezentată președintelui american Joe Biden de către prim ministrul Naftali Bennet și descrisă de acesta din urmă drept „o moarte printr-o mie de tăieturi”. Numele de cod Fatehan-e Khaybar se referă la porțile unei fortărețe evreiești antice din Peninsula Arabică, care a fost cucerită de Imamul Ali, primul imam șiit. Prin urmare, din punctul de vedere al Iranului, Azerbaidjanul este versiunea de astăzi a aceleiași cetăți, iar poarta sa este coridorul Zangezur – propus de Azerbaidjan pentru a conecta restul țării cu enclava sa Nakhcivan prin regiunea Syunik din sudul Armeniei. Potrivit ultraconservatorilor iranieni, Zangezur ar putea fi o poartă pentru intrarea directă a Israelului și a NATO în Caucaz și, prin urmare, ar încălca integritatea teritorială a Armeniei și, de asemenea, ar amenința Iranul.
Exercițiile militare iraniene „Cuceritorii lui Khaybar”. Sursă foto: Fars News.
Diversele exerciții militare din ultimele săptămâni ale Azerbaidjanului alături de Turcia și Pakistan ar fi putut servi drept declanșator pentru aceste jocuri de război, dar cu siguranță nu este singurul pretext, aici putând fi inclusă și “taxa rutieră” impusă de guvernul de la Baku șoferilor de camioane iranieni care intrau în regiunea Nagorno-Karabah – o cale pe care aceștia trebuie să o urmeze pentru a transporta combustibil și mărfuri în Armenia sau un alt set de manevre militare, efectuat de forțele speciale azere și turce în imediata vecinătate a coridorului Lachin, care leagă fizic părțile populate de armeni din Karabakh de Republica Armenia și este în prezent păzit de forțele de menținere a păcii din Federația Rusă.
„Acțiune ciudată a Republicii Azerbaidjan împotriva șoferilor de tranzit iranieni / Dă-ne dreptul de a trece”. Sursă foto: ISCA News.
Implicații regionale
Arhitectura de securitate postbelică în Caucazul de Sud a îmbunătățit poziția Rusiei și Turciei, creând în același timp provocări noi pentru Iran, atât exogene cât și domestice. În timp ce Moscova și Teheranul pe de o parte, și Ankara și Teheranul pe altă parte, împărtășesc anumite interese comune, au și puncte de divergență, iar ignorarea Iranului din acordul de pace din 2020, precum și recentele evoluții regionale, au potențialul de a adânci aceste disensiuni.
Încrederea ridicată în sine a autorităților azere de astăzi, răceala relațiilor dintre Teheran și Erevan din cauza sprijinului discret al Iranului pentru Baku în timpul conflictului Nagorno-Karabah și influența tot mai mare a Turciei și Israelului în Caucaz au creat o anume stare de anxietate printre oficialii iranieni, îngrijorați de posibilitatea ca un conflict limitat în regiune, care ar atrage și nord-vestul Iranului într-un război. Nu este încă clar în ce măsură guvernul condus de președintele Ebrahim Raisi și Consiliul Suprem de Securitate Națională pot formula o politică și o strategie clară de apărare în fața provocărilor de securitate din regiunea de frontieră cu Azerbaidjanul. Clare sunt însă mesajele transmise de Teheran prin aceste desfășurări de capabilități și exerciții militare, prin care Iranul dorește să transmită mesaje nu doar Azerbaidjanului sau Turciei, ci și Israelului, oficialii iranieni amintind în mod constant despre intenția lor de a respinge amenințarea israeliană din regiunea Caucaz.
Pentru a evita un alt conflict regional discuțiile diplomatice proactive între Teheran și Baku sunt esențiale. În acest sens, la mijlocul lunii octombrie, în urma conversațiilor telefonice dintre ministrul de externe al Azerbaidjanului, Jeyhun Bayramov și ministrul iranian de externe, Hossein Amir-Abdollahian, cele două părți au declarat că își vor rezolva criza diplomatică prin dialog. Potrivit Ministerului de Externe al Azerbaidjanului, „Miniștrii au subliniat importanța respectării principiilor integrității teritoriale și suveranității țărilor”. Pe 24 octombrie, ministrul de externe al Iranului a declarat că relațiile Iran-Azerbaidjan vor continua pe baza „respectului reciproc”. Orice conflict armat din Caucaz nu ar face decât să agraveze crizele existente în regiunile învecinate, în special escaladarea crizelor umanitare și de strămutare din Afganistan.
*Ioana Constantin Bercean este membru în Consiliul de Experți LARICS și expert pe Orientul Mijlociu.
