(prima parte se poate citi aici)
„O luptă pentru Marea Neagră între Rusia și Europa…” (Gheorghe Brătianu, 1941)
Scriam în prima parte a acestui text că Marea Neagră poate fi văzut în două feluri. Pe de-o parte, ca o mare închisă, aparținând riveranilor, care decid nivelul de influență și de prezență a celor din „afară”. Din această viziune au rezultat o serie de instituții și tratate care să o formalizeze și/sau legitimeze.
Pariul Mării Negre
O a doua viziune este aceea după care Marea Neagră trebuie să fie o mare deschisă, nu doar pentru comerț, dar și strategic, că trebuie admis ca și alți actori strategici să poată influența evoluțiile strategice din regiune. Această viziune – înfrântă la Montreaux în 1936, unde fusese susținută, împotriva lui Nicolae Titulescu, în principal de britanici –, a reapărut relativ târziu, când Marea Neagră intră în sfera interesului occidental. Interesul occidental explicit avea să apară doar după ce frontiera euroatlantică ajunge la Marea Neagră, respectiv după anul 2004, când avea să fie decisă integrarea în NATO și UE a României și a Bulgariei.
După acest moment, începe marele pariu strategic. Marea Neagră urma să devină deschisă, „euro-atlantică”, sau cel puțin deschisă unei asemenea influențe. Anul 2004 este anul formalizării interesului pentru Marea Neagră, din toate punctele de vedere. În acest an, istoricul american Charles King publică o lucrare dedicată explicit acestui subiect, o apariție rarisimă în peisaj, unde lucrările despre Marea Neagră practic nu existau. Aproape concomitent, în publicația Policy Review, apare faimosul manifest pentru Marea Neagră scris de Ronald D. Asmus și Bruce P. Jackson: „The Black Sea and the Frontiers of Freedom”, în care sunt prezentate, pe larg, toate tipurile de argumente pentru o implicare occidentală, substanțială în regiune. În anul 2004 apare și strategia girată de GMF – A New Euro-Atlantic Strategy for the Black Sea Region, editată de Ronald D. Asmus, Konstantin Dimitrov și Joerg Forbrig, document de referință în economia preocupărilor occidentale față de Marea Neagră.
Europa reacționează și ea. În mai 2004 se publică un document de strategie mai amplu privind Politica Europeană de Vecinătate (PEV), document prin care se definește în termeni concreți modul în care UE propune cooperarea cu statele din regiunea extinsă a Mării Negre.
În anul 2007, ca urmare a demersurilor României, flancată de Bulgaria și de Grecia, pe perioada Președinției germane a Consiliului Uniunii Europene, se lansează o nouă inițiativă pentru o politică regională a UE numită „Sinergia Mării Negre”.
Și lucrurile pot continua. Trebuie să spunem că proiecția Mării Negre ca mare deschisă inclusiv din punct de vedere strategic a inclus la un moment dat chiar și o dezbatere despre caducitatea Convenției de la Montreaux (1936) și au fost numeroase voci care pledau pentru modificare acesteia, ca fiind irelevantă în fața noilor realități strategice și tehnologice.
Lucrurile s-au oprit, formal vorbind, în 2008, când Summitul NATO de la București nu a conferit Ucrainei și Georgiei road map-ul pentru accesul la NATO, iar, ulterior, războiul ruso-georgian a arătat limpede lipsa de apetență a Occidentului pentru confruntarea explicită cu Rusia la Marea Neagră. A urmat anexarea Crimeii (2016), războiul hibrid din Ucraina și declanșarea separatismului în această țară.
Deocamdată, frontiera euro-atlantică s-a înecat în Marea Neagră.
Marea Neagră: un limes pentru secolul al XXI-lea?
Pentru o perioadă lungă de timp, extinderea frontierei NATO și UE spre Est iese din discuție. Marea Neagră nu a fost preluată, așadar, în proiectul occidental și este menită să rămână un spațiu de frontieră, un limes între Est și Vest, o zonă strategică ambiguă: nu este nici (doar) „lac rusesc” – Turcia, România și Bulgaria sunt membre ale NATO –, dar nici o mare deschisă – prezența strategică a Americii, UE sau a NATO este redusă și condiționată de acordurile Convenției de la Montreaux (1936) care au dat cheile de intrare Turciei și pe care Ankara le consideră sacrosante.
Astăzi știm ce nu este Marea Neagră din perspectivă strategică, dar nu știm ce este. Această indecizie strategică este explicație tuturor conflictelor, înghețate sau nu, explicite sau tacite, tuturor tensiunilor politice și geopolitice care se petrec acum în acest spațiu și care devin endemice.
Povestea Mării Negre nu este încheiată.