Foto: Getty Images
Ioana Constantin-Bercean
Într-un discurs din aprilie 2009 la Praga, președintele Statelor Unite, Barack Obama, a vorbit despre o lume fără arme nucleare. Obama a declarat atunci că SUA vor susține procesele de descurajare și dezarmare nucleară inițiate în timpul Războiului Rece. Însă retragerea unilaterală a SUA, în mai 2018, din acordul nuclear cu Iranul (JCPOA), potențialul transfer de U235, necesar obținerii armelor nucleare de către Australia, ca parte a acordului AUKUS, semnat de guvernul de la Canberra cu SUA și Regatul Unit, dorința britanicilor de a-și mări numărul de focoase nucleare de la 225 la 260, ambițiile nucleare declarate ale Chinei și retorica nucleară a Moscovei, subsecventă invaziei Rusiei în Ucraina, au alterat în cele mai profunde moduri regimul internațional de neproliferare. În acest context, scopul numit de experți „zero global” va fi imposibil de atins.
Sistemul internațional a intrat într-o dinamică browniană, una pe care acum 10-15 ani aproape nimeni nu o intuia. Nu a fost vacanță, dar nici Apocalipsă. Însă invadarea brutală a Ucrainei de către Rusia a apăsat accelerația până la podea și toate dosarele internaționale, chiar și cele latente, au ieșit la iveală. Așadar, contextul actual oferă suficiente premise pentru a justifica diverse tipuri de temeri, incertitudini, opinii. Până la urmă, chiar și Heidegger spune că fiecare specialist (filosof în viziunea lui) are propria viziune, deschidere sau moment de inspirație. Iar refuzul abordării unor teme și discuții sensibile înseamnă evitarea realității, iar vidul va fi ocupat de teorii ale conspirației sau propagandă și populism păgubos. Publicul știe deja că lumea este complicată și așteaptă ca cineva să o distileze, să o simplifice și să ofere perspective a cauzelor care generează o evoluție sau alta, iar la final caută posibile răspunsuri.
Acest articol discută limitele și deficiențele tradiționale de descurajare nucleară reciprocă, evaluează de ce progresul în dezarmarea nucleară inițiată la sfârșitul Războiului Rece a fost sub așteptări și oferă o perspectivă a colaborării dintre Rusia, China și Iran. Pentru a oferi o perspectivă internațională și erudită a acestei teme, am stat de vorbă cu Marc Finaud, lector la Centrul de Politică de Securitate din Geneva, Avner Cohen, profesor de studii de neproliferare la Institutul de Studii Internaționale Middlebury din Monterey (California) și cu Eric Lob, profesor asociat de politică și relații internaționale la Universitatea Internațională din Florida și membru al Programului de Studii Iraniene al Institutului Orientului Mijlociu (Washington).
Un atac nuclear al Rusiei – un teritoriu neexplorat și puțin probabil
Foto: Euractiv
La începutul lunii octombrie, președintele Joe Biden a declarat că riscul unui Armagedon nuclear este acum și mai mare decât a fost în timpul crizei rachetelor din Cuba, din 1962. La scurt timp după aceste declarații, secretarul american al apărării, Lloyd Austin, a vorbit la telefon, de două ori în trei zile, cu omologul său rus, ministrul apărării Serghei Șoigu.
Motivele îngrijorării Pentagonului erau clare și s-a încercat astfel păstrarea unei linii de discuții deschisă, în special pentru evitarea unui dezastru nuclear.
Când a anunțat mobilizarea parțială în sprijinul „operațiunii sale militare speciale” din Ucraina, pe 21 septembrie, Putin a spus: „Țara noastră are și diferite tipuri de arme, iar unele dintre ele sunt mai moderne decât armele pe care le au țările NATO. În cazul unei amenințări la adresa integrității teritoriale a țării noastre și pentru apărarea Rusiei și a poporului nostru, cu siguranță vom folosi toate sistemele de arme disponibile. Aceasta nu este o glumă.” Însă retorica nucleară a lui Vladimir Putin tinde să devină trivială în contextul noilor evoluții de pe frontul ucrainean. În primul rând, testează credibilitatea lui Putin. Dacă președintele Rusiei nu ar fi ‚glumit,’ atunci retragerea forțelor ruse din părțile nou-anexate ale regiunii Herson ar fi constituit o cauză pentru utilizarea armelor nucleare (conform primei condiții sugerate de Putin în discursul său). În al doilea rând, interpretarea lui Vladimir Putin privind utilizarea discreționară a armelor nucleare a provocat fricțiuni între Moscova, pe de o parte și India și China, pe de altă parte, state a căror parteneriat este foarte important pentru Rusia, în special în urma eforturilor Occidentului de a izola Moscova. De fapt, atât liderii chinezi, cât și cei indieni l-au îndemnat public pe președintele Putin să se abțină de la utilizarea armelor nucleare.
Însă opinia experților în domeniul nuclear este că Rusia nu are, cel puțin momentan, motive întemeiate pentru a-și pune în practică amenințările. Profesorul Cohen crede că decizia folosirii arsenalului nuclear – tactic sau strategic – este, până la urmă, a lui Vladimir Putin și a nimănui altcuiva din anturajul său. Iar președintele Rusiei ar putea recurge la acest resort doar dacă își va simți amenințată poziția, dar nicidecum în condițiile în care pierde o parte din teritoriile anexate. Iar aceste condiții nu sunt cuantificabile în contextul în care informațiile de la Kremlin sunt contradictorii și greu de verificat. În plus, Avner Cohen afirmă că în condițiile în care Ucraina a recuperat mai puțin de jumătate din teritoriile ocupate de invadatorul rus, Vladimir Putin nu se confruntă cu o presiune internă majoră care i-ar putea pune în pericol statusul de lider. Chiar dacă consideră că președintele Rusiei a calculat greșit invazia iar liniile roșii stabilite de Kremlin sunt difuze și se modifică în funcție de evoluția războiului, profesorul Cohen crede că războiul va deveni unul de uzură iar evoluția sa va depinde de doi factori principali: rezistența pe termen lung a Ucrainei (condiționată în mod absolut și necesar de sprijinul Occidentului, în special al SUA) și capacitatea forțelor militare ucrainene de a epuiza
resursele rusești. Iar în cazul, puțin probabil, în care Rusia ar recurge la utilizarea unui anume tip de armă nucleară (tactică, de capacitate redusă, la mare înălțime), Avner Cohen crede că răspunsul SUA și al aliaților va fi, așa cum a și fost expus de altfel, unul convențional combinat cu un atac cibernetic, dar în niciun caz unul nuclear. Expertul consideră că un astfel de scenariu este un teritoriu neexplorat iar deciziile într-o asemenea ipotetică situație vor fi luate în urma unei decizii unanime a aliaților occidentali.
În ceea ce privește răspunsul Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), profesorul Marc Finaud crede că acesta a fost puțin confuz iar intervențiile președintelui Franței, Emmanuel Macron, au fost ambigue. Pe de altă parte, expertul consideră că incapacitatea NATO de a oferi un răspuns activ și concret este limitată de articolul 5 al tratatului organizației, iar atâta vreme cât niciun stat membru nu este atacat, opțiunile alianței sunt limitate. Profesorul Finaud concluzionează spunând că situația actuală demonstrează că armele nucleare au căpătat un rol ofensiv, pierzându-și capacitatea defensivă promovată în timpul Războiului Rece.
O concluzie de etapă ar fi aceea că pare improbabil un scenariu care să determine Rusia să folosească arme nucleare în Ucraina, din trei motive principale: în primul rând Rusia are un interes strategic să nu distrugă Ucraina complet, pentru că Putin vrea să o ocupe și, în acest caz, știe că reconstrucția țării l-ar costa mai mult decât își poate permite; în al doilea rând, Vladimir Putin este (încă) un actor rațional, așa cum și profesorul Avner Cohen a subliniat, și știe că încălcarea unui tabu care rezistă din 1945 ar închide definitiv și ultimele șanse de comunicare cu lumea liberă. În plus, pe măsură ce această invazie ilegală continuă, au apărut anumite semnale care ar putea deschide ușa diplomației și negocierilor, iar Putin înțelege că folosirea unei capabilități nucleare ar anula orice astfel de inițiativă; iar în ultimul rând, Rusia mai are la îndemână și alte opțiuni prin care pot exercita presiune asupra Ucrainei.
Invazia ilegală și brutală a Rusiei în Ucraina a provocat o dilemă existențială fără o soluție perfectă, una cu care nimeni nu ar fi trebuit să se confrunte vreodată. Este o dilemă care ne va bântui pe toți multă vreme de acum înainte din cauza precedentului creat: un stat nuclear a atacat nejustificat un alt stat, iar principalul motiv care limitează un răspuns global integrat este cel al umbrelei nucleare care, cel puțin deocamdată, îi oferă lui Vladimir Putin un anume soi de confort.
Factorul sino-persan
Relațiile dintre China, Iran și Rusia au făcut parte încă de la începutul invaziei din aproape toate analizele. Legăturile dintre China, Iran şi Rusia, state care construiesc noi modele de relații bilaterale, reprezintă descătușarea de formalitatea vechilor tipuri de alianțe. Acest trio arată că poate lucra împreună pentru a limita influența occidentală, evitând în același timp dependența excesivă unul de celălalt. Acest amestec de interese corelate și contradictorii, care caracterizează noul model eurasiatic de relații bilaterale, este un produs al ordinii globale în schimbare și reprezintă cea mai semnificativă provocare la adresa ordinii internaționale post-Război Rece. Respingând universalitatea valorilor liberale occidentale, China, Rusia și Iranul consideră declinul relativ al hegemoniei occidentale ca pe o oportunitate, abordând anumite teme precum eliminarea sancțiunilor, acordul nuclear iranian, conflictul din Siria, instabilitatea din Afganistan și Irak, re-emergența grupărilor teroriste sau crearea unor noi instituții în Asia Centrală şi de Est ca pe câteva potențiale puncte de unitate.
Ebrahim Raisi, Xi Jinping și Vladimir Putin. Foto: Belfer Center.
Acest tip de interacțiuni este foarte asemănător cu relațiile dintre statele europene din secolul al XIX-lea, între care deși exista un profund sentiment de neîncredere adesea găseau un fond comun atunci când era necesară obținerea unui echilibru pentru a evita impunerea excesivă a voinței unui stat asupra celorlalte. Cele trei state caută să refacă ordinea mondială, deoarece nu mai beneficiază suficient de aranjamentele post-Război Rece, fiecare dintre ele dorindu-și un nou spațiu în care să devină cel mai important actor regional, chiar internațional, cum este din ce în ce mai evident în cazul Chinei.
Însă chiar și acest tip de aranjament nu este unul definitiv și lipsit de puncte divergente. Cooperarea dintre China și Rusia funcționează, în principal, motivelor expuse mai sus, iar Xi Jinping poate folosi drept precedent invazia Rusiei în Ucraina, pentru a folosi acest model în cazul Taiwanului. Profesorul Marc Finaud crede că Taiwanul poate reprezenta un casus belli pentru un viitor conflict mai extins, însă afirmă că, cel puțin până acum, situația a fost gestionată politic, atât de Washington, cât și de Beijing. Dar retorica nucleară a președintelui Vladimir Putin nu este pe placul Chinei, care nu a ezitat să facă public acest lucru. În plus, ceea ce Putin consideră drept elemente maligne ale occidentului – globalizarea și piața liberă – pentru Beijing acestea au fost factorii principali care au facilitat emergența economiei chineze.
În cazul relației dintre Rusia și Iran, Teheranul are un anume soi de obligații față de Rusia, pentru toate acele veto-uri din Consiliul de Securitate al ONU, motiv pentru care primele sancțiuni pentru activitățile de îmbogățire a uraniului, adoptate prin Rezoluția 1737, votată unanim în UNSC, au venit abia pe 23 decembrie 2006. În plus, negocierile pentru JCPOA au fost scoase două ori din impas de ministrul rus de externe, Serghei Lavrov. Dar eșecul Rusiei de a-și onora la timp promisiunile privind reconstrucția instalației nucleare de la Bushehr, anxietatea legată de posibilele dorințe secesioniste ale provinciei Kurdistan sau ale unor teritorii de la granița cu Azerbaidjanul (care ar putea urma modelul falsurilor referendumuri ale lui Putin) și chiar unele neînțelegeri privind situația din Siria (unde atât Iranul cât și Rusia au contribuit la menținerea în funcție a președintelui Bashar al-Assad), sunt aspecte divergente ale acestei relații. Atunci apare, justificat, și întrebarea: de ce trimit iranienii drone în Rusia? Pentru că sunt suficient de cinici pentru a încălca orice normă juridică și morală, își testează un anume soi de armament, își plătesc anumite datorii mai vechi, iar deasupra întregului set de motive planează finalitatea comună – subminarea Occidentului. Desigur, Teheranul ar fi putut să nu trimită acele drone, dar a ales contrariul și va suporta un nou set de sancțiuni. Însă evaluarea că între Iran și Rusia este o prietenie indestructibilă, este complet greșită. Iranienii sunt actori pragmatici și extrem de cinici. Dacă Beijingul va cere Teheranului să își re-evalueze poziția, acest lucru se va întâmpla negreșit. Iranul nu își permite să piardă cooperarea economică cu China; iar dacă occidentul va fi pregătit să facă anumite concesii privind acordul nuclear, inclusiv renunțarea la anumite sancțiuni, regimul de la Teheran va fi obligat să își reconsidere relația cu Rusia, dat fiind că situația internă nu îi permite prea mult loc de manevră, atât din cauza protestelor, cât și a situației economice precare.
Acest amestec de interese diferite face ca interacțiunea dintre cele trei state să fie una cu final impredictibil. Este destul de evident că personajul principal şi liantul acestui tip de cooperare este China care, în ultimul deceniu, a devenit un partener-cheie pentru fiecare dintre celelalte două state iar viitorul acestor alianțe este, de acum, imposibil de imaginat fără binecuvântarea Beijingului.
Viitorul regimului de neproliferare
Dezarmarea și neproliferarea nucleară au fost profund alterate de invazia Rusiei în Ucraina, în special de retorica nucleară a lui Vladimir Putin. Rusia și China, două state nucleare, ar fi trebuit să fie parte a procesului de neproliferare, însă Moscova a încălcat, la nivel discursiv tabu-ul nuclear, iar Beijingul nu și-a ascuns intențiile de a-și îmbunătăți arsenalul nuclear și vehiculele de transport necesare acestuia. În plus, implicarea Iranului în război, a redus considerabil reluarea diplomației dintre Teheran și statele occidentale, pentru reinstituirea prevederilor acordului nuclear semnat în 14 iulie 2015.
Marc Finaud crede că păstrarea deschisă a dialogului și a tabu-ului nuclear sunt esențiale pentru a evita un dezastru. Domnia sa consideră că discursul lui Vladimir Putin este iresponsabil și contra-productiv, dar care până acum a eșuat în tentativele sale de șantaj nuclear asupra Occidentului. În ceea ce privește China, Finaud consideră că ambițiile nucleare ale Beijingului nu trebuie neglijate, chiar dacă din punct de vedere tehnologic sunt mult în spatele celor americane și rusești.
Profesorul Avner Cohen evaluează că viitorul neproliferării nucleare este condiționat exclusiv de mediul politic și ambițiile acestuia. Viziunea consensuală a experților este că armele nucleare funcționează ca etalon al puterii în sistemul internațional iar dacă China va considera că poziționarea ca super-putere este condiționată de o capacitate nucleară crescută, va acționa în acest sens.
În ceea ce privește Iranul, profesorul Eric Lob a observat că ambițiile nucleare ale Teheranului sunt printre principalele teme de discurs electoral în SUA. În recent încheiata campanie pentru alegerile de la jumătatea mandatului, Iranul a fost mai des menționat de către candidați (atât republicani, cât și democrați), decât invazia Rusiei în Ucraina. JCPOA a fost considerat de către cei care l-au susținut drept un panaceu pentru instabilitatea din Orientul Mijlociu, un punct de plecare pentru viitoare discuții care ar fi putut include programul de rachete balistice al Iranului sau drepturile omului. Însă un nou acord este condiționat de voința politică, iar atât vreme cât există semnale clare că o nouă înțelegere nu va fi aprobată de congresul american, guvernul de la Teheran va invoca precedentul creat de Donald Trump și va cere garanții că SUA nu se vor mai retrage din acord, dacă acesta va fi repus în drepturi. Iar acest scenariu este unul imposibil. Însă, pe de altă parte, profesorul Avner Cohen crede că Iranul și-a schimbat în ultimele luni discursul. Dacă până recent Teheranul nega existența unui program nuclear militar, acum abordează un discurs, bazat pe o agresiune calculată, recunoscând că au capabilitățile și cunoștințele necesare depășirii pragului nuclear și își păstrează această opțiune deschisă.
Găsirea unor soluții privind ameliorarea proliferării necesită timp, tact şi mai ales decizii care pot chiar distruge unele cariere politice, însă neasumarea lor ar putea crea un efect de domino ale cărui efecte vor fi resimțite zeci, poate sute de ani de acum înainte. Dacă emergența Chinei sau războiul din Ucraina este, cel puțin deocamdată, dincolo de controlul sau de puterea de negociere a Occidentului, reducerea proliferării nucleare este la îndemâna factorilor decizionali. Obiectivele viitoare trebuie să fie şi mai îndrăznețe şi să urmărească eliminarea armelor de distrugere în masă şi crearea unui mediu propice semnării unor viitoare acorduri care să limiteze proliferarea. O mare parte a acestui tip de dezbatere presupune puterea explicativă și predictivă a teoriilor realiste ale sistemelor internaționale (realism) și a teoriei descurajării raționale (descurajarea rațională). Deși aceste corpuri de gândire oferă câteva perspective importante despre probabilitatea și consecințele răspândirii armelor nucleare, ele omit aspecte importante ale problemei, atât la nivel teoretic, cât și la nivel empiric. Spre deosebire de timpul Războiului Rece, o nouă lume bipolară (construită pe alte coordonate decât cea anterioară) și a rivalităților nucleare regionale poate crea un test de stres greu de gestionat de ipotezele construite pe realism sau descurajare rațională. Într-una dintre lucrările sale fundamentale, Scott Sagan remarca: „A te baza pe descurajarea nucleară pentru a menține pacea este ca și cum ai patina pe gheață subțire. Faptul că ai făcut-o înainte nu înseamnă că ar trebui să te aștepți să o poți face în siguranță pentru totdeauna.”
Ioana Constantin-Bercean este cercetător al Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale Ion I. C. Brătianu al Academiei Române (ISPRI).