Candidații prezidențiali declarați eligibili. Sursă: Iran International
Autor: Ioana Constantin-Bercean*
Context
Iranul va organiza alegeri prezidențiale pe 18 iunie a. c. și, în ciuda eforturilor considerabile ale autorităților, bătălia de la urne va fi una lipsită de vlagă. Marea majoritate a alegătorilor iranieni și-au pierdut speranța că votul lor ar putea face vreo diferență. Participarea efectivă ar putea fi de până la 30%, comparativ cu cea de 73% înregistrată în 2017, atunci când alegătorii l-au preferat pe Hassan Rouhani în defavoarea lui Ebrahim Raisi, cel care pare a fi și acum, la fel ca acum patru ani, preferatul liderului suprem Ali Khamenei.
Alegerile din Iran nu au îndeplinit niciodată standardele stabilite de democrațiile liberale occidentale. Cu toate acestea, procesul electoral din Iran a avut adesea o vibrație rar întâlnită în Orientul Mijlociu. În ciuda limitărilor privind eligibilitatea și discursul, pretendenții care candidează împotriva stabilimentului teocratic al Republicii Islamice au câștigat alegerile în mai multe rânduri (Hashemi Rafsanjani, Mohammad Khatami, Hassan Rouhani și chiar Mahmoud Ahmadinejad dacă luăm în considerare faptul că discursurile sale aveau mai degrabă o nuanță seculară decât una religioasă). Însă alegerile de anul acesta au potențialul de a fi un punct de inflexiune în istoria post-revoluționară a Iranului. Forțele politice ultraconsevatoare, legitimate și împuternicite de politica de maximă presiune a fostei administrații americane a lui Donald Trump, dețin acum majoritatea în Majlis (Parlamentul Iranian) și s-au coagulat în jurul șefului sistemului judiciar, Ebrahim Raisi, descalificând din cursa prezidențială orice candidat cu potențial de a câștiga din tabăra reformaților.
Sursă: Iran International
Administrațiile occidentale, în special cea americană, analizează viitoarele alegeri din Iran din perspectiva negocierilor care au loc în această perioadă la Viena, cu privire la revenirea reciprocă a SUA și a Republicii Islamice la respectarea deplină a termenilor acordului nuclear semnat în 2015 de P5 + 1 (SUA, Rusia, China, Franța, Marea Britanie și Germania) și Iran, cunoscut și sub numele de Joint Comprehenisve Plan of Action (JCPOA). Șansele ca negociatorii să ajungă la un consens înainte de 18 iunie sunt foarte mici, dar percepția generală este că administrația Biden dorește să finalizeze discuțiile și să creioneze o foaie de parcurs înainte ca guvernul lui Hassan Rouhani să își predea oficial mandatul în luna august, a. c. Unii experți sunt de părere că un guvernul viitor, posibil alcătuit în exclusivitate din ultraconservatori, va mări numărul cererilor Iranului la masa negocierilor. Cu toate acestea, liderul suprem Ali Khamenei a stabilit parametrii pentru inițiativele majore de politică externă, inclusiv cei privind acordul nuclear. Khamenei a declarat în mod ferm că Iranul va reveni la angajamentele asumate în temeiul JCPOA dacă și SUA va face acest lucru. Obținerea ridicării sancțiunilor americane rămâne în interesul tuturor facțiunilor politice din Iran, iar Raisi nu a dat niciun indiciu că ar modifica, dacă ar fi ales, semnificativ poziția Iranului la negocierile de la Viena. Selecția ministrului de externe al lui Ebrahim Raisi ar putea fi o figură mai puțin familiară administrațiilor occidentale decât este binecunoscutul Mohammad Javad Zarif, dar factorii de bază ai intenției Iranului de a ajunge la un acord cu administrația Biden și restul Marilor Puteri din Viena nu se vor schimba.
Alegerile prezidențiale și impactul acestora asupra erei post-Khamenei
Alegerile prezidențiale iraniene au un tipar evident: moderații / reformiștii tind să câștige alegerile atunci când li se perminte să candideze iar conservatorii joacă rolul contestatarilor din opoziție, încercând să submineze legitimitatea și acțiunile celor mai proeminente și promițătoare figuri ale moderaților. Însă alegerile din acest an reprezintă cea mai transparentă încercare a conservatorilor din istoria modernă a Iranului nu doar de a-și descalifica rivalii, ci de a-i îndepărta în totalitate din peisajul politic iranian.
În ultimii ani, mediul politico-social al Iranului a suferit o transformare considerabilă în relația dintre națiune și sistemul de conducere. Acesta este un nou capitol din viața Republicii Islamice, iar acest proces poate fi cel mai bine descris ca un divorț emoțional al națiunii. În practică, se manifestă ca o lipsă de participare politică și socială, o mai mare nesupunere civilă, tulburări violente și tulburări sociale. Toate aceste evenimente au condus la o participare minimă la votul pentru alegerea legislativului, favorizând astfel alegerea unei majorități istorice a ultraconservatorilor.
Mulți iranieni care au votat în număr record pentru moderatul Hassan Rouhani în 2013 și 2017 s-au declarat dezamăgiți în timpul celui de-al doilea mandat al acestuia, pe fondul represiunilor guvernamentale violente, al declinului economic și al eșecului lui Rouhani de a pune în aplicare reformele sociale și politice promise. Decizia ministrului de externe Javad Zarif de a nu candida la funcția de președinte, după atacuri grave împotriva lui din partea taberei conservatoare și o mustrare venită din partea liderului suprem Khamenei, face mai puțin probabil ca această circumscripție, în mare parte a clasei de mijloc, să se manifeste. Apatia și furia naționale față de regim – și un posibil boicot al alegerilor din 18 iunie – au declanșat o dezbatere aprinsă între elitele politice. Principaliștii, facțiunea cea mai conservatoare a regimului, cred că performanța slabă a guvernului Rouhani a jucat un rol semnificativ în crearea acestei situații. Cu toate acestea, moderații și reformiștii, cei care susțin normalizarea relațiilor cu SUA și cu celelalte puteri occidentale precum și reforma politicii interne, dau vina pe acțiunile Shūrā-ye Negahbān (Consiliul Gardienilor) – organismul ultraconservator care are sarcina de a supraveghea alegerile și de a aproba candidații pentru cursa prezdențială și Majlis – pentru nemulțumirea societății, menționând descalificarea pe scară largă a candidaților reformiști (subliniind adesea lipsa religiozității adecvate ca pretext). Cu toate acestea, realitatea este mai complexă.
Această complexitate nu este legată în mod particular de viitorul președinte care se va afla în fruntea Iranului și a guvernului pentru următorii patru sau opt ani ci are un impact potențial pentru următorii 20 de ani, fiind deja cunoscut faptul că în timpul mandatului următorului președinte va avea loc și transferul de putere al Liderului Suprem. Decizia lui Ali Larijani de a candida a reprezentat cea mai bună șansă de a-l învinge pe Ebrahim Raisi pentru mulți din tabăra moderată. Descalificarea sa sugerează acum că principalii poli de putere din Teheran se află într-o competiție intensă între ei, diferitele grupuri și facțiuni dorind să se poziționeze cât mai bine, astfel încât să facă parte din structurile de putere care se vor coaliza în următoarele două decenii.
Chiar dacă instituția Liderului Suprem beneficiază de un mare grad de putere și influență, aceasta nu este absolută, așa cum este, greșit percepută, de mulți analiști și observatori. Descalificarea de către Consiliul Gardienilor a lui Ali Larijani – în mod eronat prezentat de o parte a analiștilor ca fiind un moderat de bona fide, el fiind, în cel mai bun caz un aliat de necesitate al președintelui Rouhani – a reprezentat în realitate o subminare a autorității lui Khamenei, deoarece Larijani este un apropiat al acestuia, fiindu-i consilier și reprezentant în diferite dosare internaționale, cel mai recent pentru relația China-Iran, care s-a și finalizat cu un acord economic pentru următorii 25 de ani. Este evident că atât Consiliul Gardienilor cât și Corpul Gărzilor Revoluționare Islamice (IRGC) încearcă să își consolideze pozițiile în interiorul sistemului de putere iranian astfel încât să aibă o influență majoră în procesul numirii succesorului lui Ali Khamenei.
Pentru tabăra reformistă candidatura lui Larijani ar fi reprezentat o opțiune pe care ar fi sprijinit-o și datorită faptului că acesta și-a declarat în mod deschis disponibilitatea pentru continuarea negocierilor de la Viena privind revenirea la conformitatea prevederilor din JCPOA. „Creșterea noastră economică nu a avut ritmul necesar pentru a rezolva problemele, în special cele ale tinerilor și a șomajului”, a declarat Ali Larijani, fostul președinte al parlamentului iranian, într-un interviu recent. Însă în urma descalificării acestuia, moderații au declarat că nu vor sprijini niciun candidat, îndemnând populația să boicoteze aceste alegeri.
Ali Larijani, interviu pentru Khabaronline.
În timp ce Larijani și-a exprimat sprijinul pentru negocierile cu Occidentul pentru ridicarea sancțiunilor și potențialul de a soluționa disputele dincolo de problema nucleară, Ebrahim Raisi are opinii foarte diferite cu privire la cea mai bună abordare a SUA și a regimului de presiune maximă impus de fosta administrație americană. În urmă cu aproximativ două luni Raisi declara: „În loc să căutăm negocieri cu inamicul, trebuie să rezolvăm problemele economice ale țării prin gestionarea corectă a capacităților umane și naturale ale țării”.
Ebrahim Raisi: „În loc să negociem cu inamicul, să rezolvăm problemele economice”. Sursă Ensafnews.
Dar descalificarea lui Larijani și a altor moderați și reformiști proeminenți din cursa prezidențială din acest an, care i-a lăsat lui Raisi o cale practic de necontestat către președinție, contează mult dincolo de dosarul nuclear. Reprezintă un punct de inflexiune în istoria politică a Republicii Islamice Iran. Ultraconservatorii cu viziuni autocratice și puternic anti-americane încearcă în mod deschis să își îndepărteze rivalii moderați din peisajul politic intern, scopul final fiind acela de a obține și de a-și consolida puterea absolută. Scopul lor final ar putea fi acela de a-l învesti pe Raisi ca următorul Lider Suprem. Acest demers are însă și un posibil efect pervers. Dacă Khamenei va emite un decret – având puterea de a o face – prin care să îi permită lui Ali Larijani să revină pe listele candidaților, sau dacă Abdolnaser Hemmati, un tehnocrat fără o bază politică naturală și fost ambasador al Iranului în China va reuși să intre într-un posibil tur doi cu Raisi (aceasta este procedura în cazul în care niciunul dintre candidați nu obține majoritatea de 50% + 1), acesta din urmă s-ar putea să întâmpine unele dificultăți în obținerea victoriei. O eventuală nouă înfrângere, după cea din 2017 în fața actualului președinte, i-ar bloca definitiv drumul spre instituția Liderului Suprem. Alți posibili candidați pentru a-i urma lui Khamenei sunt nepotul fondatorului Republicii Islamice, Hassan Khomeini, sau chiar fiul actualului Lider Suprem, Mojtaba Khamenei, care deocamdată rămâne în mare parte în culise, de unde controlează toate problemele legate de tatăl său. Asumarea de către Mojtaba a rolului de Lider Suprem ar fi un ecou al modelului califatului Abbassid, al treilea califat care a succedat profetului Mahomed, în care puterea a fost transmisă pe considerente ereditare.
Însă lista candidaților declarați eligibili în acest moment nu reprezintă nicio amenințare pentru Raisi. Printre cei trei ultraconservatori se numără Alireza Zakani, un parlamentar și oponent înflăcărat al acordului nuclear. Zakani a numit acordul drept „un cadavru urât mirositor” și a făcut presiuni pentru punerea sub acuzare a lui Rouhani și a tuturor oficialilor care încearcă să îmbunătățească relațiile Iranului cu Occidentul. Al doile nume este cel al lui Saeed Jalili, care a ocupat funcția de negociator pentru problematica nucleară în timpul administrației lui Mahmoud Ahmadinejad, criticându-i recent pe diplomații lui Rouhani pentru că au risipit puterea Iranului în diplomația cu Occidentul. Al treilea, Amir Hossein Ghazizadeh, i-a condamnat dur pe cei care „cred în Europa și apără JCPOA”, considerând că modul prin care se poate salva țara “este de a expulza spectrul de influență din interiorul regimului”.
Dintre cei trei candidați aprobați rămași, doi provin din tabăra moderată, dar se consideră că nu au genealogia politică necesară pentru a reprezenta o provocare serioasă la adresa lui Raisi. Unul dintre aceștia este eternul candidat la președinție Mohsen Rezaee, fost comandant al IRGC, care a participat la alte patru campanii prezidențiale nereușite în trecut. Alți doi moderați sunt actualul guvernator al Băncii Centrale, Abdonaser Hemmati, un tehnocrat fidel de acum al profund nepopularului Hassan Rouhani și Mohsen Mehralizadeh, fost primar reformist al provinciei Isfahan, care a fost în mare parte în afara scenei politice pentru mulți ani. Azar Mansoori, purtătorul de cuvânt al coaliției Frontului Reformist, spune că toți candidații care au fost luați în considerare de reformiști au fost descalificați și că nu susțin niciun alt candidat la aceste alegeri.
Amir Hossein Ghazizadeh, interviu pentru Mehr News Agency
Cursa prezidențială și odiseea negocierilor de la Viena
În prezent, cele mai importante probleme politice pentru Khamenei ar trebui să fie, mai întâi, stabilitatea regimului islamic și o succesiune lină pentru poziția de lider suprem. A doua prioritate ar fi succesul negocierilor nucleare cu SUA și celelalte mari puteri, care să ducă la ridicarea sancțiunilor economice și la redresarea economiei iraniene. Acum, că forțele moderate și reformiste au fost slăbite în urma retragerii SUA din JCPOA și a încălcărilor repetate ale prevederilor acestuia de către Iran, consecutive deciziei lui Donald Trump, este foarte probabil ca ultraconservatorii susținuți de IRGC, să adopte o poziție mult mai intransigentă la masa negocierilor, în cazul în care până în august nu va fi stabiltă o foaie de parcurs pentru revenirea la conformitate.
Pentru SUA este esențial ca în această perioadă să traseze toate liniile pe care le consideră necesare pentru revenirea la JCPOA deoarece ulterior îi va fi aproape imposibil să negocieze și alte aspecte, cum a fi problema rachetelor balistice, a proxy-urilor regionale iraniene sau a ingerinței Iranului în Liban, Siria, Irak sau în problema palestiniană. De asemenea, nu este exclus ca negocierile să aibă o finalitate până la predarea mandatului guvernului lui Hassan Rouhani, iar următoarea administrație să își asume meritele unei posibile revigorări economice și a potențialei reintegrări a Iranului în sistemul internațional.
Pentru stabilitatea Orientului Mijlociu și resuscitarea acordului nuclear iranian, este de dorit ca un președinte moderat sau reformist să fie ales în alegerile prezidențiale din 2021, posibilitate care în acest moment pare destul de improbabilă. Însă pentru a da o minimă șansă acestei opțiuni este necesar ca administrația Rouhani să determine SUA să ridice unele dintre sancțiuni până în 18 iunie și să obțină sprijinul poporului și al liderului suprem Khamenei.
Cu toate acestea, chiar dacă Ebrahim Raisi este ales ca viitor președinte al Republicii Islamice Iran, ar fi prematur să ne temem de posibilitatea izbucnirii unui război sau să concluzionăm că nu există loc pentru dialog cu membrii unui nou guvern ancorat exclusiv în ideologia religioasă. O analiză a strategiei și a acțiunilor militare ale IRGC relevă faptul că, în timp ce scopul principal al organizației este de a asigura supraviețuirea regimului islamic, ei urmăresc o politică pragmatică de afișare a descurajării, evitând în același timp ciocniri militare inutile cu adversari precum SUA și Israel. În plus, întrucât IRGC are numeroase companii sub umbrela sa, se crede că unele grupări din cadrul organizației vor fi dispuse să negocieze cu Uniunea Europeană și cu SUA pentru obținerea unor beneficii economice.
Liderul Suprem al Iranului, Ali Khamenei, a declarat vineri că Teheranul dorește acțiuni și nu promisiuni din partea grupului P5 +1 pentru revigorarea acordului nuclear din 2015.
Teheranul și grupul P5 + 1 se află în negocieri la Viena încă de la începutul lunii aprilie, părțile implicate sperând să readucă Washingtonul și Teheranul în deplină conformitate cu acordul din care care fostul președinte american Donald Trump a retras SUA în mai 2018 și a reimpus sancținile asupra Iranului. Ca reacție la acest nou set de sancțiuni, Teheranul și-a refăcut stocurile de uraniu îmbogățit, ajungând la o îmbogățire de 60% și instalând centrifuge avansate pentru a accelera producția. Administrația președintelui Biden a anunțat la scurt timp după preluarea mandatului că dorește revenirea la JCPOA, ceea ce ar însemna și ridicarea sancțiunilor secundare impuse de administrația Trump. Criticii au spus că o astfel de mișcare ar oferi o amânare strategică Teheranului și va încuraja acțiunile regionale ale Iranului. În timp ce trimisul UE care a coordonat discuțiile dintre Washington și Teheran a declarat miercuri, 2 iunie a. c. că este posibil ca în următoarea rundă a negocierilor – cea de-a șasea – să se ajungă la termenii finali ai stabilirii unei foi de parcurs, alți diplomați au declarat că cele mai dificile decizii urmează de acum încolo.
Oricare dintre aceste scenarii se va transpune în realitate, comunitatea internațională trebuie să fie pregătită pentru necesitatea reorganizării negocierilor de la zero, cu grupuri a căror logică și principii de acțiune diferă destul de mult de cele ale guvernelor moderate și reformiste din Teheran.
*Ioana Constantin-Bercean este membru al Consiliului de Experți LARICS.