Ioana Constantin Bercean*

Tineri protestatari de la Universitatea Amirkabir din Teheran, 11 ianuarie 2020, aprinzând lumânări pentru victimele din avionul ucrainean doborât de către Corpul Gărzii Revoluționare Islamice. Sursa: Los Angeles Times.

Iranul este imprevizibil. O afirmație atât de succintă poate încapsula cu adevărat natura politicii iraniene, dar și caracteristicile societății din ultimele patru decenii. Avem și exemple în acest sens: înlăturarea șahului Mohammad Reza Pahlavi în februarie 1979, contrar rapoartelor agențiilor de intelligence staționate în Teheran și doar la câteva luni după ce fostul președinte american Jimmy Carter a făcut o îndrăzneață afirmație, spunând că Iranul este o „insulă de stabilitate” într-o regiune volatilă. Însă monarhia Pahlavi nu s-a dovedit suficient de puternică (chiar dacă era și beneficiara sprijinului occidental) pentru a supraviețui provocării clerului conservator, care fusese portretizat de analiști ca fiind slab, ineficient și dezorganizat. Însă neprevăzutul s-a întâmplat. La fel de neprevăzut a fost și gestul fostului lider suprem, ayatollahul Ruhollah Khomeini, după ce acesta le ceruse iranienilor să își apere țara cu orice preț împotriva Irakului, care atacase Iranul în 1980, iar opt ani mai târziu, când un avion al Iran Air, care decolase de la Bandar cu destinația Dubai, a fost doborât din greșeală de o rachetă lansată de pe USS Vicennes (care opera la acea vreme în Golful Persic), Khomeini, împotriva tuturor predicțiilor, a acceptat armistițiul de încetare a ostilităților, comparându-și gestul cu „o sorbitură dintr-un potir cu otravă”. Surprinzător a fost și gestul miilor de iranieni care au trecut, în mai puțin de o săptămână, de la doliul pentru generalului Qassem Soleimani, la proteste împotriva regimului din Teheran, cauzate de doborârea „neintenționată” a unui avion de linie al Ucraina International Airlines de către forțele IRGC (Corpul Gărzii Revoluționare Islamice, incident soldat cu 176 de victime.

Protestatari iranieni cu poze ale victimelor avionului doborât. Sursa: BBC News

Protestele anti-guvernamentale au „evaporat sentimentul unității naționale” din timpul funeraliilor lui Soleimani, venind ca o continuare a protestelor de la sfârșitul anului 2019, acea revoltă fiind însă generată de nemulțumirile create de starea precară a economiei și de o scumpire a prețului combustibilului în Iran. Protestele declanșate în noiembrie 2019, și mai apoi în ianuarie 2020, au reprezentat însă mai mult decât o nesupunere civilă. De peste un deceniu de continuă scădere a nivelului de trai, văzându-și orice șansă de reintegrare în comunitatea internațională și orice drum spre modernizare închise iar reformele promise de Rouhani au rămas restante la aproape toate capitolele, societatea iraniană a (mai) căutat un pretext care să îi ofere legitimitatea unei noi revoluții. Iar doborârea avionului ucrainian, precum și lipsa de responsabilitate a guvernului din Teheran de a-și asuma greșeala, au generat un nou pretext pentru o nouă mișcare socială.

Proteste în Iran, noiembrie 2019. Sursă foto – National Council of Resistence of Iran (NCRI)

 Tradiția revoluționară în Iran

Iranul nu este străin de mișcări social-revoluționare, însă din 1979 încoace nici o revoltă nu a adus și schimbarea regimului, împotriva predicțiilor unor analiști în momentele respective. Din iulie 1999, an care a marcat cel mai violent protest de după Revoluția Islamică din 1979, Iranul a avut parte, aproape ciclic, de valuri revoluționare care au ținut temporar prima pagină a cancelariilor occidentale – unele dintre ele sperând la o schimbare din interior a regimului teocrat.

Din mai 2017, Iranul se confruntă însă cu un set de proteste destul de frecvente în toată țara, care au fost generate uneori de nemulțumiri minore, de la bugetul guvernamental, așa cum s-a întâmplat în 2017, până la probleme majore care afectează milioane de iranieni, cum a fost creșterea prețului combustibilului din noiembrie 2019, până la evenimente naționale devastatoare, tragice, precum doborârea avionului de linie ucrainean, gest care ar fi putut arunca întreaga societate iraniană într-o nouă confruntare inutilă și costisitoare.

Evenimentele din noiembrie 2019 au dat un semnal clar că dacă nu vor fi luate măsuri de reformare sistemică privind modul în care este gestionată economia, dar și țara, ciclurile de proteste din Iran vor căpăta un caracter recurent putând fi generate chiar și de o cauză minoră. Însă doborârea avionului ucrainean a generat un nou val revoluționar semnificativ, iar apariția sloganurilor anti-sistem – care în mod normal, într-o societate precum cea iraniană, ar fi avut nevoie de câteva zile pentru a deveni vizibile – a arătat că nu a mai existat nici o inhibiție privind formele de protest împotriva instituțiilor politice și religioase.

Sursă: The National Interest

Acela a fost momentul în care unii analiști au început să prezică iminenta cădere a regimului din Teheran. Mai mult, s-a spus că revolta din ianuarie 2020 poate reprezenta un „Cernobîl” iranian, o analogie a modului în care dezastrul nuclear din 1986 din fosta republică sovietică Ucraina a „expus toată incompetența, înșelăciunea statului și putregaiul din acel regim”.

Însă este necesar un anumit tip de cunoaștere a specificului societății iraniene, iar predicțiile înainte de vreme s-au dovedit a fi nerealiste și lipsite de argumente valide. Ceea ce comentatorii au scăpat din vedere a fost faptul că regimul din Teheran, chiar dacă autocrat și cu o puternică amprentă religioasă, este unul pragmatic și rațional, sentimentul de auto-conservare determinând majoritatea deciziilor importante, iar societatea iraniană, chiar dacă împărtășește opinii politice diferite, din punct de vedere cultural și identitar este aproape omogenă. De aceea, comparația cu momentul „Cernobîl”, propusă de unii analiști, este complet nepotrivită, dată fiind diferența majoră între cele două tipuri de societăți – cea iraniană, unitară, și cea fostă sovietică, un adevărat mozaic etnic, cultural și identitar. Dacă în noiembrie 2019 aproximativ 1000 de protestatari au fost arestați sau chiar uciși, în ianuarie 2020, regimul din Teheran simțind situația vulnerabilă prin care trece, a abordat diferit momentul, astfel încât oficiali iranieni de top au cerut forțelor de securitate să acționeze precaut și au îndemnat la „unitate națională”.

Președintele iranian Hassan Rouhani făcând apel la „unitate națională”. Sursa: Azadiradio.

De asemenea, este important de menționat că una dintre cele ai mari schimbări în ultima rundă de proteste, determinate de doborârea avionului ucrainean, este faptul că un număr semnificativ de susținători ai regimului au ieșit public, asumându-și responsabilitatea tragicului eveniment și acceptând faptul că s-au făcut greșeli și că gestionarea momentului a fost total nepotrivită.

O altă iluzie cu iz de revoluție

Iranul este o țară de peste 80 de milioane de oameni care provin din medii sociale și economice diverse. Așadar este foarte plauzibil ca mulți dintre aceștia să fi ieșit în stradă pentru înmormântarea generalului Qassem Soleimani, dar și să fi participat fie la protestele din noiembrie 2019, fie la cele din ianuarie 2020. Mulțimea de oameni prezentă la funeralii a părut să surprindă întreaga lume, și era greu de înțeles pentru unii ce anume i-a determinat pe iranieni să participe la acest eveniment, cunoscut fiind faptul că fostul lider al Quds era responsabil pentru numeroase acte de violență împotriva celor care se opuneau regimului. Însă este posibil ca cei care au fost acolo să o fi făcut dintr-un sentiment naționalist profund și nu neapărat pentru a-și manifesta în mod necesar sprijinul pentru actuala clasă politică. Cele două poziționări – participarea la funeralii și apoi la revoltă – nu se exclud reciproc. Iranienii sunt frustrați pe de o parte de presiunea maximă impusă de Washington, dar și de gestionarea greșită a situației sau de corupția din structurile de conducere, pe de altă parte.

Când actualul președinte iranian, Hassan Rouhani a încheiat acordul nuclear (JCPOA) cu statele P5 + 1 (SUA, Rusia, China, Franța, Marea Britanie și Germania), mulți iranieni au sperat că această etapă va întrerupe izolarea internațională a țării și o va deschide investițiilor străine. Însă pe 8 mai 2018, președintele american Donald Trump a retras SUA din JCPOA, invocând anumite lacune ale acordului care ar permite Iranului reluarea presupuselor activități nucleare militare. Administrația americană a reimpus un nou set de sancțiuni severe asupra Iranului, scoțându-l astfel din sistemele financiare internaționale. Noile sancțiuni economice au năruit speranțele populației, și împreună cu administrarea necorespunzătoare a guvernanților din Teheran au trimis economia în recesiune. În 2018, sancțiunile au redus veniturile guvernului iranian din exportul de petrol la 10-12 miliarde de dolari, de la 50 de miliarde de dolari în 2017, iar în 2019 exporturile de petrol au constituit doar 7% din buget. Pentru mulți iranieni recesiunea a însemnat prețuri mai mari și un stil de viață în proces de deteriorare, ceea ce a cauzat, la mai puțin de un deceniu de la protestele din 2009, un nou val de frământări sociale, în decembrie 2017. Spre deosebire de „Mișcarea Verde” din 2009, sau de revoltele din 1999, care s-au desfășurat în principal în Teheran și au avut lideri proveniți din clasa de mijloc, valul de proteste din 2017 a durat două luni (până la miljocul lunii ianuarie 2018) și au avut în centrul lor segmentul sărac al populației iraniene, acea parte a societății epuizată de corupția instituțională și de gestionarea politică inadecvată. Spre deosebire de 2009, când protestatarii cereau doar schimbare, în 2017 s-a dorit răsturnarea regimului revoluționar.

În ianuarie 2019, când iranienii au ieșit din nou în stradă, mulți comentatori s-au hazardat să anticipeze căderea iminentă a regimului din Teheran. Însă, în Iran există un segment consistent al populației, aproximativ 16 milioane de oameni, care votează constant cu reprezentanții ultra-conservatori. Mai mult, populația Iranului, datorită experienței sale istorice cu Occidentul (lovitura de stat din 1953 împotriva lui Mohammad Mosaddegh, orchestrată împreună cu CIA și MI6, simpatia manifestată de Washington față de regimul lui Saddam Hussein în timpul războiului dintre Irak și Iran din 1980-1988 sau discursul lui George H. W. Bush, pe atunci vice-președinte, după incidentul din 1988), este extrem de precaută și suspicioasă la orice ar putea însemna o ingerință externă. Nici măcar protestatarii nu ar fi de acord cu o astfel de intervenție. Protestele din Iran trebuie analizate nu doar contextual, ci și din punct de vedere istoric și evident, regional. Dinamica protestelor din Iran nu diferă mult față de cea din alte state, chiar occidentale, dar trebuie subliniat faptul că pentru iranieni, progresismul sau conservatorismul – depinde de care parte a baricadei politice se află cei care ies în stradă – au ca repere ultime islamul șiit și nu secularismul de tip occidental.

Rugăciune în Qom. Sursa: Iran Press Agency.

Mult așteptata de către occident schimbare de regim din Teheran nu s-a mai produs, însă ceea ce este sigur este faptul că regimul va trebui să facă unele concesii, astfel încât acest ciclu de manifestații să fie întrerupt. Momentul ar fi unul potrivit, deoarece pe 21 februarie vor fi alegeri pentru Majles (Parlamentul iranian), iar regimul ar putea revizui lista candidaturilor acceptate, deoarece, în prezent, mai multe figuri reformiste de mare notorietate au fost descalificate și înlăturate de pe liste. Teheranul se confruntă în prezent cu un set epic, interconectat de crize: marasmul așteptărilor neîmplinite ale populației, care alimentează o criză a sistemului cu o legitimitate ideologică în derivă, iar soluția pentru ieșirea din această criză cronică ar putea fi doar un dialog național, și nu o restricționare a celor cu viziuni diferite de cele ale regimului.

Regimul de la Teheran pare a fi prins între două probleme majore: criza internă, pe de o parte, care chiar dacă și-a diminuat semnificativ ritmul, este încă acolo și poate izbucni în orice moment, și gestionarea crizei externe cauzată în mod particular de evenimentele din jurul uciderii lui Qassem Soleimani, cărora li se adaugă și presiunile recente din partea Uniunii Europene de a păstra limitele de îmbogățire a uraniului prevăzute în acordul nuclear.

Quo vadis, Iran?

Majles (Parlamentul iranian). Sursa: Teheran Times.

Ceea ce știm despre societatea iraniană nu este ceea ce spune guvernul despre aceasta, ci mai degrabă este o societate în tranziție. Dacă prima acțiune a guvernului în timpul protestelor a fost să împuște protestatarii în piept, acest fapt înseamnă că guvernul a acceptat punctul în care societatea iraniană este în tranziție și nu se mai supune direcției, politicilor și deciziilor guvernului. Dar fiecare coliziune dintre un cetățean furios și o structură inflexibilă a puterii lasă fisuri în sistem. În cele din urmă, așa cum s-a întâmplat în urmă cu 40 de ani în Iran, chiar și cel mai bine consolidat regim se poate prăbuși. Promisiunea reformării nu va mai convinge oamenii să aștepte zile mai bune. Nu există momentan o traiectorie realistă care să abordeze un viitor scenariu și chiar dacă guvernul a reușit să reducă tensiunile în această fază, folosindu-se de toate instrumentele sale de securitate și politică, lipsa unor soluții reale pentru criza economică nu va face decât să ușureze temporar situația. Totuși, tensiunile pot reveni la rate mai mari și cu un impact mult mai larg. Chiar dacă anumiți pași spre o minimă reconciliere între societate și regim au fost făcuți, o strategie pe termen mediu va trebui adoptată, strategie prin care guvernul să explice publicului care vor fi schimbările sistematice necesare pentru abordarea problemelor economice, combaterea corupției și deschiderea spațiului politic pentru cei cu opinii diferite. Și acestea sunt lucruri care în orice țară ar putea dura ani și zeci de ani. Dar ceea ce este necesar acum este ca guvernul iranian să comunice publicului o foaie de parcurs despre cum se poate ajunge acolo. Momentan nu vedem nici un semn în acest sens.

*Ioana Constantin Bercean este doctorand la Universitatea din București și expert  LARICS pe problematica Orientului Mijlociu.