Lucian Dumitrescu*
Sursa: © U.S. Embassy Bucharest.
La sfârșit de an, este vremea bilanțurilor. Iar cel dedicat securității este, poate, cel mai important, în contextul negocierilor fără precedent SUA/NATO/UE cu Federația Rusă. Barometrul de securitate al României ne oferă prilejul unui asemenea bilanț. Este cea mai bună și cea mai actuală fotografie a țării noastre din acest punct de vedere.
Realizat în parteneriat de Laboratorul pentru Analiza Războiului Informațional și Comunicare Strategică (LARICS) și Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale al Academiei Române (ISPRI), Barometrul de Securitate a României, ediția octombrie 2021, poate fi un instrument util atât pentru decidenții politici cât și pentru publicul larg. Utilitatea Barometrului provine din măsurarea culturii de securitate locale. În esență, și cu riscul simplificării, cultura de securitate se referă la percepții despre cine ne sunt inamicii, cum ne amenință aceștia și cum ne apărăm de aceștia. Când percepțiile respective apar la nivelul elitelor politice, vorbim de o cultură de securitate formală. Din cunoașterea acesteia, pot rezulta scenarii legate de comportamentele cele mai probabile pe care un stat le va adopta în situații de criză. Astfel, cunoașterea culturilor și subculturilor de securitate poate fi utilizată pentru realizarea de prognoze de către decidenții politici preocupați de strategii pro-active. Cunoașterea culturii de securitate informale, împărtășită de marea majoritate a populației, poate fi utilă pentru evitarea crizelor de legitimitate rezultate din schimbările rapide apărute în contextul internațional. În astfel de situații, e recomandabil ca „liniile roșiiˮ ale elitei să se suprapună sau să nu depășească cu mult „liniile roșiiˮ ale populației, mai ales în cazul statelor cu deficit de legitimitate. De regulă, acestea au capabilități reduse de gestionare a complexității și se adaptează mai greu la schimbările de paradigmă din mediul internațional. Barometrul de Securitate a României este axat mai ales pe dimensiunea cognitivă a culturii de securitate locale, dar relevă parțial și componenta emoțională a acesteia. Mai exact, Barometrul surprinde modul în care interacțiunea SUA-UE este tradusă de cultura de securitate locală, comportamentul strategic pe care publicul local îl așteaptă de la România în cadrul Uniunii Europene și imaginea locală a Chinei. De asemenea, Barometrul măsoară percepția publicului în legătură cu potențiale agende politice și strategice, precum și raportarea la pandemia de coronavirus și la campania de vaccinare.
Cum este tradusă interacțiunea Uniunea Europeană-Statele Unite de cultura de securitate informală din România
Cunoașterea modului în care publicul din România traduce interacțiunea Statele Unite – Uniunea Europeană poate fi utilă pentru decidenții politici locali interesați de calibrarea deciziei de politică externă. Utilitatea apare mai ales în situațiile în care opțiunile în materie de politică externă sau de securitate exprimate de Washington și Bruxelles, sau de Washington și capitalele importante ale Europei, sunt departe de a coincide. Iar România a avut de gestionat astfel de situații delicate în câteva rânduri. În 2003, România alegea să facă parte din „noua Europăˮ (D. Rumsfeld) și să participe la Războiul din Irak împotriva terorismului. „Vechea Europăˮ, formată din Germania, Franța și Federația Rusă, condamna Războiul din Irak și, în general, politicile de securitate subsecvente doctrinei George W. Bush. Din primul an al mandatului prezidențial, Donald Trump le-a solicitat aliaților europeni din NATO să cheltuiască pentru apărare 2% din PIB, o cerință care i-a nemulțumit pe unii dintre aliații europeni ai SUA. În perioada Războiului Rece, aliații europeni din NATO alocau pentru apărare aproximativ 60% din cheltuielile militare ale Statelor Unite. Procentul s-a diminuat de-a lungul timpului. Pe de o parte, din cauza creșterii bugetului pentru apărare al SUA în contextul războiului împotriva terorismului, iar, pe de altă parte, din cauza crizei financiare din 2008. În 2011, aliații europeni ai SUA alocau pentru apărare aproximativ 33% din cheltuielile militare ale SUA. Iar diferența s-a văzut în timpul Războiului din Libia, care a expus vulnerabilitățile militare ale celor opt state europene care au participat la operațiunile militare. În România, nevoia de modernizare militară s-a întâlnit cu solicitarea Washingtonului, motiv pentru care Bucureștiul alocă 2% din PIB pentru apărare începând cu anul 2017. În 2018, doar șase state membre NATO cheltuiau 2% din PIB pentru apărare, un număr care a crescut constant de atunci. În fine, nu trebuie uitate tensiunile diplomatice apărute după ce președintele Trump anunța, la finele anului 2017, mutarea ambasadei Statelor Unite de la Tel Aviv la Ierusalim. În anul următor, Guvernul Dăncilă îmbrățișa inițiativa Washingtonului, într-un context de marcat de opoziția pe această temă a Uniunii Europene, a ONU și a mai multor state din Orientul Mijlociu. Deci pentru ajustarea unor decizii de politică externă, mai ales atunci când consensul e redus atât în plan regional cât și la nivelul elitei politice din România, cunoașterea culturii de securitate locale poate fi utilă. Să vedem ce spun cetățenii români despre interacțiunea strategică Statele Unite-Uniunea Europeană.
La întrebarea „România ar trebui să fie mai apropiată de UE sau de Statele Uniteˮ, se remarcă echilibrul. Ușoara preferință pentru UE – 24,5% – poate fi explicată prin faptul că securitatea remunerativă e mai palpabilă și percepută ca fiind accesibilă în spațiul instituțional al Uniunii Europene. În condițiile în care peste o treime de forța de muncă din România a imigrat deja în diferite state europene, nu e surprinzător că cei mai mulți dintre cei care au bifat această opțiune susțin că „fără Uniunea Europeană românii nu aveau libertatea de mișcare pe care o au astăziˮ. 10, 9% au răspuns că România ar trebui să fie mai apropiată de SUA, în timp ce cei mai mulți respondenți – 36, 6 % – au ales varianta „la fel de apropiată de ambeleˮ. Răspunsul nu e deloc surprinzător. Găsim aici o influență evidentă a culturii de securitate formale (a elitei) asupra culturii de securitate informale (a populației). Din 2007 încoace, Bucureștiul a făcut opțiuni de politică externă de natură să nu antagonizeze Washington-ul și Bruxelles-ul. Iar asta se vede și în opțiunile populației. Interesant este că 27, 7% dintre respondenți au optat pentru varianta „România să își mai vadă și de problemele și interesele eiˮ. Dintre cei care au ales acest răspuns, cei mai mulți – 35, 9% – sunt absolvenți de studii superioare, 23, 6% studii medii și 26% studii primare. Deci mai ales cetățenii educați se așteaptă ca România să-și promoveze propria agendă în cadrul instituțiilor trans-atlantice. Cum se poate face asta? În teorie, lucrurile sunt simple. Leadershipul politic și capabilitățile politico-administrative dezvoltate rezolvă problema. În practică, mai e nevoie și de o minimă sinergie între elementele de mai sus pentru apariția „autonomiei strategiceˮ. A nu se confunda „autonomia strategicăˮ cu „suveranitatea strategicăˮ, în condițiile în care prima se referă la posibilitatea „balansării institutionaleˮ iar a doua la comportamente strategice în afara unor alianțe regionale. România nu e Franța. În ce măsură s-au dezvoltat leadershipul politic și capabilitățile politico-administrative ale României în ultimele aproape două decenii constituie o discuție separată. Cert este că fără construirea unei minime „autonomii strategiceˮ, care implică un proiect instituțional pe termen lung, România riscă să intre în „eliceaˮ politicii externe fie a Washingtonului, fie a Bruxelles-ului. Într-un asemenea scenariu, riscul este acela al apariției unei dileme de politică externă potențial insolvabile. Opțiuni mai puțin cristalizate apar în legătură cu interacțiunea strategică SUA-UE-CHINA. 47% dintre respondenți consideră că „Uniunea Europeană este importantă doar atâta timp cât americanii sunt interesați de Europaˮ. În timp ce 42% consideră că, lipsită de sprijin american, UE nu ar fi dominată de Rusia sau de China. E dificil ca publicul să evalueze cam câtă „autonomie strategicăˮ are Uniunea Europeană, mai ales că nici Bruxelles-ul nu pare să știe acest aspect, în condițiile în care problemele de securitate cad preponderent în sarcina statelor membre. În plus, gândirea strategică de tip comparat nu a făcut încă progrese în România nici în mediul academic și cu atât mai puțin în discursul elitelor politice. Inexistența unor răspunsuri cristalizate legate de interacțiunea strategică SUA-UE-CHINA reflectă impactul pe care cultura strategică formală îl are asupra celei populare.
Cum sunt percepute NATO, Uniunea Europeană, Statele Unite
Aproximativ 75% dintre respondenți nu sunt de acord cu afirmația că „În viitor, NATO va fi o alianță mai slabă și mai puțin importantă decât astăziˮ. Afirmația este respinsă nu pentru că publicul a înțeles capacitate de reinventare a NATO, ci pentru că Alianța și parteneriatul strategic cu Statele Unite constituie principalele ancore de securitate la nivel local. Ca atare, aspectele de mai sus constituie deja parte integrantă a identității strategice a României de aproape două decenii. Răstimp în care s-au „banalizatˮ, adică au devenit parte integrantă a culturii de securitate din România, atât a populației cât și a elitei. Pe scurt, sunt indiscutabile. Drept urmare, e foarte puțin probabil ca un grup social să îmbrățișeze o narațiune pesimistă despre aspecte identitare deja internalizate. În schimb, e foarte probabil să se raporteze pozitiv la acestea. Bunăoară, peste 70% dintre respondenți nu cred că Uniunea Europeanăî ar putea să dispară în viitorul apropiat. De asemenea, aproape 70% dintre respondenți resping ideea că Statele Unite își vor pierde interesul față de Europa de Est și că se vor retrage de aici. Ce relevă răspunsul la aceste întrebari? Faptul că, în urma unui proces eficient de socializare internațională, simbolistica euro-atlantică e deja puternic înrădăcinată în cultura de securitate locală. Ca atare, dacă o forță politică locală va ataca aceste simboluri cu populisme de politică externă/internă e foarte probabil să obțină un număr limitat de voturi.
În raport cu Uniunea Europeană, 64, 2% dintre respondenți își doresc ca România „să își susțină mai puternic interesele naționale, chiar atunci când nu se potrivesc cu ale partenerilor din UEˮ. Iată deci că la nivelul culturii de securitate informale există sprijin pentru o relație mai asertivă a Bucureștiului cu statele membre ale UE. Cine dorește asta? Din datele Barometrului rezultă că mai ales populația educată – 75% – dorește că România să aibă și o abordare proactivă în raport cu Uniunea Europeană. Procente mici din respondenții cu studii superioare doresc ca România „să se lase condusă de UEˮ – 12, 9% – sau „România să ia în considerare și ieșirea din UE, dacă va fi cazulˮ – 11, 7%. În esență, deci, există suport popular pentru o „autonomie strategicăˮ a României în Uniunea Europeană. Iar acest suport, în pofida clișeelor care domină piața locală a ideilor, vine de la un public educat, care își dorește o România mai competitivă în procesul de promovare a propriilor interese în Uniunea Europeană. Cum interpretările relativ extreme tind să prolifereze în spațiile cu capacități analitice subdezvoltate, trebuie spus că suportul de mai sus nu trebuie confundat cu un „mandat popularˮ pentru un potențial Romexit. Dimpotrivă. Aproape 85% dintre respondenți susțin că NU ar vota un partid care „ar susține ieșirea României din UEˮ. Procentul aduce aminte de entuziasmul euro-atlantic din debutul anilor ’2000 și are mai multe explicații. E vorba, după cum am arătat mai sus, de oportunitățile de muncă pe care le oferă Uniunea Europeană. E vorba, apoi, de standardul de calitate a vieții și calitate instituțională din zona occidentală, inaccesibil încă marii majorități a populației. Dar e și de principalele trenduri discursive din România. Cu mici excepții, populismele locale nu au fabricat țapi ispășitori cu alură transnațională, cum se întâmplă în alte state din Europa Centrală.
În legătură cu percepțiile legate de viitorul Uniunii Europene, descoperim un număr redus de eurosceptici radicali. Doar 11, 2 % dintre respondenți „cred că, pe viitor, UE ar trebui să disparăˮ, în timp ce 19% resping ideea unei Europe federale, înzestrată cu o capacitate mai mare de decizie. Alături de „conservatoriiˮ care își doresc – în proporție de 38% – ca Uniunea Europeană „să rămână așa cum e acumˮ, 31% vizează ,,mai degrabă o Europă a națiunilor, în care țările membre să aibă mai multă autonomie decât aziˮ. Numărul redus de eurosceptici e explicabil nu doar prin faptul că Uniunea Europeană e un „proiect civilizaționalˮ de la care majoritatea cetățenilor României speră să obțină un surplus de bunăstare și de acum încolo. Ci și prin faptul că, așa cum arătam mai sus, Uniunea Europeană e deja un simbol internalizat al identității strategice din România. Pe lângă asta, contra-narațiunile despre UE au fost marginale în România și nu s-au prelins în populismele locale. Acestea, fie că sunt de tip cultural, fie anti-instituționale, fie anti-partinice, fabrică pe bandă rulantă țapi ispășitori locali – și uneori și regionali (Rusia) – pentru „capcana instituțională de calitate medieˮ din care România nu iese de ceva vreme. Asta în timp ce narațiunile populiste din alte foste țări comuniste esențializează procesele de socializare internațională și raporturile de putere implicate de acestea. Din cumularea a două variante din grila de răspuns, reiese faptul că 50% dintre respondenți doresc mai multă autonomie pentru România în Uniunea Europeană. Ce înseamnă asta mai exact, cum se poate obține și ce rezultate poate genera, rămâne o întrebare deschisă.
Imaginea Chinei în România
Poate că principala noutate a Barometrului constă în măsurarea percepțiilor despre China în România. Din perspectiva relațiilor internaționale, noutatea e de salutat în condițiile în care atât Statele Unite cât și Uniunea Europeană își construiesc strategiile de securitate în raport cu China. Prin urmare, de vreme ce China e deja un etalon pentru principalele repere civilizaționale ale României – e vorba de Uniunea Europeană și Statele Unite -, e firească măsurarea acesteia în raport cu cultura de securitate locală. Pe de altă parte, China e un actor mai degrabă inexistent – marginal, în cel mai bun caz – în dezbaterea de securitate din spațiul public local. O breșă din această perspectivă a fost făcută de Centrul de Studii Sino-Ruse (CSSR) din cadrul ISPRI. În aceste condiții, așteptarea ar fi fost ca China să fie mai greu detectabilă de cultura de securitate locală, mai ales de cea informală. În realitate, percepțiile despre China sunt deja cristalizate în rândul publicului. 50% dintre respondenți văd China drept „o țară importantă, cu care am avut mereu relații bune și nu trebuie să intrăm în conflict cu eaˮ. Interesant este că 55% dintre acești respondenți sunt oameni cu studii superioare, iar majoritatea au venituri mult peste media din România. La prima vedere, acești respondenți văd China în primul rând ca un partener de afaceri. Adică dintr-o perspectivă apropiată cu aceea a Bruxelles-ului, pentru care China joacă simultan diferite roluri strategice: partener, competitor economic, dar și rival sistemic, atunci când promovează propria versiune asupra bunei guvernări. De la Washington, China s-a văzut fie ca noua URSS în timpul administrației Trump, fie ca un „competitor strategicˮ în mandatul administrației Biden. Pe scurt, China e evaluată în România mai degrabă cu reperele Uniunii Europene decât cu cele americane. De menționat că 28, 2% dintre respondenți percep China ca o „țară nedemocratică și periculoasăˮ, iar 21, 5% spun că „este prea departe ca să ne interesezeˮ. Ca și în cazul interacțiunii strategice Statele Unite-UE-China, opțiunile nu par foarte cristalizate în legătură cu un potențial conflict care poate izbucni din competiția strategică Statele Unite-China. Spuneam mai devreme că gândirea strategică de tip comparat e dificil de găsit în cultura de securitate formală. N-ai cum s-o găsești, în aceste condiții, în cultura de securitate informală, populară. Ca atare, jumătate dintre respondenți consideră că un război este posibil, în vreme ce cealaltă jumătate respinge această idee. Dar opțiunile publicului sunt cristalizate în legătură cu conduita strategică pe care ar trebui s-o adopte România în cazul unui potențial conflict Statele Unite-China. Arătam ceva mai devreme că sunt puțini euro-sceptici în România. Probabil că din aceleași motive – și eventual și altele – sunt și mai puțini anti-americani. Doar 3, 7% dintre respondenți aleg ca România să sprijine China în eventualitatea unui conflict militar între cele două state, în vreme ce 13% preferă sprijinul pentru Statele Unite. Publicul a înțeles însă că în eventualitatea unui conflict militar major, România nu va acționa independent, ci împreună cu aliații din NATO. Ca atare, 42, 8% dintre respondenți sprijină ideea ca România „să facă exact ce vor face și alți aliați din NATOˮ, în vreme ce 40, 5% își doresc ca România „să nu se implice sub nicio formă în conflictˮ. Deci un ax important al culturii de securitate din România este clar conturat: România se apără în NATO și cu ajutorul NATO. Ținând cont de acest reper al culturii de securitate, nu e deloc suprinzător că cei mai mulți cetățeni români – 71% – au încredere în Statele Unite ale Americii, care conduce în topul încrederii în statele lumii. Pe următoarele locuri se situează țările cu care România are fie afinități culturale, fie sunt țări de destinație pentru forța de muncă locală: Franța (70%). Germania (69%), Italia (66%), Spania (63%), Marea Britanie (63%). 44% dintre respondenți au încredere în China. La întrebarea „cum o să arate lumea în viitorˮ, cei mai mulți respondenți – 52, 7% – văd mai degrabă o lume multipolară, și mai puțin una bipolară sau unipolară.
Percepții despre pandemie și vaccinare
Arătam în debutul acestui raport că, într-o prezentare generală, cultura de securitate se referă la percepții legate de cine ne sunt inamicii, cum ne amenință aceștia și cum ne putem apăra. Barometrul constată că, în percepția respondenților, cea mai importantă amenințare de securitate la adresa României este criza economică (51, 5%). Urmează corupția (46, 3%), pandemia de coronavirus (43, 3%) și incompetența clasei politice (41, 2%). Datele relevă că cetățenii români, ca orice alți cetățeni, sunt pragmatici. Pentru ei, calitatea vieții constituie premisa discuțiilor despre securitate. În al doilea rând, cetățenii români par să se teamă mai puțin de pandemie și mai degrabă de modul în care este gestionată această. E deja un loc comun în teoriile rezilienței că impactul social al unui fenomen natural este mai larg sau mai restrâns în funcție de modul în care este gestionată situația de criză. E de remarcat, de asemenea, reziliența reperului corupției în cultura de securitate locală. Dincolo de experiențele directe ale cetățenilor, rezultate din interacțiunile cu instituțiile publice, discursul anti-corupție a fost cel mai coerent discurs dezvoltaționist din România ultimelor două decenii. Se adaugă și episoadele de corupție legate de procurarea și utilizarea materialelor pentru gestionarea pandemiei. Indirect, corupția se referă la managementul instituțiilor publice, care sunt percepute ca fiind utilizate mai degrabă pentru realizarea agendei politicianului decât aceleia a cetățeanului. Din această perspectivă, Barometrul relevă o semnificativă emoție colectivă anti-sistem. 73, 7% dintre respondenți consideră că „imoralitatea și corupția politicienilor sunt probleme de securitate naționalăˮ, iar 71, 5% cred că „incompetența politicienilor este o problemă de securitate naționalăˮ. Alți 68, 9% dintre cetățeni afirmă că „s-a ajuns la un nivel la care scandalurile din interiorul clasei politice fac rău țăriiˮ. Explicația pentru cifrele de mai sus o reprezintă și momentul realizării sondajului. Datele au fost culese în perioada 1-10 octombrie 2021, adică în plină criză politică, provocată în luna septembrie de neînțelegerile dintre principalele partide de guvernământ, PNL și USR. De reținut, de asemenea, că în prima parte a lunii octombrie, România a înregistrat, în raport cu numărul populației, printre cele mai multe victime la nivel mondial provocate de pandemia de coronavirus. Evident, explicația pentru de-solidarizarea dintre cetățeni și elita politica este mai profundă și nu ține doar de momentul realizării sondajului. Ratele scăzute de participare la ultimele scrutinuri electorale, precum și protestele de stradă din ultimii ani relevaseră deja problemele de legitimitate sistemică din România. Pandemia de coronavirus doar le-a expus, așa cum s-a întâmplat și în alte state. În general asta fac perioadele de criză: scot la iveală probleme sistemice. Pe care statele înzestrate cu capacitate administrativă ridicată, încredere și leadership politic le rezolvă mai facil. Nu e locul aici să explic „capcana instituțională de calitate medieˮ din care România nu iese de o bună perioadă de timp. Și nici factorii structurali care o determină. Dar acesta este contextul instituțional larg care poate explica de-solidarizarea semnificativă dintre clasa politică și cetățenii României. Tot în acest context poate fi discutată și campania de vaccinare, dincolo de factorii contingenți, precum contra-narațiunile de politică publică, care nu fac altceva decât să exploateze diferite vulnerabilități sistemice, dintre care iese în evidență neîncrederea cronică.
După ce am schițat contextul, să vedem datele. În legătură cu vaccinare, s-au conturat două nuclee mai dure. Mă refer la cei 12, 8% care „în general nu cred în vaccinareˮ și cei 9, 6% care consideră că „vaccinarea împotriva covid-19 ar trebui să fie obligatorie pentru adulții care nu au contraindicații medicaleˮ. 21, 8% nu au o problemă cu vaccinarea, dar nu cred în vaccinarea împotriva COVID-19, 23, 3% sunt nehotărâți, în vreme ce 32% afirmă că este bine să ne vaccinăm împotriva COVID-19. Opțiunile sunt puternic cristalizate când vine vorba de vaccinare obligatorie. 54, 5% sunt împotrivă, 17, 2% sunt nehotărâții, iar 28, 3% sunt pentru. Nu există non-răspunsuri la această întrebare. În cazul altor afirmații legate de campania de vaccinare, precum „vaccinarea împotriva COVID-19 este singura măsură care poate opri pandemiaˮ, „pandemia aceasta este mai degrabă o minciună sau o exagerareˮ ori „vaccinarea împotriva COVID-19 este ineficientăˮ cele mai mari procente sunt ale nehotărâților, adică 36%, 34%, respectiv 34, 7%. Explicațiile pentru aceste procente sunt multiple: de la faptul că, în percepția respondenților, pandemia este „doarˮ a treia amenințare de securitate la adresa României, după criza economică și corupție. La faptul că refuză să-și dezvăluie identitatea prin răspunsuri directe, într-un context instituțional marcat de neîncredere cronică. Evident, nu trebuie exclusă explicația despre informarea suficientă. 41, 7% dintre respondenți au fost sfătuiți de medicul de familie să se vaccineze împotriva COVID-19, în vreme ce 37, 4% susțin că nu au discutat tema cu medicul de familie.
Barometrul de securitate a României a fost realizat în perioada 1-10 octombrie, 2021. Volumul eșantionului a fost de 1002 persoane. Tipul eșantionului este multi-stratificat, probabilistic. Marja de eroare este de ±3.1%, la un grad de încredere de 95%. Metoda de colectare a datelor a fost sondajul de opinie în baza unui chestionar aplicat telefonic (CATI).
*Lucian Dumitrescu este coordonatorul grupului de experți LARICS.