Dan Dungaciu
Prima parte se poate accesa aici
După ce confucianismul a fost desconsiderat de celebrul Max Weber ca incapabil să furnizeze capitalism modern, a venit rândul comuniștilor lui Mao și a „revoluției culturale” să dea – credeau ei – lovitura de grație gânditorului pe a cărui moștenire se construise China imperială. Când i-au devalizat mormântul și l-au declarat gol, comuniștii chinezi au vrut să dea și o lovitură decisivă „valorilor asiatice” ale „vechiului regim”. Mao voia, cu ajutorul lui Marx și Lenin, să construiască o lume nou, iar Confucius nu avea loc în ea.
Nu a fost însă convingător.
„Valorile asiatice” revin pe scenă. „Corporatismul confucianist”
Dar lucrurile se schimbă. Începând cu 1960, pe vremea când Hong Kong, Singapore, Coreea de Sud și Taiwanul explodau și impuneau în lume ideea de „tigrii asiatici”, teoria lui Max Weber este întoarsă pe dos și „valorile asiatice” ajung iarăși în prim plan. Nici mai mult nici mai puțin, confucianismul devine explicația pentru succesul fulminant al acestor state asiatice care evoluează spectaculos, se industrializează masiv și cresc irepresibil. Nu doar liderii politici – de tipul legendarului premier din Singapore, Lee Kuan Yew –, dar și oameni de știință acreditați identifică confucianismul ca fundamentul principal al unei evoluții capitaliste spectaculoase. Într-o carte mult discutată de la începutul anilor 90, „Tribes: How Race, Religion and Identity Determine Success in the New Global Economy”, Joel Kotkin acredita ideea – în răspăr cu Max Weber – apariției unui „capitalism confucianist”, prezent în toată Asia, și, mai ales, în diaspora chineză, performant și superior celorlalte versiuni occidentale. Dacă vrei să faci performanță economică, trebuie să fie, musai, chinez!
Teza aceasta, a unui presupus avantaj competitiv inerent unei lumi asiatice plămădite de ideile lui Confucius capătă, treptat, pondere academică, apoi politică, devine temă de discuție, întoarce privirile întra-colo și stârnește admirații și comentarii encomiastice.
Dar a venit criza financiară asiatică din 1997, „miracolul economic asiatic” de mai ieri pălește, iar „capitalismul confucianist” își pierde și el, rapid, luciul… „Valorile asiatice” intră în adormire.
Nu pentru multă vreme, însă.
„Revanșa” lui Confucius
Anul 2000 este cel care marchează întoarcerea surprinzătoare, dar extrem de consistentă, a autorităților chineze la Confucius și confucianism. O statuie enormă de bronz, de circa 8 metri, este ridicată în Piața Tiananmen din Beijing. În 2004 se fondează Institutul Confucius, cu ramificații și centre în întreaga lume, iar la Qufu se reconstruiesc rapid monumentele distruse în timpul „revoluției culturale”, iar altele se ridică – o contra-revoluție în toată regula!
Confucianismul a devenit, în ultima vreme, parte a proiectului politic al Chinei, asumat la toate nivelele – inclusiv lupta împotriva corupției a Partidului Comunist s-ar fi inspirat din… Confucius!
Astăzi, după izbucnirea pandemiei, ni se explică faptul că societățile bazate pe valorile confucianiste ar fi, chipurile, mai bine pregătite în lupta cu COVID-19, sau că, dacă vrem să înțelegem China de azi, aspirațiile și viziunile sale, trebuie să ne scufundăm în abisul de înțelepciune pe care l-ar conține învățătura profundă chineză culminând cu scrierile asociate cu misteriosul personaj Confucius despre care, în realitate, cunoaștem doar lucruri vagi.
Am revenit iar, dar altfel, la mirajul… „valorilor asiatice”.
În realitate, la fel ca în alte contexte, ele nu explică, practic, nimic. Căci ele au fost acolo permanent, de mii de ani, dar China a evoluat în toate direcțiile, în ciuda acestor „permanențe istorice” – „valori asiatice” – cărora nimeni nu le contestă prezența, doar statutul.
Religia nu mai explică, în sine, nimic
Povestea Chinei de azi nu trebui împinsă până la Confucius. Valorile culturale sau religioase influențează, desigur, societățile, dar rareori direct, ci prin filtre importante, a căror pregnanță depinde de mai multe lucruri: nivel de religiozitate, de secularizare, generațiile noi, experiențe recente, evoluții economice și culturale, viziuni asupra lumii, atmosferă globală, influențe externe etc.
A acredita o legătură directă, indiferent de spațiu și timp, este un abuz pe care nu l-a făcut nici măcar Max Weber. L-au făcut desigur cei care îl citează cu nesaț fără să îl citească (destinul inevitabil al cărților clasice). Niciunde sociologul german nu a spus că lumea lui, cea de secol XIX – nici măcar aceea! -, poate fi explicată prin religie, căci religia a contat, dacă a contat, ca un declanșator, ca un punct de plecare spre configurarea „spiritului capitalismului”, dar care spirit, între timp, a construit inexorabila „cutie de oțel a capitalismului” (Max Weber), din care nu ne mai putem extrage. Străbunicii noștri au fost capitaliști pentru că au ales să fie, noi suntem pentru că trebuie să fim – e tot Max Weber. Prin urmare, a translata explicațiile declanșării capitalismului modern în zilele noaste și a invoca papagalicește legătura dintre religie și capitalism astăzi, e un gest care, dacă se revendică de la Max Weber, e incult și fraudulos.
China a devenit, pentru prima dată, modernă
Revenind la chestiunea noastră, ce trebui să reținem este că nu prin Confucius înțelegem China de azi. Nici măcar prin Marx sau Lenin.
Grila de lectură prin care înțelegem impetuozitatea Chinei lui Xi Jinping – dincolo de COVID-19 – este cea a naționalismului modern, a deșteptării național-identitare a chinezilor, nu doar a liderilor lor. Nu e vorba că abia acum chinezii au înțeles cine sunt; căci știau asta de mii de ani. Este vorba despre conștiința identității naționale ca identitate politică modernă, institutivă, revendicativă și orgolioasă. Naționalismul a devenit, în China, cea mai importantă identitate politică, și asta face ca China să devină astăzi, pentru prima dată, „modernă”.
Vorbim de acea identitate națională care, odată asumată, la nivel comunitar, te invită „să intri în Istorie”, să te manifești, să îți ceri locul tău sub soare (așa cum îl definești tu la un moment dat). Și, diferență fundamentală, nu mai vorbim doar de dorința unor lideri care își „biciuiau” sistematic poporul ca să îl țină angajat în proiectele Partidului (cazul lui Mao), ci de o identitate națională politică care legitimează liderii naționali. Chinezii își iubesc statul inclusiv pentru că a devenit purtătorul acreditat de identitate națională, una inclusivă față de istoria Chinei, de aici și recuperarea fără tresărire a lui Confucius la cel mai înalt nivel.
China „comunistă” nu este URSS din acest punct de vedere; este tocmai opusul. Și asta o face incomparabil mai rezilientă, mai puternică și – implicit – mai periculoasă.
De aici trebuie să înceapă orice discuție serioasă despre China și destinul ei actual.