Foto: exercițiile Zapad 2021. Sursa: Ponars – Eurasia.
Lucian Dumitrescu*
Dincolo de aspectele strict militare, ZAPAD 2021 poate fi citit și ca un exercițiu propagandistic prin intermediul căruia Kremlinul țintește nu numai publicul extern ci și publicul intern. Intimidarea statelor limitrofe, precum și intenția de a demonstra statelor occidentale forța militară a Federației Ruse sunt deja banalități propagandistice ale exercițiilor ZAPAD. Prin intermediul acestora, Federația Rusă a dorit să pară mai puternică decât este, în tradiția deja păguboasă a Uniunii Sovietice. Zic păguboasă, pentru că exact ca Uniunea Sovietică, Federația Rusă e departe de a-și fi aliniat capabilitățile politice și administrative – care condiționează buna guvernare – cu capabilitățile militare. Rezultatul? După boomul economic din perioada anilor 2000-2014, Federația Rusă se confruntă cu o perioadă prelungită de recesiune agravată atât de sancțiunile economice impuse după anexarea Crimeei cât și de pandemia de coronavirus. Economia a duduit în Federația Rusă mai ales datorită unor factori externi, respectiv prețul ridicat al barilului de petrol. După ce prosperitatea economică l-a făcut popular pe Vladimir Putin, diminuarea acesteia pentru segmente largi de cetățeni din Federația Rusă a obligat Kremlinul să scoată de la naftalină câteva narațiuni strategice. Prima este „Rusia cetate asediată”. E un populism de politică internă – accesat și de unii politicieni din România – care transferă eșecurile politicilor publice asupra unor „inamici externi”. Se urmărește astfel camuflarea erorilor actorilor politici interni. Trebuie spus că mediul internațional nu oferă mic dejunuri gratis. Însă prețul acestora poate fi redus semnificativ. Dar asta implică capacitate transformativă, respectiv capacități politico-administrative dezvoltate, capacități diplomatice și de analiză, coordonare instituțională pentru parteneriate public-privat eficiente etc. Când nu te-ai ocupat de dezvoltarea instituțională necesară bunei guvernări recurgi la populisme de politică internă și politică externă. Din a doua categorie face parte narațiunea „Rusia mare putere”. Conexat cu populismele de mai sus, ZAPAD 2021 devine un discurs de securitate menit să mascheze vulnerabilitățile unui sistem politic autocratic și să refacă popularitatea lui Vladimir Putin.
Și temut, și iubit. Resursele de putere ale unui regim autocratic
Liderii autoritari inhibă sau elimină vocile din opoziție, manipulează alegerile și controlează autoritar spațiul informațional. Au deci suficientă putere ca să fie temuți. Ei vor însă să fie și iubiți. Iar dragostea publicului – înțeleasă mai degrabă drept conformism – se manifestă nu doar prin votul acordat partidului prezidențial, ci în special prin prezența masivă la vot. În autocrațiile personale, nu e deci suficient să câștigi alegerile – parlamentare sau prezidențiale – cu majoritate de voturi. Pentru credibilitatea unui sistem politic autoritar, care pretinde că guvernează în numele poporului, cel puțin la fel de importantă e prezența mare a cetățenilor la vot. Ritualul poporului ieșit la vot cu mic cu mare, demonstrează compatibilitatea de interese dintre elita politică și masa de cetățeni. Experții care cunosc sistemele autocratice au prognozat că partidul Rusia Unită va câștiga alegerilor parlamentare, regionale și locale din perioada 17-19 septembrie, cu mult înainte de derularea acestora. Necunoscuta era participarea la vot, adică gradul de apatie politică din Federația Rusă. La precedentele alegeri parlamentare, cele din 2016, doar 48% dintre cetățenii Federației Ruse s-au deranjat să iasă la vot. Așa se întâmplă atunci când cetățenii unui stat au sentimentul că votul lor nu aduce schimbarea pe care și-o doresc. La Moscova, unde opozanții regimului lui Vladimir Putin sunt numeroși, au votat doar 35% dintre cetățenii cu drept de vot în 2016, iar în peninsula Crimeea 49%. Cu doi ani înainte, la „referendumul” pentru ieșirea Crimeei din componența Ucrainei, votaseră 83,1% dintre cetățenii cu drept de vot potrivit datelor oficiale. Deci o scădere masivă a prezenței la vot în doar doi ani. Kremlinul a depus eforturi semnificative pentru a aduce „poporul” la vot la prezidențialele din 2018. Pe care Vladimir Putin le-a câștigat cu 77% din voturile exprimate, la o prezență la vot de 68%. La alegerile din 17-19 septembrie, datele legate de prezența la vot au fost afectate de votul online. Cu două ore înainte de încheierea scrutinului, publicații care citează Comisia Electorală Centrală indicau o prezență la vot de 45, 15% (aici și aici). Ar fi cea mai scăzută prezență la vot din istoria mandatelor lui Vladimir Putin. Ceea ce n-ar fi tocmai o surpriză, având în vedere că alegerile au fost organizate într-un nou val al pandemiei de coronavirus și într-o situație de criză economică. Dar o prezență la vot de 45, 15% indică apatie politică și, implicit, percepția reprezentativității în scădere a regimului lui Vladimir Putin. Iar asta în pofida câștigării alegerilor de partidul prezidențial. Adăugând însă voturile exprimate online, prezența la vot finală a fost de 52%, o prezență deloc spectaculoasă pentru o autocrație personală, dar aparent suficientă pentru o perioadă de criză. Aparent, pentru că dincolo de blocarea directă a contestatarilor regimului Putin prin interzicerea candidaților incomozi, votul online a favorizat clar establishmentul. Pe de o parte, i-a ținut acasă pe opozanții lui Putin – și a eliminat astfel potențiale manifestații de stradă spontane -, iar pe de altă parte a sporit prezența la vot și le-a dat câștig de cauză candidaților conservatori. La Moscova, un oraș defavorabil electoral lui Vladimir Putin, votarea online a urcat prezența la vot la 50, 3% în 2021, substanțial peste procentul de 35% înregistrat în 2016. Ca de obicei, suspiciunile și acuzele de fraudă legate de organizarea alegerilor au fost numeroase, mai ales în condițiile unui vot online care s-a dovedit mai opac decât cel direct.
Manipularea alegerilor și controlarea spațiului informațional în care acționarii străini pot deține maxim 20% dintr-o sursă media sunt doar două instrumente de putere ale unui regim autocratic. Ele sunt completate de succesele de politică externă și de politicile care produc prosperitate economică. Anexarea Crimeei în 2014 a fost tradusă de media controlată de Kremlin ca o dovadă a puterii Federației Ruse de a-și proteja co-etnicii, dar și ca o victorie împotriva unui guvern fascist. Rapid, acceptabilitatea lui Vladimir Putin a crescut de la 60% la 80% și s-a menținut astfel până în 2018. Anexarea Crimeei i-a satisfăcut emoțional inclusiv pe unii dintre contestatarii lui Vladimir Putin. În pofida realității, aceștia au trecut cu vederea diferitele vulnerabilități instituționale ale unui regim autocratic: calitatea scăzută a birocrației, lipsa de independență a sistemului de justiției, scăderea calității vieții etc. Dar cetățenii Federației Ruse sunt pragmatici ca cetățenii oricărui alt stat. Succesele de politică externă nu țin de foame și nu pot să mascheze pe termen lung deficiențele majore ale economiei din Federația Rusă. E vorba, în primul rând, de politicile fiscale favorabile oligarhilor din Federația Rusă. O cotă unică de impozitare de 13% asigură un transfer constant al avuției către elita politică și economică și firimituri pentru marea majoritate a populației. 10% dintre cei mai bogați cetățeni din Federația Rusă aspiră aproximativ 50% din veniturile anuale realizate în Federația Rusă. Fapt ce apropie inegalitatea socială din Federația Rusă de aceea din monarhiile din zona Golfului, cu efecte directe asupra inhibării participării politice. În al doilea rând, preluările ostile de firme sunt la ordinea zilei în Federația Rusă. Dincolo de cazurile deja celebre – Yukos în 2003 și Bashneft în 2016 -, aproximativ o sută de mii de afaceri sunt preluate ilegal de stat ori de competitori privați în fiecare an. E dificil să apară astfel o clasă de mijloc liberală, formată din antreprenori care să respingă politicile publice ale administrației Putin. În Federația Rusă, clasa de mijloc lucrează în proporție mare la stat și e restrânsă din punct de vedere social, aproximativ 20% din totalul cetățenilor. Președintele Putin dă asigurări că, după standardele ONU, clasa de mijloc din Federația Rusă include aproximativ 70% dintre cetățeni. Procentul n-are cum să fie real. Economia Federației Ruse are toate trăsăturile unei economii de piață dependente. Adică genul de economie care produce inegalitate socială pe bandă rulantă și sufocă clasa de mijloc. O altă trăsătură a unei economii de piață dependente este subdezvoltarea tehnologică. Aceasta are un efect direct asupra capabilităților militare ale Federației Ruse. Care sunt impresionante pe hârtie și în exercițiile militare de tipul ZAPAD. Dar care s-au dovedit modeste în Cecenia, în Georgia și chiar în Ucraina. Motivul? Deficiențele de cultură organizațională și capital uman au accentuat înapoierea tehnologică a capabilităților militare deținute de Federația Rusă.
ZAPAD 2021. Legătura cu populismele de politică externă și politică internă
Foto: exercițiile Zapad 2021. Sursa: War on Rocks.
Federația Rusă e departe de a-și fi adus capabilitățile politico-administrative la nivelul celor militare. Din acest motiv, au de suferit nu numai cetățenii Federației Ruse, ci și cetățenii statelor unde Kremlinul pretinde că are „interese privilegiate”. Mai ales pentru acești cetățeni, care au cunoscut fie direct, fie indirect Uniunea Sovietică, Federația Rusă nu este un model civilizațional acceptabil. Cu toate acestea, Federația Rusă e departe de a fi doar o sumă de vulnerabilități. Are avantaje comparative importante în producția de armament, de cereale și în domeniul resurselor naturale. De asemenea, Federația Rusă deține o importantă școala de diplomație care a marcat puncte importante după 2014. Printre acestea, summiturile Statele Unite-Federația Rusă de la Helsinki 2018 și Geneva 2021, Nord Stream 2 și chiar Siria, unde Federația Rusă joacă din 2015 pentru a-și spori capacitatea de negociere în alte dosare de politică externă. E totuși facil de observat cum Kremlinul cultivă exclusiv acele avantaje comparative care permit supraviețuirea unui regim autocratic, simultan cu slăbirea tuturor celorlalte instituții. Rețelele oligarhice din Federația Rusă sunt mascate cu populisme de politică externă și internă. Iar exercițiile ZAPAD, dincolo de aspectele militare și strategice, sunt parte integrantă a acestui pachet populist. Exercițiile ZAPAD sunt legate de populismul de politică externă – dar și internă – „Federația Rusă mare putere”. Această narațiune încearcă să ofere satisfacție emoțională votanților statiști. Nostalgici după puterea Uniunii Sovietice, aceștia consideră că un stat puternic este condiția necesară și suficientă pentru reîntoarcerea Federației Ruse la gloria pierdută a Uniunii Sovietice. Confuzia întreținută în rândul acestor votanți cu exerciții militare de tipul ZAPAD este că statul autoritar păstorit de Vladimir Putin e și unul puternic. Lucrurile stau exact pe dos. Statul hibrid din Federația Rusă este puțin capabil de bună guvernare în folosul majorității cetățenilor, dar este favorabil diferitelor rețele oligarhice. Mai ales pentru acelea din zona militară, a exploatării resurselor naturale, din domeniul agriculturii și al firmelor de stat. Acești oligarhi nu doresc ca interesele lor economice să fie afectate de companiile occidentale. Drept urmare, ele susțin regimul lui Vladimir Putin care este refractar față de ,,liberalizarea” pieței locale în domeniile considerate strategice. Pentru cetățeanul de rând, căpușarea domeniilor strategice de clienții unui regim autocratic produce aceleași efecte ca privatizarea nestrategică a activelor statului. Adică sărăcie și inegalitate socială. Prin urmare, pentru oligarhii care susțin regimul lui Vladimir Putin pentru a fi susținuți de acesta, exercițiile de tipul ZAPAD pot reprezenta un semnal că statul este de partea lor. Că, altfel spus, vor fi protejați de competiția externă, iar privilegiile lor vor fi rămâne intacte.
Simultan, manevrele ZAPAD fac parte din repertoriul unor populisme de politică internă, precum narațiunea „Rusia cetate asediată”. Aceasta vizează mai ales votanții panslaviști, care cred în incompatibilitatea culturală dintre Apus și Răsărit. La jumătatea celui de-al doilea mandat prezidențial, în 2006, administrația Putin nu propusese un proiect de țară coerent pentru Federația Rusă. În legătură cu modernizarea Federației Ruse apărea atunci conceptul de „democrație suverană”. Această reprezentare strategică se cristaliza în contextul revoluțiilor colorate – Georgia 2003, Ucraina 2004, Kirghizstan 2005 – și al unui nou discurs de securitate al Kremlinului. Înainte de 2006, Vladimir Putin definea Federația Rusă ca putere europeană. După 2007, discursul suveranist înlocuia perspectiva valorilor comune, iar Dmitri Medvedev punea pe tapet ideea unei democrații fără influențe occidentale. Pe scurt, începea „divorțul” ideologic al Federației Ruse față de Occident. Separarea urma să producă efecte mai ales pentru cetățeanul de rând. Oligarhii care serveau „interesul național” rămâneau în continuare racordați la piețele și banii occidentali. Astfel, în locul unui proiect coerent de modernizare a Federației Ruse, Kremlinul pulveriza asupra cetățenilor un populism de politică internă. Respectiv povestea de securitate „Rusia cetate asediată”. În loc să se lupte pentru modernizarea Rusiei, Kremlinul urma să se lupte cu Occidentul, care era definit o amenințare de securitate majoră pentru Federația Rusă. Iar populația urma să deconteze inabilitatea unui Kremlin slab de a obține recunoaștere ca partener egal din partea unui Occident mult mai puternic.
După 2007, televiziunile din Federația Rusă controlate de guvern au început să transmită imagini binare. În afara Federației Ruse, valorile dominante erau protestul, conflictul și instabilitatea. În interiorul Rusiei, domneau ordinea, stabilitatea și echilibrul politic. Nuanțele nu contau. Conta faptul că ordinea, stabilitatea și echilibru politic erau valorile „democrației suverane”. Iar supraviețuirea lor pe termen lung e garantată de forța militară a Kremlinului etalată cu ocazia manevrelor ZAPAD. Ca orice narațiune strategică, povestea „Rusia cetate asediată” valorifică mai multe elemente identitare, precum și experiențe directe și indirecte ale populației. În primul rând este vorba de istoria Rusiei. Dincolo de invaziile moderne ale lui Napoleon Bonaparte și cea prilejuită de operațiunea Barbarossa, teritoriul Rusiei a fost invadat de hoardele lui Ginghis Han în secolul XIII. Iar ulterior de armatele poloneze și suedeze în secolul XVII. Reprezentarea strategică a „Rusiei cetate asediată” se învață deci la orele de istorie din școală. În al doilea rând, această imagine este hrănită de reziduurile marxist-leniniste rămase în cultura strategică a Kremlinului. Adică de ideea că raporturile dinte state vor fi preponderent conflictuale și mai deloc armonioase. În al treilea rând, până la înscăunarea lui Mihail Gorbaciov, doctrina militară sovietică a fost un ofensivă. Aspect deloc surprinzător dacă ne gândim că fundamentul ideologic al acesteia era tot marxism-leninsmul. Așa se explică scenariile din anii ’60 care luau în calcul o confruntarea nucleară, în timp ce în Statele Unite accentul cădea pe doctrina descurajării. Identitar deci, o bună parte a cetățenilor ruși sunt programați să creadă un populism de politică internă ca „Rusia cetate asediată”. Ar fi însă eronat să credem că cetățenii ruși chiar ,,cumpără” necritic poveștile de securitate ale Kremlinului. În noiembrie 2014, 45% dintre cetățenii ruși erau de acord cu prezența militară rusă în Crimeea. În iulie 2015, procentul scăzuse la 33%. Exercițiile militare ZAPAD transmit semnalul că instituțiile de forță din Federația Rusă sunt pregătite să apere această „cetatea asediată” a Federație Ruse. Dar, în primul rând, cetatea Kremlinului și a rețelelor oligarhice cuibărite acolo. În 2017, manevrele ZAPAD au inclus exerciții ale Gărzii Naționale împotriva unor eventuale mișcări insurecționale apărute pe teritoriul Federației Ruse.
*Lucian Dumitrescu este coordonatorul Consilului de Experți LARICS.
