Ștefan Popescu*
Situația din Afganistan generează dezbateri ample și în România. Formulele jurnalistice sunt preluate din materialele apărute în presa occidentală și difuzate cu rapiditate fără a fi deloc sau aproape deloc analizate, trecute prin filtrul propriei rațiuni. Astfel s-a abuzat până la refuz de cuvântul înfrângere sau umilire cu referire la forțele occidentale și în special cele americane, după cum s-a abuzat de paralela cu părăsirea de către SUA a Saigonului acum 46 de ani.
Da, forțele talibane au pătruns la Kabul mai repede decât ne așteptam iar acest lucru a provocat dezordinea și situația disperată de la aeroportul capitalei afgane. Asistăm totodată și la schimbarea strategiei americane față de Afganistan. E drept, aceasta vine foarte târziu și după un lung și costisitor efort care a însemnat 20 de ani și în jur de o mie de miliarde de dolari. Occidentalii și americanii în special au crezut că pot construi un stat care să reprezinte o contrapondere la talibani. Nu s-a reușit și a fost nevoie de un președinte atipic și tranzacțional ca Donald Trump care să taie nodul gordian, să constate eșecul strategiei urmărite în Afganistan și să ia decizia schimbării acesteia. Iar succesorul său democrat Joseph Biden să mențină această decizie. Căci retragerea trupelor din Afganistan este o schimbare de strategie iar nu pur și simplu o retragere. Este conștientizarea că nu se pot construi instituții într-o societate care în marea ei majoritate nu are nici ideea de stat, nici de națiune și nici de spațiu public. Aici stă și explicația prăbușirii armatei afgane care în ciuda așa-numitelor « unități-fantomă » (unități militare fictive, raportate de fostele autorități afgane cu scopul de a obține mai multe fonduri din partea SUA), dispunea totuși de efective superioare în număr și armament față de forțele talibane. Este lecția care ar trebui învățată și anume că de prea puține ori istoria, antropologia culturală și sociologia își fac loc în fundamentarea unor strategii de intervenții externe așa cum au fost cele din Irak, Libia și Afganistan. Oare într-o societate preponderent rurală (aproape 50 %), de munteni (aspect ce nu trebuie neglijat întrucât muntele este un spațiu foarte conservator în ce privește tradițiile), cu o profundă tradiție tribală și coduri ancestrale, cu o istorie care cel puțin in ultimii 200 de ani ne arată o respingere a influențelor din afară, putem crea o instituție militară națională ? Într-o asemenea realitate, la care trebuie să adăugăm și numai 32 % din populație alfabetizată, apartenența la comunitate – trib și apoi etnie – este mult mai importantă decât orizontul dat de ceea ce in mod cu totul formal se numește stat, capitală, guvern. Și cu atât mai mult cu cât acestea sunt impuse și susținute de puteri străine de civilizație diferită precum cele occidentale.
Imaginile abundent difuzate de mass media din lumea întreagă cu afganii care se agață cu disperare de porțile aeroportului din Kabul și cele care vor urma, cu taberele de refugiați din țările limitrofe și cele ce vor fi amenajate în statele coaliției occidentale nu reprezintă fotografia majorității afganilor care rămân atașați propriilor tradiții. În aceste condiții, continuarea prezenței occidentale pe teren nu ar fi schimbat întru nimic situația din Afganistan. De la începutul prezenței occidentale pe solul afgan, chiar și în vremea în care președintele Barack Obama, în primul sau mandat, a crescut mult efectivele, până la 100 000, nu s-a reușit un control total al teritoriului. În ultimii cinci ani progresia talibanilor a crescut simțitor pe fondul popularității acestora în rândul afganilor. Deja la finele anului 2018 aceștia controlau mai bine de jumătate din teritoriul țării. Acest fapt a dus la schimbarea de strategie atât de către Statele Unite ale Americii dar și de către puterile prezente în regiune.
Toate puterile pariază pe talibani
Talibanii de astăzi nu mai sunt cei care au guvernat Kabulul între 1996 și 2001, care respingeau sistematic orice colaborare cu Occidentul și aveau deschise în lume numai trei ambasade – Islamabad, Riad și Abu Dhabi. Cei de astăzi sunt o forță politică și militară care a încheiat un acord la Doha, pe 29 februarie 2020, cu prima putere mondială, Statele Unite ale Americii, și care este considerată un interlocutor la Moscova, Beijing și chiar Teheran. Reprezentanții de azi ai talibanilor care merg în aceste capitale se exprimă fluent în limba engleză. Surse britanice citate de cotidianul francez de referință Le Monde afirmă chiar că aceștia « au în rândurile lor afgano-pakistanezi cu diplome la Oxford sau Cambridge ». Altfel spus talibanii de azi sunt realiști pe plan politic, nu mai urmăresc un jihad global, respectă frontierele și doresc menținerea de legături diplomatice cu puterile interesate. De altfel, îndată ce au intrat în Kabul reprezentanții acestora au declarat că sunt interesați numai de Afganistan și de conducerea acestuia după preceptele șariei. Mollahul Baradar, șeful comisiei politice a talibanilor și numărul 2 în ierarhia de la Kabul, este un vechi contact al Statelor Unite încă din vremea războiului împotriva intervenției sovietice. Arestat și plasat în detenție în 2010 de către Pakistan, mollahul Baradar a fost eliberat opt ani mai târziu tocmai în urma presiunilor Washingtonului. O dovadă că decizia retragerii nu a fost luată precipitat chiar dacă un raport american dat publicității în iulie estima că guvernul lui Ashraf Ghani va rezista în jur de 90 de zile.
De asemenea, Federația Rusă, a stabilit de mai mulți ani contacte cu reprezentanții talibanilor chiar dacă oficial consideră mișcarea drept « teroristă ». Cu multă abilitate, aceasta a reușit să impună Moscova, alături de Doha, drept una din incintele internaționale de dialog cu talibanii. Este motivul pentru care ambasada rusă a rămas la Kabul. « Talibanii ne-au garantat că nu se vor atinge de un fir de păr al unui diplomat rus » a afirmat într-o declarație televizată ambasadorul rus în Afganistan, Dimitri Jirnov, care nu s-a sfiit să afirme că situația securitară chiar s-a imbunătățit la Kabul după 15 august iar că afganii nu au niciun motiv să se precipte la aeroport sau frontiere. Mai mult, Ministerul rus al Afacerilor Externe a ținut să confirme « contactele de lucru cu noile autorități » și să își exprime satisfacția că « situația la Kabul și în Afganistan se stabilizează. Talibanii procedează la restabilirea oridinii publice și au confirmat garanțiile de securitate pentru localnicii civili și misiunile diplomatice ». O atitudine ce urmărește clar să se diferențieze de imaginea de urgență afișată de occidentali și care denotă fără disimulare satisfacția că și aceștia bat în retragere, așa cum a bătut și Uniunea Sovietică între mai 1988-februarie 1989. Însă Moscova speră că retragerea trupelor occidentale va da de gândit mai ales la Kiev și Tblissi care caută alianța cu NATO, SUA și statele europene.
Și China a dat semnale în direcția talibanilor, separat de sprijinul ce îl are prin intermediul aliatului pakistanez, Ministerul Afacerilor Externe de la Beijing precizând că « va respecta suveranitatea guvernului taliban » și că speră la stabilirea de relații apropiate în plan politic și comercial.
Iranul este o altă putere regională care, deși majoritar șiită, s-a angajat de câțiva ani în susținerea grupărilor talibane aflate în apropierea frontierei sale, după cum Uzbekistanul a organizat mai multe întâlniri oficiale cu reprezentanții talibanilor. Însă actorul de departe cel mai influent pe lângă talibani rămâne Pakistanul care i-a preferat întotdeauna pe islamiști la Kabul pentru a ține departe influența Indiei și a îndepărta irendentismul paștun care contestă frontiera stabilită de britanici în secolul al XIX-lea. Acesta stă și la originea mișcării talibane pe care a antrenat-o în zonele muntoase paștune încă din vremea războiului împotriva URSS și tot Islamabadul, prin intermediul ISI (serviciul de informații militare), i-a sprijinit să ia puterea la Kabul în 1996. Această importanţă a cooperarării cu Islamabadul complică poziția Statelor Unite care au renunțat la alianța lor cu Pakistanul și și-au bazat strategia regională pe India în politica lor de contrapondere la China.
Pericolul Statului Islamic și al Al-Qaida
Toate puterile angajate în cooperarea cu talibanii au în vedere competiția care se da în Afganistan între talibani și mișcările teroriste Statul Islamic și Al Qaida, acestea din urmă având drept obiectiv jihadul global. Știrile cu progresia talibanilor în Afganistan în ultimele săptămâni și cu intrarea lor triumfală în Kabul nu au putut suprinde această realitate. Numai imaginile cu talibanii intrați în Palatul Prezidențial de la Kabul au arătat celor cunoscători întâietatea în cadrul mișcării talibane a curentului radical, reprezentat de comisia militară. Teama unei contagiuni regionale islamiste și teroriste și a transformării Afganistanului într-un nou sanctuar al jihadului global, o sursă de inspirație pentru mișcările islamiste din lumea întreagă au stat la baza noii strategii americane dar și la atitudinile rusă și chineză. O adevărată pagină de incertitudine se va deschide în Afganistan în momentul în care evacuarea occidentală va fi terminată.
Ștefan Popescu* este analist și comentator de politică externă, fost secretar de stat la Ministerul Afacerilor Externe.
