Lucian Dumitrescu*
Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române și Laboratorul de Analiză a Războiului Informațional și Comunicare Strategică (LARICS) au lansat primul barometru al culturii de securitate din România. Evenimentul a avut loc pe 3 aprilie 2018 în Aula Academiei Române. La el au luat parte academicieni, diplomați, oameni politici, profesori, jurnaliști, experți în politici de securitate, cercetători și studenți. Textul care urmează, ilustrat cu imagini de la lansare, este primul din seria dedicată evenimentului care va include și o prezentare amplă a rezultatelor primului Barometru al culturii de securitate publicat în Româna.
Ținta acestui material este aceea de a oferi o definiție cât mai precisă a culturii de securitate. Sarcina nu este facilă având în vedere că, în general, dezbaterile despre cultură generează controverse. Mărturie în acest sens stau cele câteva sute de definiții ale culturii aflate astăzi în uzul academic, cele mai multe dintre acestea provenind din antropologie și din sociologie. Pentru construirea unui concept precum cel de cultură de securitate, pe lângă ingredientele clasice oferite de antropologie și de sociologie, se impune utilizarea unor elemente din câmpul studiilor de securitate și al relațiilor internaționale.
Cultura de securitate și reziliența instituțională
Foto 1: Academician Victor Voicu (dreapta) și Mirela Iovu (CEC Bank)
În pofida aparențelor, Emile Durkheim a fost primul sociolog clasic care a abordat, prin ricoșeu, cultura de securitate. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Durkheim definea fericirea ca fiind sinonimă cu rutina instituțională, cu o stare de constanță socială. Fericirea socială implica deci reproducerea cotidianului, adică securitate. Opusul fericirii sociale imaginate de Durkheim este schimbarea socială rapidă. Exemplele deja clasice de schimbare socială rapidă, adică de situații generatoare de criză, sunt atentatul terorist, dezastrul natural, revoluția și criza economică. În toate cazurile de schimbare socială rapidă este bulversată rutina instituțională. În vreme ce rutina instituțională este expresia ordinii, bulversarea cotidianului este expresia dezordinii. Adică a insecurității. Reziliența instituțională, comunitară și individuală absoarbe șocul produs de schimbarea socială rapidă și reface rapid rutina instituțională. În absența rezilienței instituționale, comunitare și individuale, cele patru cazuri clasice de schimbare socială rapidă se transformă în evenimente traumatice, care induc temeri sociale cu anvergură mare: mase largi de indivizi sunt afectate de emoții negative pentru o perioadă lungă de timp. Trebuie spus că în caz de schimbare socială rapidă, reziliența nu se referă doar la practici instituționale. În aceste situații, de o importanță vitală sunt și discursurile instituționale. Cu valoare de narațiuni strategice, aceste discursuri instituționale nu numai că trebuie să le explice cetățenilor ce s-a întâmplat și să clarifice situația de fapt. Simultan, aceste discursuri instituționale trebuie să recompună comunitatea cetățenilor și să insufle speranță și optimism. Deci reziliența instituțională se referă atât la practici cât și la discursuri instituționale. E de remarcat, din această perspectivă, că în Strategia Globală a Uniunii Europene din 2016 securitatea este echivalentă cu reziliența, termen utilizat de nu mai puțin de treizeci și trei de ori. În viziunea Bruxellesului, statul rezilient este un stat democratic, care produce sistematic încredere în propriile instituții și care asigură dezvoltarea economică durabilă. Statul rezilient difuzează deci o cultură a rezilienței, adică percepția predictibilității instituționale. Trebuie spus că predictibilitatea nu este doar o dimensiune a încrederii, adică nu se referă doar la o operaționalizare academică, abstractă. Predictibilitatea instituțională generează emoții specifice, pozitive. Încrederea, asertivitatea, optimismul sunt doar câteva dintre emoțiile specifice culturii de securitate. Frica, fatalismul și pesimismul sunt emoții tipice pentru cultura de insecuritate. Alături de predictibilitatea instituțională democratică există și o predictibilitate instituțională neo-patrimonială, adică o predictibilitate impredictibilă, când știi că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg.
Foto 2: Lucian Dumitrescu (coordonator LARICS)
Când apare așteptarea ca practicile instituționale să fie în dezacord cu normativul instituțional. În acest caz, cresc consturile tranzacționale ale interacțiunii cetățeanului cu instituțiile publice, iar individul va fi sistematic angoasat. Cultura dominantă va fi una de insecuritate, iar emoțiile nutrite de această cultură vor fi negative. Dintr-o perspectivă sociologică deci, cultura de securitate este o cultură a rezilienței democratice. Adică o cultură instituțională care generează percepția predictibilității instituționale și emoții colective pozitive, ca încredere, optimism și asertivitate.
De la cultura politică la cultura de securitate
Foto 3: Dan Dungaciu (LARICS)
În mod convențional, se consideră că strămoșul conceptual al culturii de securitate este cultura politică, care a fost definită ca mentalitate, opinie publică sau caracter national. Nu trebuie să fii foarte convențional când studiezi cultura de securitate, fiindcă alăturarea a două concepte contestate, precum cultura și securitatea, implică inovare conceptuală. Din acest motiv, Sidney Verba și Gabriel Almond, politologii americani care promovau cultura politică pe piața conceptelor în a doua jumătate a anilor ’60, sunt importanți pentru dezbaterea culturii de securitate mai puțin prin clasificarea culturii politice în parohială (specifică societăților tradiționale), fatalistă (specifică societăților totalitare) și participativă (tipică pentru societățile democratice). Mai degrabă, Verba și Almond sunt importanți prin definiția data culturii politice – experiențe ale cetățenilor provenite din interacțiunea cu sistemul politic -, dar în special prin operaționalizarea acesteia prin trei tipuri de indicatori: cognitivi, evaluativi, emoționali. Ca și cultura politică, cultura de securitate derivă din experiența cetățenilor cu o matrice instituțională mai mult sau mai puțin predictibilă. În plus, cultura de securitate poate fi operaționalizată la rându-i pe dimensiunile cognitivă, evaluativă și emoțională. Când vorbim despre cultura de securitate, vorbim de regulă de cultura de securitate secretată de un anumit tip de stat și de un anumit tip de societate. Din acest punct de vedere, având în vedere tranziția instituțională începută în anii ’90, precum și cea prilejuită de integrarea euro-atlantică, unii dintre cetățenii României au experimentat diferite tipuri de culturi de securitate. Adică emoții diferite produse de diferite ambiente instituționale.
Foto 3: Darie Cristea (LARICS)
Componenta strategică a culturii de securitate
Cultura politică a fost exportată în câmpul studiilor de securitate în prima parte a anilor ’70 de un politolog american, Jack Snyder, care era interesat de resorturile deciziei strategice în Uniunea Sovietică. Așa apărea conceptul de cultură de securitate. Dacă la Snyder cultura de securitate a elitei sovietice juca doar un rol secundar, contextual, în luarea deciziilor strategice, la Colin Gray cultura de securitate apărea deja ca variabilă independentă. După Gray deci, decizia strategică era influențată decisiv de factorii culturali, societali. Dezbaterea despre cultura de securitate n-a ieși niciodată în evidență în perioada Războiului Rece, când paradigmele dominante au fost realismul și liberalismul, deloc sensibile la factorii culturali. În anii ’90 însă, după primele două resetări ale relațiilor biletarale dintre Washington și Moscova, cultura de securitate lua prim-planul dezbaterilor din câmpul relațiilor internaționale. Lucrările Școlii de la Copenhaga, cu accent pe securitatea societală, și cărțile lui Peter Katzenstein sunt exemple elocvente în acest sens. Spre deosebire de realiștii ofensivi care considerau că proximitatea geografică și capabilitățile militare ale unui stat constituie resorturile majore ale deciziei strategice, Katzenstein aduce în discuție factorii culturali. Identitatea strategică și istoria relațiilor bilaterale, argumenteaza Katzenstein, vor influența masiv percepția amenințării și astfel decizia strategică a unui stat. Interesant este că identitatea strategică la care face referire Katzenstein conține și un sâmbure de excepționalim. Excepționalismul francez, mai exact credința Generalului de Gaulle în măreția Franței și în faptul că Parisul trebuia să se afle în centrul oricărei arhitecturi de securitate europene, explică politica de înzestrare a armatei franceze cu capabilități nucleare – force de frappe – în anii ’60, când dezbaterea de securitate din armata franceză era dominată de necesitatea perfecționării forțelor convenționale. De Gaulle a insistat însă că Franța a fost și va fi un pol civilizațional, iar vocea statelor ce dețin capabilități nucleare va fi mai apăsată în politica mondială. Dincolo de faptul că excepționalismele trebuie ținute sub control și că aceasta constituie o miză subtilă a războiului informational, e facil de remarcat că absența oricărui excepționalism din referențialul elitei garantează o politică externă reactivă, precum și creșterea clivajului elite-mase, cu efecte directe asupra culturii de securitate. La nivelul publicului larg, componenta identitară a culturii de securitate conferă sentimentul apartenenței la o matrice instituțională. Când această componentă este manifestă, constituie un antidot pentru alienare și insignifianța socială. De altfel, critica centrală adusă culturii de securitate a fost aceea a localizării dezbaterii exclusiv la nivelul elitei, preocupată de direcțiile strategice cine suntem noi și cum vrem să arate lumea noastră.
Foto 4: Iulian Stanciu (CEO, eMag)
Era limpede însă că această dezbatere avea ecouri în rândul publicului. Drept urmare, noile abordări ale culturii de securitate analizează atât percepția elitei asupra securității, concretizată în discursuri strategice, care clarifică situația de securitate, cât și reverberațiile acestor narațiuni în rândul publicului. Cultura de securitate publică se referă deci la percepția populației asupra câtorva direcții strategice: cine ne sunt inamicii, cum ne amenință aceștia, cum putem gestiona eficient aceste amenințări. De menționat că, în funcție de anvergura statului în politica mondială, inamicii pot fi preponderent interni sau preponderent externi.
Cultura de securitate și războiul informațional
Foto 5: Lazăr Comănescu (Camera de Comerț și Industrie a României)
Cultura de securitate este o cultură a rezilienței democratice. Pe scurt, o cultură care reproduce sentimentul predictibilității instituționale asigurat de practici și discursuri instituționale orientate spre cetățean. Războiul informațional are multiple modalități de manifestare. Una dintre acestea vizează tocmai subminarea percepției rezilienței instituționale. Astfel, războiul informational poate ataca atât componenta cognitivă cât și componenta normativă a politicilor publice. Prin intermediul a ceea ce noi am denumit fake news strategic se poate acredita ideea că, pe de o parte, responsabilii cu formularea și implementarea diferitelor politici publice nu au competența necesară în acest sens, iar, pe de altă parte, că aceste politici publice nu respectă reperele valorice dobândite de stat prin procesul socializării internaționale. Că, altfel spus, politicile respective sunt nedemocratice, anti-europene, pro-rusești etc. Când știrile false strategice se transformă în narațiuni obsesive, atunci încrederea publicului în instituțiile publice va scădea, comunitatea cetățenilor se va dezagrega, consensul la nivelul elitei va dispărea cu consecința imposibilității formulării și implementării politicilor publice, iar imaginea de țară va fi afectată, cu consecințe nefaste asupra raporturilor cu partenerii internaționali. Într-o asemenea conjunctură, cultura de securitate se va metamorfoza într-una de insecuritate. Dar probabil că cel mai subtil mod prin care războiul informational poate acționa asupra culturii de securitate este prin virusarea elementelor de non-securitate. Una dintre erorile majore ale studiilor de securitate derulate în cheie realistă a fost ignorarea sistematică a elementelor de non-securitate ori a ceea ce se numește componenta societală a securității. Securitatea națională se referă la apărarea unui tip particular de ordine social-politică de către un anumit tip de stat. În această logică, democratică, elementele de non-securitate vizează de regulă drepturile omului, prosperitatea economică și unitatea națională de tip thin, susținută adică de norme, limbă, instituții. Elementele de non-securitate conferă legitimitate și sens moral puterii militare, care este percepută ca fiind exercitată în numele unei comunități politice și al binelui.
Foto 6 (de la stânga la dreapta): Mirela Iovu (CEC Bank), Academician Eugen Mihăescu, Ovidiu Artopolescu (Infoworld), Daniel Nistor (Infoworld)
Dacă unitatea politică este susținută de norme de tip thick, adică de stiluri de viață specifice și de elemente etno-religioase, atunci elementele de non-securitate aparțin unui alt tip ordine social-politică și unui alt tip de stat. Un stat nedemocratic. Știm că factorii societali joacă un rol fundamental în percepția amenințării și în diferențierea prietenului de inamic. Din acest punct de vedere, războiul informațional poate ținti cultura de securitate a elitei, prin introducerea unor inputuri valorice de tip thick în detrimentul celor de tip thin. Ca urmare a acestui proces, vechii adversari pot deveni prieteni. Și viceversa. Nu în ultimul rând, depolitizarea constituie o altă consecință a acțiunii războiului informațional asupra culturii de securitate. În acest caz, depolitizarea se referă la percepția fatalistă, larg împărtășită în rândul populației, că acțiunea politică nu poate schimba nimic și că organizarea pentru exercitarea acțiunii colective este imposibilă. În plus, depolitizarea induce percepția că responsabilă pentru aceste nereușite este tocmai cultura locală, iar nu stratagemele unei elite preocupată de politics of survival și de împiedicarea apariției excelenței instituționale. Depolitizarea cultivă sentimentul că schimbarea poate veni fie de la liderul politic puternic – strongman -, fie de la entități supranaturale. Depolitizarea împiedică deci coagularea acțiunii colective, reproduce un sistem politic autoritar și o cultură a rezililenței neo-patrimonială. Pe scurt, depolitizarea generează o cultură de insecuritate.
Concluzii
- Cultura publică de securitate este cultura rezilienței democratice, iar sentimentul specific generat de o astfel de cultură este cel al predictibilității instituționale. Într-un ambient instituțional dominat de reziliență, emoțiile preponderente sunt pozitive, precum încredere, optimism, asertivitate. În al doilea rând, în cultura publică de securitate apar percepții colective legate de cine ne sunt inamicii, cum ne amenință aceștia și cum ne putem apăra eficient. Aceste percepții apar ca urmare a difuzării narațiunilor strategice ale elitei de tipul cine suntem noi și cum vrem să arate lumea noastră.
- Cultura de insecuritate este cultura rezilienței neo-patrimoniale. În matricile instituționale neo-patrimoniale, majoritatea cetățenilor împărtășesc emoții negative, respectiv sentimente de angoasă, pesimism și neîncredere în forțele proprii. Dincolo de abordarea ideal-tipică, în funcție de tipul de ambient instituțional și de datele socio-demografice ale respondenților, vom găsi în realitatea socială atât emoții specifice culturii de securitate, cât și emoții tipice pentru cultura de insecuritate. Pentru o măsurare cât mai precisă a realității sociale se impune rafinarea permanentă a ideal-tipului culturii de securitate.
- Cultura de securitate este o variabilă latentă, motiv pentru care nu se poate măsura direct. Este nevoie în acest sens de o serie de indicatori intermediari.
- Cultura de securitate este un proces. Nu este o entitate transcendentă și monolitică. Este o construcție social-instituțională influențată de elemente de non-securitate locale și internaționale, precum și de procesul de socializare parcurs de un stat în organizațiile și instituțiile internaționale.
- Cunoscând starea culturii de securitate, cunoaștem starea legitimității verticale și orizontale a statului, dar și emoțiile dominante în rândul unei populații.
*Lucian Dumitrescu este coordonatorul Consiliului de Experți LARICS.